miercuri, 29 decembrie 2010

Urare

Nu ţin la sărbători, le cred nişte convenţii de ei inventate dar nu mă pot abţine să nu fac bilanţuri. Şi mă gândesc că anul acesta a început înţelegând o vorbă: „Tu speri că vei fi fericit îndată ce vei căpăta ceea ce doreşti. Te înşeli. Cum vei căpăta lucrul dorit aceleaşi griji, aceleaşi supărări, aceleaşi necazuri, aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe te aşteaptă din nou. Pentru că fericirea nu stă în împlinirea dorinţelor, ci în renunţarea la dânsele, adică în libertate.” Aşa a trecut acest an, sub semnul cuvintelor lui Epictet, iar acum parcă se aude o cascadă în aval care îşi caută propria vorbă. Vă doresc să aveţi parte de cascade, pe cât posibil din cele care urcă spre vârful muntelui.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Asumare: ca şi când

Trenul nu are nicio vină, nu are niciun merit
«...însă faptul de a avea o modestă, uneori inexistentă constribuţie la construcţia propriei vieţi nu anulează responsabilitatea pe care o avem. Dacă anulăm asta şi dăm vina pe frunze, astre, şireturi, ceilalţi, soarta însăşi, chiar că nu mai rămâne nimic. Nu mai contează pentru ce am spus un cuvânt care ne-a schimbat viaţa, contează că l-am spus şi suntem obligaţi să ni-l asumăm. Vrem nu vrem, cu regrete sau cu bucurie. E un cuvânt „greu” ăsta: „asumare”. Este „ca şi când” - ca şi când am fi liberi, ca şi când am fi responsabili, ca şi când am şti despre ce e vorba în lume. Nu găsim nici un înţeles în lume şi dăm cu banul, atunci trebuie să ne asumăm lipsa de înţeles şi datul cu banu şi să acţionăm în consecinţă; avem iubirea ca Stea Polară, atunci ne-o asumăm şi dormim pe bancă până apare omul acela, pentru că aşa trebuie făcut. Lucrurile ultime, de la care pornesc toate, nu sunt, dar sunt ca şi cum ar fi. Şi trebuie să ni le asumăm, să le adoptăm ca şi când ar fi copiii noştri chiar dacă sunt ai altora: credinţe, religii, societate etc..

Iar blestemul alegerii e cel mai bun lucru pe care-l avem, până la urmă. Ce ne-am face fără el, cum am merge mai departe? Ce rost ar mai avea să ţinem ochii deschişi?»

luni, 13 decembrie 2010

Anti zâmbet


Pe vremea când purtam un război personal împotriva gândirii pozitive, doamna respectivă era eroul meu. Vorba cuiva, oare ce o fi aşa de greu să cântărim doar cu realism? Nici negativ, nici pozitiv. Să vedem lucrurile aşa cum sunt. Oare pentru că lucrurile nu sunt în niciun fel? Până la realism, probabil, un început ar fi să renunţăm şi la zâmbet şi la încruntare. Să rămânem vigilenţi şi serioşi. Vigilenţi, serioşi şi cu simţul umorului.

luni, 6 decembrie 2010

Dintr-o lume într-alta

„Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism.
De aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisă aici s-a sfârşit.”
(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Sunt oameni - cum este Dostoievski - care ştiu totul. Şi atunci, te poţi întreba, la ce bun să mai cauţi când tot ce trăieşti a mai fost trăit, spus şi scris şi încă în cuvinte de capodoperă aşa cum nu sunt vieţile obişnuite. Sunt acestea adevăruri de neînţeles până nu le-ai trăit aşa că trebuie să descoperi mai întâi capodoperele acestea în tine şi abia mai apoi le (re)găseşti turnate în slove.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Efemer

O melodie, pentru mine, aproape hipnotică. Imaginile au şi ele înţelesul lor.

joi, 2 decembrie 2010

Morala frumosului

Nu prea înţeleg cum e treaba asta cu morala. Nu ştiu de unde vine binele şi răul; prin formaţie, presupun acestea decurg din societate. Ea, ei (ceilalţi), dictează regulile şi eu trebuie să le iau de bune pentru că toată lumea le acceptă (măcar afirmă că le acceptă, dar asta e de acum altă parte a aceleiaşi discuţii). Pot constata că actuala ordine a lucrurilor este cea mai bună pentru fiecare dar asta nu mă linişteşte. Constat că sunt îmbrăcat după gustul altora iar casa îmi este mobilată de nişte străini şi atunci mă simt inconfortabil.
Cu totul altfel stau lucrurile cu ceea ce ţine de estetic. Înainte de a judeca, de a cântări dacă ceva e într-un fel sau altul, îl simţi dacă e frumos sau urât. O atracţie ori o respingere. Şi această intuiţie estetică poate fi aplicată şi la relaţia cu ceilalţi. „Le stă bine împreună” se spune despre doi oameni care „se potrivesc” şi care sunt admiraţi pentru asta. Şi de cele mai multe ori această analiză nu dă greş chiar dacă altceva nu se mai ştie despre ei. Cu morala şi dreptatea lucrurile stau cu totul altfel, mult mai complicat şi niciodată definitiv.
Şi atunci mă gândesc la o morală construită în jurul esteticului. Probabil la asta s-au gândit doi mari scriitori ruşi. O vorbă a lui Cehov care ni se potriveşte de multe ori spune: „Urât mai trăiţi, domnilor!”. Urât, nu imoral ori nedrept. Doar atât. Urât. Şi asta nu-i bine.
Iar Dostoievski o spune la modul absolut: „Frumuseţea (frumosul) va salva lumea”. Nici măcar Dumnezeu, nici măcar omul (oricum el nu are nicio şansă).
Aşa că, până una alta, trăiţi frumos, domnilor!