tag:blogger.com,1999:blog-27881542144485702572024-03-05T13:19:30.636+02:00Împotriva haosului„Întâmplările sunt pe măsura celor care le trăiesc”
(Aldous Huxley)Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.comBlogger333125tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-21295547264708440842016-08-05T20:40:00.000+03:002016-08-05T20:40:11.584+03:00Posibil regretCel mai probabil regret, cel fundamental: nu de a nu fi experimentat, ci de a fi ratat experiența totală a lucrurilor experimentate deja. Să fi avut o relație din exterior cu lucrurile unice, memorabile, nu una din interior. Să le fi consumat, nu să mă fi lăsat consumat...<br />
(Nu aș risca o generalizare, dar cred că nu mi se întâmplă numai mie asta. Se întâmplă cu toți, de când am pierdut legătura cu transcendentul. Credincioșii pot să stea liniștiți la locurile lor, pentru că și ei s-au transformat în consumatori de credință.)Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-11855216981296053782016-07-18T08:16:00.000+03:002016-07-18T08:16:04.898+03:00Obsesia esenţeiPână la urmă care şi cât este trăirea pură, „autentică”? Foarte probabil, este cea preţ de o fracţiune de clipă şi o condiţie a ei este surpriza. În rest, odată ce te dumireşti, intervine raţiunea şi trăirea se transformă în asocieri. După care, totul e pierdut şi dacă e astfel, devine căutare a străfulgerării.<br />
<br />Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-44920835530536335672016-03-11T08:05:00.000+02:002016-03-11T08:05:54.618+02:00Sfârşit de basm<div style="text-align: justify;">
A spune că totul e poveste înseamnă, până la urmă, a nu spune nimic. Faptul că o teorie ştiinţifică poate fi exspusă sub forma unei naraţiuni, nu înseamnă că este doar atât. Totul - şi aşa se şi întâmplă - poate fi povestit şi exprimat sub forma unui mit, a unei poveşti, a unei confruntări dintre Bine şi Rău, a unei înşiruiri cronologice a întâmplărilor altfel petrecute fără rost. În primul rând, pentru ca povestea să aibă putere de convingere, ea trebuie să fie verosimilă, adică să prezinte lucrurile ca şi cum s-ar putea întâmpla în realitate. Acesta este primul pas. După convingere, pentru ca povestea să producă efecte concrete, ea trebuie să aibă legătură, să se confrunte într-un fel sau altul cu ceea ce numim realitate, orice ar însemna aceasta. Miturile şi naraţiunile puternice nu sunt astfel pentru că sunt doar „frumoase”, „verosimile” ori „convingătoare” ci pentru că sunt conectate la real, îl explică şi, cumva, sunt susţinute de acesta. Constatarea faptului că totul este poveste - adevărat din condiţia noastră de povestitori - poate conduce la concluzia greşită şi periculoasă că trăim într-o poveste, ceea ce nu este deloc aşa. Trăim într-o „bulă” de cunoaştere în care limbajul e doar o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă; cred că nu, dar e cea mai vizibilă şi cea mai accesibilă. </div>
<div style="text-align: justify;">
O distincţie ad-hoc: povestea „trăieşte” exclusiv în mintea celui care o ascultă, naraţiunea se înrădăcinează, creşte, se sprijină pe realitate. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-82655278977943663882016-01-07T09:28:00.001+02:002016-01-29T10:00:49.829+02:00Pur şi simpluMetafizica de natură kantiană este adesea explicată cu ajutorul metaforei formei de prăjituri [<i>cookie-cutter</i>]. Aluatul (lucrurile-în-sine) este independent de bucătar (noi). Bucătarul impune formele de prăjituri (conceptele) aluatului pentru a crea prăjiturile (aparenţele). (Devitt M. - <i>Limbaj şi realitate</i>)<br />
<br />
<span style="text-align: justify;">Până la urmă este atât de evidentă această înţelegere a lumii încât sunt surprins atunci când încă mai este pusă la îndoială. Când sunt susţinute poziţii care iar şi iar descriu cum putem cunoaşte aluatul sau cum putem face prăjiturile din nimic.</span><br />
<div style="text-align: justify;">
Asta este cel puţin părerea mea. A autorului, de fapt sunt doi, este alta. Că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între lucrul-in-sine şi fenomen atâta timp cât cauzalitatea aparţine aparenţelor, adică minţii omeneşti. Şi atunci realitatea nu s-ar afla sub două forme, ci sub una singură: realitate pur şi simplu, cea pe care o cunoaştem pas cu pas. Nu există niciun mister, ci doar adevăruri încă necunoscute. Este acesta un reducţionism, acela al „cunoaşterii aluatului”, al virtuţilor lui.<br />
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?<br />
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.<br />
<br />
Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui <i>Ding an sich </i>(Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea <i>nostră</i>. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - <i>Ultimul cuvânt</i>)<br />
<br /></div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-20621252942742798602015-11-27T08:21:00.004+02:002015-11-27T08:21:59.590+02:00Cărarea pierdută<div style="text-align: justify;">
Nevoit fiind să recuperez un citat, am pornit în căutarea lui. Eram atât de sigur pe acele cuvinte şi pe sursa lor, încât mi s-a părut un lucru neînsemnat. Totuşi, pe măsură ce nu ajungeam la stropul de înţelepciune, care ulterior s-a dovedit a fi aproape o festă a memoriei, aşadar îmi aparţinea întrutotul, activitatea de research devenea tot mai aprofundată. Aşa am ajuns la cartea din care bănuiam că provine citatul, ale cărei pagini (vorba vine, fiind vorba de o variantă electronică) erau generos subliniate în lung şi în lat. Aproape nu era pagină care să nu aibă urma interesului meu de altădată. Mai mult, am găsit şi o fişă cu citate, cu câteva pagini bune extrase din respectata lucrare. Nu importă că nu am găsit citatul - cel puţin nu în forma în care-l prezentam eu - dar surpriza mare a fost că aproape nimic din ceea ce citeam, nu mai avea înţeles pentru mine. Tot ceea ce altădată erau borne de orientare, acum erau vorbe goale, lipsite de sevă şi de substanţă. Nu mai spuneau nimic: „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. </div>
<div style="text-align: justify;">
Fiind o carte importantă (a literaturii universale, nu vorbesc aici de „Harap Alb”), adică una care are valoare „absolută”, „obiectivă”, am rămas surprins. Mă uit spre bibliotecă - cea fizică, cu atât mai mult cea virtuală - şi văd transformându-se în nisip. A existat doar atâta timp cât eu am pus ceva în cărţile acelea. Mi-au vorbit cât timp am avut urechi să le ascult. Dacă eu am asurzit, au tăcut şi ele. </div>
<div style="text-align: justify;">
Cum se întâmplă asta? Ai mers pe un drum care dispare la un moment dat, dar e vorba de cărarea pe care ai parcurs-o deja. Există o teorie a cunoaşterii conform căreia ne schimbăm ideile aşa cum se repară o corabie care navighează ani în şir. Schimbăm scândurile pe măsură ce se uzează, până când, la un moment dat, corabia e cu totul alta decât cea care era la început. Mă întreb şi eu odată cu grecii: este aceeaşi corabie sau alta? Dacă barca e alta şi hărţile, şi valurile, şi porturile sunt altele, aceleaşi fiind.</div>
<div style="text-align: justify;">
Oricum ar fi, drum este doar înainte. </div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-79258778458656643872015-09-23T09:24:00.000+03:002015-09-23T09:24:13.595+03:00Cunoaştere inutilă? Nu chiar!<div style="text-align: justify;">
Adun cunoaştere din acelaşi motiv pentru care alt gen de oameni adună bani: pentru a pune un obstacol între mine şi absurdul lumii. Pentru a mă apăra de catastrofe. Atunci când deschid o carte - rar, recunosc - o fac cu bănuiala secretă că va pune o cărămidă în zidul de apărare din faţa năvălitorilor barbari. Uneori funcţionează, alteori nu şi atunci dau vina pe mine, că nu am fost destul de vigilent sau că încă nu am ajuns la un nivel suficient de cunoaştere. Eu mă pot învinovăţi la nesfârşit, dar atunci când o civilizaţie întreagă care există pe baza cunoaşterii, a araţionalităţii, este în impas în faţa unei crize, iar acest impas se datorează tocmai valorilor promovate, atunci mă îndoiesc de întreaga realitate. Cunoaşterea nu mai poate sta între mine şi absurd; nu este instrumentul potrivit. Ceea ce cunosc nu este adecvat, nu este despre lumea „reală”. </div>
<div style="text-align: justify;">
Totuşi, una dintre valorile lumii în care trăiesc şi pentru care-i sunt recunoscător, este faibilitatea. Mă pot îndoi de orice, în afară de îndoiala mea. Dacă într-o dimineaţă, când voi deschide fereastra, voi avea în faţă o moschee, aceasta va schimba doar peisajul fizic, decorul. Un nou simbol de carton, ca şi toate celelalte.</div>
<div style="text-align: justify;">
Atâta timp cât cunoaşterea occidentală (varianta care o respect, a raţionalismului, cea care începe cu îndoiala carteziană) este fascinantă mai curând prin întrebare, căutare, răspunsurile fiind mereu temporare, relative, perisabile, crizele care vin, chiar cu riscul de a ne anihila, ne oferă prilejuri de a găsi soluţii înţelepte la confruntările de care avem parte. Civilizaţia occidentală poate fi anihilată în multe feluri, mai ales prin număr. Însă nu cred că i se poate imputa ceva în acest caz. Geniul uman este puernic, însă nu omnipotent.</div>
<div style="text-align: justify;">
(Interesante căutările unor teologi de a găsi răspunsuri la actuala criză a refugiaţilor. Deodată, ca europeni, avem aceleaşi întrebări, aceleaşi îngrijorări. Recunosc rădăcinile comune ale culturii europene.) </div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-60589993674182340252015-06-28T09:09:00.001+03:002015-06-28T09:09:25.302+03:00Indirect<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/i1GmxMTwUgs" width="400"></iframe><br />
<br />
Într-o logică altfel, lucruri singulare le justifică pe cele multe lăsate de acum în urmă. Ajungi sus, și preț de o clipă gândești: Totuși, e bine!Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-18009152198819425122015-05-06T22:00:00.003+03:002015-05-06T22:00:44.332+03:00Primarul NichitaDino Buzzati - <i>Şi dacă?</i><br />
<br />
„Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi chiar nu mai putea dori nimic altceva. (...) Era palid şi purta ochelari: cu toate astea, nimeni nu-i era superior. Se simţea şi puţin obosit. Dar fericit.<br />
O fericire sălbatică, atât de intensă că-l durea, îl curpindea pornindu-i din adâncul făpturii sale, în vreme ce străbătea pe jos, democratic, străzile oraşului, meditând asupra propriului succes.”<br />
<br />
Dictatorul avea tot ce îşi dorea, ştia totul şi putea mai mult ca oricine, până într-o zi când vede o femeie preţ de câteva momente.<br />
<br />
„Dar chiar în clipa aceasta îşi dădu seama că îi lipsea ceva. Ceva esenţial, foarte important. Începu să gâfâie. Îşi dădu seama cu spaimă că fericrea de mai înainte, sentimentul acela de satisfacţie şi de victorie încetase să mai existe. Corpul îi era o tristă povară şi o mulţime de necazuri îl aşteptau.<br />
De ce? Ce se întâmplase? Nu era el Stăpânul, Marele Artist, Geniul? De ce nu mai izbutea să fie fericit? (...)<br />
Ce absurditate, ce neghiobie. Fiindcă văzuse o femei. Îndrăgostit? Aşa, dintr-odată? Nu, nu era pentru el aşa ceva. O fată necunoscută, poate chiar o femeie uşoară.<br />
Şi totuşi, acolo unde cu câteva clipe înainte vibra o nestăpânită mulţumire, acum se întindea un deşert arid.”<br />
<br />
În loc să înţeleagă, primarul scoate poliţia pe străzi ca şi când ar încerca să lege vântul...<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-22023280729150697472015-04-24T08:13:00.002+03:002015-04-24T08:13:40.695+03:00Joc, joacă, nebunie<div style="text-align: justify;">
Orice pe lumea asta este joc. </div>
<div style="text-align: justify;">
Jocul presupune în primul rând<i> participanţi.</i> Chiar şi în solitudine protagonişti sunt persoana şi un alt eu al său, cel mai adesea reprezentat de conştiinţa sa. Niciodată nu eşti complet singur. Pe de altă parte există <i>regulile</i> care încep de la ordonarea simţurilor: sus-jos; lumină-întuneric, departe-aproape, rafinarea lor dezirabil-indezirabil, frumos-urât, delicios-dezgustător şi până la cele mai sofisticate norme care, la rândul lor se sprijină tot pe nişte axiome nedemonstrabile: proprietatea privată este sacră, libertatea ta se opreşte la limita libertăţii celuilalt, să nu iei numele Domnului în deşert. Mai există apoi <i>un loc bine stabilit</i> al jocului: nu joci polo pe iarbă în bazinul de înot şi nici invers. Atunci când totuşi joci fotbal pe terenul de handbal schimbi regulile de la punctul anterior şi o faci „ca şi cum” ai fi pe un teren „adevărat” cu amendamente bine precizate (nu baţi penalty de la 11 m, ci de la 7m etc.). </div>
<div style="text-align: justify;">
Jocurile sunt un substitut al realităţii. Luptele cu gladiatori au substituit războaiele iar campionatele actuale au substituit luptele cu gladiatori. Metafora jocului de şah este adesea folosită pentru a descrie ceea ce se întâmplă în restul lumii, mai ales atunci când este vorba de probleme de strategie. </div>
<div style="text-align: justify;">
Faptul că orice pe lumea asta este un joc nu înseamnă că orice este lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Jocurile sunt un substitut al realităţii tocmai pentru că realitatea are reguli. Nu există o tiranie absolută a acestora, unele sunt flexibile, negociabile întodeauna, altele doar uneori, sau doar cu anumite persoane. Este nevoie de un soi de înţelepciune pentru a juca în zona gri a incertitudinii, la limita dintre absolut şi relativ. </div>
<div style="text-align: justify;">
A nu se confunda jocurile cu joaca. Cea din urmă presupune că oricând poţi schimba protagoniştii, regulile şi/sau terenul de joacă ceea ce nu este cazul jocurilor. Realitatea presupune seriozitate aşa cum avem în sintagme cum ar fi: jocuri ale destinului, ale morţii (ale foamei? :) ). A confunda cele două aspecte, jocurile cu joaca, înseamnă în primă instanţă prostie şi, în cazurile grave, patologie. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-19422023495149807962015-01-10T20:05:00.002+02:002015-01-10T20:05:43.401+02:00Râsul salvatorAm pe aici, chiar nu am timp să caut, dar am să revin, un citat din „Numele trandafirului” al lui Umberto Ecco. Acolo, un personaj a ucis câţiva oameni şi a dat foc unei lumi, pentru a ascunde o carte a lui Aristotel despre râs. Pentru ce era aşa de importantă cartea? Pentru că dacă profanii ar fi pus mâna pe lucrare, şi-ar fi permis să râdă de toate şi de tot, ajungând să râdă până şi de Dumnezeu. Atunci totul ar fi fost pierdut. Lumea, aşa cum o ştim noi, ar fi fost pierdută. În cartea lui Ecco personajul respectiv este cel negativ, fanaticul iraţional iar personajul luminos este adeptul raţiunii, cel care foarte ades râde. Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-5109010791597421872015-01-09T08:36:00.000+02:002015-01-09T08:36:07.423+02:00Bucuria dezolăriiMi-am băut cafeaua pe balcon în timp ce nelipsitele şi nenumăratele ciori zburau alene spre răsărit. Am îngheţat instantaneu şi am dat să intru, dar mi-a trecut prin minte: „Azi-mâine vine primăvara şi cine ştie când şi dacă mai am parte de un ger atât de pur?” Dublat de un stol de ciori atât de dezolant? Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-15034328314453347862014-10-02T11:07:00.002+03:002014-10-19T11:06:57.183+03:00Înapoi la poveste!<div style="text-align: right;">
În cele din urmă, devenim povestea autobiografică pe care o spunem despre viaţa noastră.</div>
<div style="text-align: right;">
(Jerome Bruner - <i>Life as</i> <i>Narrative</i>)<br />
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: right;">
Omul este mereu un povestitor, el trăieşte înconjurat de poveştile sale şi cele ale celorlalţi, el vede ceea ce i se întâmplă în termenii acestor poveşti şi încearcă să-şi trăiască viaţa ca şi cum le-ar repovesti.</div>
</div>
<div style="text-align: right;">
(J.P. Sartre)<br />
<br />
Ce rămâne după ce o poveste s-a sfârşit?<br />
O altă poveste.<br />
(Elie Wiesel)<br />
<br />
Persoana bolnavă care transformă suferinţa într-o poveste,<br />
transformă destinul într-o experienţă.<br />
(Arthur W. Frank - <i>The Wounded Storyteller</i>)</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-24899481824734099722014-09-26T09:48:00.002+03:002014-09-26T11:20:37.944+03:00Mirosul unei roţi de VolkswagenA întors prosteşte în faţa mea şi nu am mai avut cum să-l evit. Am mişcat inutil ghidonul după care m-am izbit cu forţă în tabla argintie. Amănuntele ulterioare mi-au dispărut din minte, dar ştiu tot ce s-a întâmplat după ce am ajuns pe caldarâm. Şoferul, probabil intrat în panică, a coborât, a încercat să mă ridice şi atunci i-am urlat, ţin minte dar la fel de bine s-ar putea doar să-i fi şoptit, să mă lase acolo, să nu mă mişte că s-ar putea să am coloana ruptă. Între timp, conducătorul unui autobuz i-a spus să-şi tragă maşina, că blochează rondul, un rond în care călăul nici nu avea voie să intre. A dat înapoi, până aproape de capul meu şi toată viaţa celor douăzeci de minute care au urmat s-a petrecut având în faţă doar o roată de Volkswagen, cu jantă de aliaj şi cu disc de frână lustruit. Tot ce a fost în viaţa mea până atunci, toate amintirile, visurile, visele, speranţe şi dezamăgirile, tot-tot, s-au oprit într-o ultimă secvenţă cu acea roată. Eram îngrozit că mi-am rupt coloana, în viaţă fiind. Mi-am mişcat uşor picioarele, degetele şi am răsuflat uşurat. Până la urmă, nu-i tocmai aşa de rău să vezi de la nivelul solului un cauciuc de Volkswagen. Nu aceasta va fi ultima secvenţă. Mai exista posibilitatea ca în viitor să mă ridic de pe caldarâm şi să văd din nou lumea, copacii şi cerul.<br />
<br />
<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="375" src="//www.youtube.com/embed/El2l__hRta0?rel=0" width="500"></iframe>Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-89127147027501669372014-09-17T10:50:00.000+03:002014-09-17T10:51:49.052+03:00O bucurie<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="375" src="//www.youtube.com/embed/nVhNCTH8pDs?rel=0" width="500"></iframe>
<br />
<br />
Parafrazându-l (postmodern) pe Borges, aş spune că orice tip de cunoaştere este valabil, dar că fiecare dintre noi trebuie să-i dea ascultare celui care-l poartă înlăuntrul său.Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-11851146859845964122014-09-04T22:08:00.000+03:002014-11-07T09:41:52.360+02:00Vizuini„Era tot în groapă dar i se părea că este afară.”<br />
<div style="text-align: right;">
(Kobo Abe - <i>Femeia nisipurilor</i>)</div>
<div style="text-align: left;">
Run, rabbit run.</div>
<div style="text-align: left;">
Dig that hole, forget the sun,</div>
<div style="text-align: left;">
And when at least the work is done</div>
<div style="text-align: left;">
Don't sit down it's time to dig another one.</div>
<div style="text-align: right;">
(Pink Floyd - <i>Breathe</i>)</div>
<div style="text-align: left;">
<br /></div>
<br />
<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="281" src="//www.youtube.com/embed/hANtM1vJvOo?rel=0" width="500"></iframe>Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-29075074595882152162014-09-01T13:29:00.003+03:002014-09-01T15:10:53.221+03:00O limită a ştiinţei<div style="text-align: justify;">
Interesante documentarele de popularizare a ştiinţei prezentate de Morgan Freeman, <a href="http://topdocumentaryfilms.com/through-the-wormhole/" target="_blank">Through the Wormhole</a>. Se porneşte de la o întrebare importantă, dacă nu chiar fundamentală - Ce este timpul? Există viaţă după moarte? Suntem liberi? etc. etc. - şi se prezintă pe înţelesul mai tuturor răspunsul oamenilor de ştiinţă contemporani. De cele mai multe ori, contrar gustului meu, o întrebare care şi-ar găsi un teren de dezbatere mult mai generos în filosofie sau ştiinţele sociale, „eşuează” în teorii fizice ori matematice. Constat două lucruri, subtil legate. 1) Doar pentru că mie nu-mi place matematica, pot respinge faptul că o soluţie la o problemă de care sunt interesat se află în alt domeniu decât cel în care mi-aş dori eu să fie? 2) La astfel de probleme, fundamentale, nici filosofia şi nici ştiinţa nu au răspunsuri ultime. Neuroştiinţa, printr-un experiment celebru care dovedeşte că o decizie este luată cu mult timp înainte de a deveni conştientă, a anulat libertatea. La rândul său, fizica cuantică o proclamă categoric prin faptul că la nivel subatomic particolele nu se supun niciunui determinism. </div>
<div style="text-align: justify;">
Contrar funcţiei ei, de instrument aflat în slujba adevărului, ştiinţa nu este convingătoare de la un anumit nivel. </div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-83859228638464605252014-08-15T11:54:00.000+03:002014-08-20T12:39:05.181+03:00Graniţele insurmontabile dintre lumile noastre<div style="text-align: justify;">
Aceste exemple indic<span lang="RO">ă</span> un al treilea şi fundamental aspect al
imposibilităţii de a compara între ele paradigmele rivale. Într-un sens pe care
nu sunt în stare să-l clarific mai mult, adepţii paradigmelor rivale îşi
practică meseria în lumi diferite. Una conţine corpuri aflate sub acţiunea unei
forţe şi care cad încet, alta pendule care îşi repetă continuu mişcările. (…)
Practicând în lumi diferite, cele două grupuri de oameni de ştiinţă văd lucruri
diferite când privesc din acelaşi punct în aceeaşi direcţie. Din nou, aceasta
nu înseamnă că ele pot vedea orice le place. Ambele grupuri examinează lumea,
iar ceea ce examinează nu s-a schimbat. Dar în unele regiuni, ele văd lucruri
diferite şi le văd în interacţiuni diferite. Iată de ce o lege care nu poate fi
nici măcar demonstrată unui grup de oameni de ştiinţă poate părea intuitiv
evidentă celuilalt. De asemenea, acesta este motivul pentru care, înainte de a
putea spera să comunice pe deplin, un grup sau celălalt trebuie să trăiască
convertirea pe care am numit-o schimbare de paradigmă. Tocmai pentru că este o
tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la o alta rivală nu
poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică şi de o experienţă neutră. Ca
şi transformarea <i>gesalt</i>-ului, ea
trebuie să survină dintr-odată (deşi nu neapărat instantaneu) sau deloc. </div>
<div style="text-align: right;">
<span style="font-size: 12pt;">(Thomas Kuhn - <i>Structura revoluţiilor ştiinţifice</i>)</span></div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-54218862420804002912014-08-10T11:48:00.000+03:002014-08-10T11:48:07.067+03:00Pro şi contra Sinelui<div style="text-align: justify;">
Unul dintre principalii filosofi existenţialişti, Jean Paul Sartre, descrie concepţia sa în următoarele cuvinte: „Existenţa precede esenţa”. Cu alte cuvinte, venim pe lume fără nicio misiune prescrisă, aceasta urmând să fie definită (construită) abia după aceea. Nimic nu ne este scris dinainte, suntem abandonaţi în lume, iar această foaie albă numai noi o putem umple cu conţinut. Omul nu este altceva decât ceea ce se face el însuşi, ne spune Sartre. Suntem absolut liberi să facem orice din noi înşine, dar fiind astfel, o uriaşă responsabilitate ne apasă pe umeri. Suntem singuri, fără scuze, în faţa propriei vieţi. Construirea esenţei se face în acţiune, prin intermediul alegerilor. Nu eşti ceea ce crezi că eşti, ci ceea ce alegi să faci. Omul nu este decât ansamblul actelor sale şi este astfel pentru că nu are o esenţă predeterminată şi, în general, omul nu are ceea ce se cheamă o natură umană. El este (doar) ceea ce se face din el.</div>
<div style="text-align: justify;">
Concepţia despre libertatea absolută a omului a fost preluată de unii gânditori din secolul XX, care au încercat să operaţionalizeze filosofia existenţialistă, transformând-o într-un instrument practic. Există o consiliere existenţială (Deurzen şi Adams), o psihoterapie existenţială (Yalom) şi se menţionează faptul că numeroase teorii americane de autoajutorare îşi află originea în această concepţie. </div>
<div style="text-align: justify;">
Într-o lectură critică a ideii construirii de sine, Ian Hacking afirmă că una din ideile sartriene, aceea a absenţei unei esenţe umane în locul căreia poate fi pus orice nu este atât de uşor de asimilat. Din perspective diverse, religioase, mistice, metafizice, transcedentale „sinele” este asimilat cu sufletul iar acesta nu are cum să nu aibă o esenţă. Poate, încerc eu o acomodare a credinţei reigioase cu concepţia lui Sartre, să fie vorba de o apropiere de esenţă, de o dezvăluire a ei în procesul de autocunoaştere, dar nu de o construcţie din neant a sa. </div>
<div style="text-align: justify;">
Pe de altă parte, Hacking constată că în gândirea occidentală omul este văzut ca un atom autonom, autosuficient, care abia într-un stadiu ulterior intră în interacţiune şi relaţie cu alţi „atomi”, realizând astfel societatea. Dar mitul sinelui atomic (indivizibil şi autonom) presocial este dăunător pentru că astfel putem vorbi de o construcţie a societăţii (etică, drept, cunoaştere etc.) dar nu de a sinelui. Mai mult, modelul atomar pare a fi fals cu totul atâta timp cât nu există un astfel de atom, individul din primele sale clipe de viaţă fiind imprgnat cu tot ceea ce este social.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ce se mai alege astfel din construcţia de sine? Este evidentă că principiul libertăţii absolute al lui Sartre este unul care poate fi contrazis din multe puncte de vedere. Dar faptul că nu suntem absolut liberi, nu înseamnă că nu suntem deloc. Tot astfel, dacă într-adevăr sinele nostru nu ne aparţine în totalitate, nu înseamnă că fragmente din acesta nu sunt în puterea noastră. O carte bună de autoajutorare sau un bun consilier ar trebui să ne spună nu că putem face orice, ci să ne ajute să facem ceea ce stă în puterile noastre să facem. </div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-81233643308224765972014-08-06T21:49:00.000+03:002014-08-06T21:49:18.757+03:0010 dolari„Can «be an objective reality that is what it is only because we think it is what it is», through the «collective atribution of status functions»”.<br />
Realitatea este ceea ce este (realitate) doar pentru că noi (grupul nostru) credem asta şi pentru că noi credem asta i-am atribuit realităţii o serie de funcţii. Sună interesant, dar pentru a mă convinge că asta a vrut să spună autorul mă costă 10 dolari. Ridicol de puţin pentru o asemenea confirmare. <br />
<br />Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-67151534366991578332014-08-04T14:45:00.000+03:002014-08-04T14:45:18.086+03:00Scenariu vs hartăIdeea că regulile sociale sunt mai curând un scenariu decât o hartă. Ca urmare, ceva obligatoriu de urmat, de interpretat odată ce ţi se pune în braţe. Harta ar fi doar o descrire a lumii; mai curând o propunere neutră, fără însă a implica şi obligaţia parcurgerii unui anumit traseu. Suntem, fiecare, interpreţi de scenarii sau analişti de hărţi?Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-64717523363419363782014-07-25T08:52:00.000+03:002014-07-25T08:52:21.366+03:00Intersecţii<div style="text-align: justify;">
Fără să mă vadă, cu privirea în pământ, fiică-mea traversează strada. Este foarte preocupată de ceva din mintea ei, este serioasă, aproape încruntată şi una peste alta parcă ar merge la un examen important, deşi nu e cazul. E doar vacanţă. Trece pe lângă mine fără să mă observe şi merge mai departe. O strig, o dată, de două ori, mă vede în cele din urmă, surprinsă se luminează la faţă şi mă îmbrăţişează.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
După o oră, într-o intersecţie aglomerată, cobor regulamentar de pe bicicletă şi traversez strada pe zebră. Pe când ajung la mijlocul trecerii, o maşină condusă de o domnişorică trece val-vârtej prin faţa mea, fără nici o intenţie de încetinire, periculos de aproape. Atât de aproape că o văd pe şoferiţă ridicând mâna a salut şi pe faţă cu un zâmbet vinovat-complice atât de expresiv, de parcă ar fi spus: „Tocmai am greşit, dar ţie chiar nu ţi s-a întâmplat niciodată? Acum o clipă ai fost invizibil pentru mine, dar, uite acum, că nu s-a întâmplat nimic, te salut! Totul este posibil în bine, cât timp nu s-a întâmplat ceva ireparabil!” Chiar aşa! Am urcat râzând pe bicicletă, văzându-mi de drum.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Cunoşti câte ceva din stările pe care le trăieşti. Din păcate, o astfel de învăţătură nu cred că poate fi transmisă, inexprimabilă fiind. </div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-7016256526365119092014-07-18T21:39:00.001+03:002014-07-21T10:24:49.343+03:00AbsurdMarile masacre au avut loc în vremuri îndepărtate. Am cunoştinţă de ele din cărţi sau din documentare. Siria este departe, tot pe acolo pe unde este Irak, Afganistan, Fâşia Gaza. Când aud că acolo mor oameni, încep să-mi funcţioneze în minte ideile, principiile, teoriile, convingerile. Unii au dreptate, alţii nu, iar între timp uit că acolo mor oameni. Victimele devin nişte abstracţiuni, nişte entităţi virtuale, ca pierderile dintr-un joc pe calculator. Sunt însă momente, am mai vorbit despre acestea în alt context, când societate în care trăiesc se revoltă sau la graniţele ţării mele aparent civilizate se poartă războaie şi atunci am contact cu un soi de adevăr. Personal, nu am asimilat niciodată şocul războiului din Iugoslavia, cu lagărele sale de concentrarea, cu epurarea etnică sau cu podurile bombardate din Belgrad. Aproape, atât de aproape de noi încât se spune că exploziile din Serbia se auzeau din Banatul românesc. Absurdul (războiului în acest caz) există peste tot, dar nu-l vedem decât atunci când se apropie de casa noastră. Pentru un palestinian este mai important ce i se întâmplă în aceste zile decât că un avion cu 298 de inocenţi au murit într-un război care nu este al lor. Peste tot mor oameni fără rost şi nu ne pasă, sau mai mult decât atât, chiar găsim un rost morţii lor, dar atunci când cei care se pierd sau sunt pe cale să se piardă ne sunt apropiaţi, rămânem descumpăniţi. Mintea nu mai poate acoperi, pentru scurt timp, haosul. Pentru ei, pentru cei apropiaţi, nu mai găsim justificare. Mai apoi, inteligenţa şi cultura, cărţile citite sau tot ceea ce ne învaţă alţii, ne ajută să ne amăgim. (Ca şi televiziunea şi industria de divertisment, iar acestea poate cu mai mult succes.) Dar dacă renunţăm să ne păcălim pe noi înşine şi reuşim să ne punem măcar pentru o clipă în locul unei victime căzute într-un război străin, vedem prin ochiul lui cât de lipsită de sens, de raţionalitate, este lumea.<br />
<br />
Iar dacă ceea ce s-a întâmplat prin martie cu un <a href="http://thephilosophersmail.com/disaster/doomed-malaysian-plane-is-not-your-business/" target="_blank">alt avion</a> nu a fost şi nu este treaba mea, ceea ce s-a întâmplat acum este. Vor fi existând mai multe feluri de absurd - unul în faţa căruia nu ai ce să faci, care are nişte cauze oarecum obiective (tehnice, naturale), şi un alt tip în care absurdul este „fabricat” de oameni. În acest din urmă caz, după ce te dezmeticeşti şi furia se mai stinge, poţi măcar să încerci să înţelegi.Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-35671969967114487632014-07-11T21:39:00.000+03:002014-07-13T10:56:57.060+03:00Indiferenţă<br />
<div style="text-align: justify;">
„Nu, lumea aceasta, cu tăcerea ei de nepătruns, nu avea nimic ospitalier, îl admitea pe vizitator numai în baza voinţei şi pe garanţia lui, nu-l întâmpina – adică tolera instrusul şi prezenţa lui într-un fel neliniştitor, fără să-şi ia nicio răspundere, iar ceea ce lăsa să se desprindă şi să te învăluie era impresia unei ameninţări liniştite şi elementare, nu chiar a unei duşmănii, ci a unei indiferenţe ucigătoare.” </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div>
„Abia începuse să urce, când, aşa cum prevăzuse, viscolul şi vijelia izbucniră cu toată puterea; era însuşi viscolul care ameninţa de multă vreme, dacă se poate vorbi de „ameninţare” în legătură cu aceste elemente oarbe şi neştiutoare, care nu urmăresc deloc să ne distrugă, ceea ce prin comparaţie ar fi fost destul de mânguitor, ci sunt cutremurător de indiferente în ceea ce priveşte consecinţele acţiunii lor.” <br />
<br />
„Cât este de stranie acestă pudoare a făpturii care se retrage în faţa vieţii, ca să crape într-o ascunzătoare - încredinţată pe bună dreptate că nu se poate aştepta din partea naturii exterioare la niciun fel de atenţie, la niciun fel de milă pentru durerea şi moartea ei, după pilda cârdurilor de păsări migratoare care nu numai că nu-şi cinstesc tovarăşele bolnave, ci le gonesc mânioase şi dispreţuitoare, lovindu-le cu ciocul.”<br />
<div style="text-align: right;">
<br />
(Thomas Mann - <i>Muntele vrăjit</i>) </div>
<blockquote class="tr_bq">
</blockquote>
</div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-63271704842668385502014-07-08T15:41:00.002+03:002014-07-08T15:41:21.470+03:00Păreri despre ceilalţiUn sociolog defineşte străinul ca „omul care sub semnul întrebării aproape orice care apare nechestionabil, evident, membrilor grupului abordat”. Acest om, străinul, pentru că nu deţine harta celorlalţi, se rătăceşte în lumea lor. Totuşi, zic eu, din afară, din punctul lui de vedere, cei rătăciţi sunt ceilalţi. Dar acestea ar fi doar judecăţi de valoare. Rămâne judecata de fapt, că protagoniştii aparţin unor lumi, unor realităţi diferite.Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2788154214448570257.post-5204085619943923242014-07-03T22:08:00.001+03:002014-07-03T22:08:16.893+03:00Două poveşti<div style="text-align: justify;">
Multe poveşti sunt frumoase şi pline de miez, dar doar două exprimă locul ambiguu pe care-l ocupăm în lume: <i>„Orbii cu elefantul”</i> şi <i>„Hainele cele noi ale împăratului”</i>. Lumea este ceea ce credem că este, iar ceea ce credem este mereu parţial faţă de întreg. Şansa este că permanent avem posibilitatea de a ieşi din lumea îngustă pe care o ocupăm. Cum? „Prin dislocări şi contraste.” Altfel, mai caut, inclusiv prin citirea de alte poveşti. </div>
Ovidiuhttp://www.blogger.com/profile/01678846389322384396noreply@blogger.com0