Împotriva haosului

Existenţa precede esenţa

2012-02-28T15:15:00.000+02:00

Vorbesc unii despre felul în care este omul. Acel „om al filosofilor” cum îl numea Paler care ar fi tare diferit de omul real, aşa cum este el. Atunci când Sartre a vrut să definească existenţialismul a afirmat că adepţii acestei orientări sunt convinşi că „existenţa precede esenţa”. În cazul unui obiect, de exemplu, acesta a preexistat în mintea meşteşugarului, fie el şi proiectant. În cazul omului, crede filosoful francez, lucurile stau cu totul altfel. Noi, oamenii, nu preexistăm existenţei noastre, nu avem o soartă care să fie scrisă pe vreo tablă din ceruri. Venim pe lume fără a avea nicio misiune însă această misiune apare şi se desfăşoară pe măsură ce trăim. De la început omul nu este nimic „El va fi ceea ce va face din el. (...) Omul nu este altceva decât ceea ce face din el”, spune Sartre. Aceasta însemnă că existenţa precede existenţa. „Primul efect al existenţialismului este acela că îl pune pe fiecare om în posesia lui însuşi aşa cum este, şi aşează întreaga responsabilitate pentru existenţa lui direct pe umerii săi.” Nu soartă, destin, Dumnezeu, gene, educaţie. Nimic din acestea nu contează sau oricum contează mai puţin decât fiecare vede atunci când priveşte în oglindă. Ar fi totuşi bine să ne placă ceea ce găsim acolo, nu de alta dar suntem singurii responsabili de ceea ce vedem.

Tentaţia completitudinii

2012-02-25T09:28:00.002+02:00

„Oricărui fenomen, sau element, sau eveniment logic, ca şi judecăţii care îl gândeşte, propoziţiei care îl exprimă sau semnului care îl simbolizează: lui e, de exemplu, trebuie să-i fie asociat întotdeauna, structural şi funcţional, un antifenomen, sau antielement, sau antieveniment logic, şi deci o judecată, o propoziţie, un semn contradictoriu: non-e sau e; şi într-un asemenea mod, încât e sau e nu vor putea fi niciodată mai mult decât potenţionalizate prin actualizarea lui e sau e, nu făcute să dispară, astfel ca e sau e să-şi fie suficiente lor înşile într-o independenţă şi deci o noncontradicţie riguroasă - ca în orice logică, clasică sau de altă natură, care se întemeiază pe atotputernicia principiului noncontradicţiei. Acest postulat, pe care l-am exprimat, de bine de rău, prin cuvinte şi fraze şi care nu poate fi definit corespunzător decât prin formulele simbolice de mai jos, conţine proprietatea lui e şi e de a se actualiza şi potenţializa alternativ şi într-un asemenea mod, încât actualizarea unuia determină întotdeauna şi obligatoriu potenţializarea celuilalt.”

(Stéphane Lupasco - Logica dinamică a contradictoriului)

„De bine, de rău” am copiat acest text. În spatele acestei străduinţe a filosofului de a exprima în cuvinte ceea ce ştie să descrie mai bine în simboluri logice, se află (cred eu) intuiţia că lumea este un întreg. Este rotundă, în tot ceea ce are ea, bun şi rău, viu şi mort. Simplu, dintr-o privire, cam aşa:

Ascultare

2012-02-20T19:39:00.001+02:00

O melodie o poţi percepe din afară sau dinăuntru. În primul caz doar o auzi, în cel de al doilea o asculţi. Conform dicţionarului, a asculta = a fi atent la ceea ce se spune sau se cântă dar şi a acorda importanţă celor spuse de cineva, a lua în consideraţie; a împlini o dorinţă, o rugăminte. Auzi - în toate cazurile, ceva, pe cineva - până uiţi de tine, mai bine spus devii una cu tine, nescindat, şi atunci începi să asculţi.

Un ciob de iad

2012-02-17T07:55:00.002+02:00

Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi daca-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

(Radu Gyr)

Pedagogia libertăţii

2012-02-16T08:50:00.003+02:00

Suntem condamnaţi la libertate.

Nu avem cum să i ne sustragem pentru că însăşi sustragerea înseamnă asumarea şi exercitarea libertăţii. Uzual, se consideră că atunci când nu faci nimic, accepţi nelibertatea, oricum s-ar numi ea. Dar şi atunci acţionezi, din diferite motive, într-o anumită direcţie, cea a imobilităţii. În orice situaţie există cel puţin două alternative şi atunci expresia sub care adeseori ne ascundem „nu se poate altfel” nu are sens. Este doar o autoamăgire, atunci când nu e de-a dreptul o preferinţă.

Or, dacă nu ne putem sustrage libertăţii, ea se poate transmite pedagogic altora? Nu poţi învăţa libertatea pentru că ea fiind cosubstanţială existenţei, este ca şi cum ai învăţa pe cineva să respire. Dar cred că poate fi transmis altceva. Libertatea, până la urmă, este un concept abstract, prea vag şi, în lumina celor de mai sus, prea extins pentru a fi operaţional. Este filosofie pură. Idee platonică. Dar libertatea are o serie de caracteristici intrinseci şi este ameninţată de pericole foarte concrete care pot fi cunoscute practic. Iar în acest sens, da, poate exista o pedagogie a libertăţii.

Thank God it's not that simple

2012-02-13T21:04:00.004+02:00

Looked through the paper

Makes you want to cry

Nobody cares if the people

Live or die

And the dealer wants you thinking

That it's either black or white

Thank God it's not that simple

In my secret life

(Leonard Cohen - In my secret life)

Aşadar, propagandistul demagog trebuie să fie în mod consecvent dogmatic. Toate afirmaţiile sale sunt făcute fără niciun fel de rezerve. Nu există niciun fel de nuanţe de gri în tabloul lumii pe care îl prezintă el; totul este să fie diabolic de negru, fie de un alb celest. Ca să-l cităm pe Hitler, propagandistul trebuie să adopte o „atitudine sistematică unilaterală faţă de toate problemele de care trebuie să se ocupe”. El nu trebuie să recunoască niciodată că ar putea să se înşele sau că oamenii care au un punct de vedere diferit ar putea să aibă măcar parţial dreptate.

(Aldous Huxley - Reîntoarcere în minunata lume nouă)

În mod straniu, ceea ce detestăm, ne salvează. Este greu de suportat o lume incertă însă tocmai în aceasta indeterminare stă frumuseţea ei. Opusul acestei lumi, cea în alb şi negru, cea simplă - vândută nouă astfel - este cea a dealer-ului, a lui Hitler.

Ex nihilo

2012-01-28T13:00:00.010+02:00

Am avut la un moment dat un gând, că suntem ceea ce credem. Iar eu ce cred? A crede ceva, pleacă, totuşi, de la a crede în ceva iar eu nu cred în nimic. Între timp am ajuns la concluzia că eu, de fapt, cred în Nimic. Ceea ce e cu totul altceva, mult mai însufleţitor. Este, totuşi, o certitudine.

„Suntem, în cel mai profund sens, responsabili pentru noi înşine. Suntem, aşa cum spunea Sartre, proprii noştri creatori. Prin însumarea alegerilor pe care le facem, a acţiunilor noastre sau a neputinţei de a acţiona, în cele din urmă ne creăm pe noi înşine. Nu putem evita această responsabilitate, această libertate. În termenii lui Sartre, suntem «condamnaţi la libertate».

Libertatea noastră merge chiar mai profund decât elaborarea vieţii individuale. Cu peste două secole în urmă Kant sugera faptul că avem responsabilitatea să dăm formă şi sens nu doar lumii interioare, ci şi celei exterioare. Cunoaştem realitatea exterioară doar aşa cum este ea procesată prin propriul nostru aparat neurologic şi psihologic. Realitatea nu este deloc aşa cum ne-am imaginat-o în copilărie: nu intrăm în (şi nu părăsim) o lume bine structurată. În schimb, jucăm rolul central în constituirea acestei lumi şi o constituim ca şi cum ar părea să aibă o existenţă independentă.

Şi relevanţa părţii întunecate a libertăţii vizavi de anxietate şi munca clinică? Putem găsi un răspuns privind în jos. Dacă suntem constructori primordiali ai lumii noastre, atunci unde este pământul solid de sub noi? Deşertăciunea, Das Nichts, cum spun filosofii existenţialişti germani. Prăpastia, abisul libertăţii. Şi odată cu realizarea deşertăciunii de la baza fiinţării apare anxietatea profundă.” (De fapt apare angoasa, dacă e să fim foarte riguroşi.)

(Irvin D. Yalom – Darul psihoterapiei)

Privită astfel, existenţa nu are cum să fie veselă. O lume fără început şi fără sfârşit, fără rost şi fără scop, viaţa văzută meteorică şi anonimă ca parcursul unui fir de praf în cosmosul vid, intunecat, rece şi infinit în întinderea lui nu sunt imagini generatoare de veselie. „Totul e deşertăciune şi goană după vânt” spune Ecleziastul, „Povestea oricărei vieţi e povestea unui eşec” (Sartre) de la un nivel cât de cât superior cel al firului ierbii şi constatarea asta generează groază (anxietate cum o numeşte Yalom, angoasă numită de existenţialişti). Modul cum este gestionată de fiecare această groază – laic ori mistic sau doar în termeni de credinţă – este divers, interesant, demn de studiat. Oricum ar fi, dacă ai apucat să vezi astfel lumea, ceva s-a schimbat, nu mai eşti acelaşi, cel dinainte.

Mai cred că, până la urmă, ceea ce diferenţiază un om conştient de acest lucru şi altul care este adeptul altor paradigme, mai optimiste, mai este şi o anumită seriozitate. Seriozitate, nu tristeţe. Ţin mult la acest cuvânt – „seriozitate” –, care exprimă o atitudine autentică, necontaminată de influenţe exterioare, este acel „să nu râzi, să nu plângi, să nu urăşti, ci să înţelegi” al lui Spinoza. Dar dacă şlefuitorul de lentile ne îndemna să înţelegem lumea şi să ne abţinem de la a râde fără noimă, cred că el nu ne împiedică să zâmbim. Nu ai cum să-ţi reprimi un zâmbet măcar atunci când construieşti din nimic, pe nimic şi înţelegi asta. Acesta nu e singurul motiv de bucurie în această lume a lui Nimic, dar e primul, cel fundamental. Cum mi-l închipui pe Dumnezeu zâmbind atunci când, la sfârşitul fiecarei etape a Creaţiei, făcea un pas înapoi, contempla opera – încă incompletă – şi spunea „E bine!”
___________________________________________________________________________

Chiar suntem ceea ce credem? Într-un sens al cunoaşterii, poate. Moral, însă nu. Chiar contează în ceea ce crezi pentru a fi un om bun, de exemplu? Găseşti temeiuri pentru asta chiar creştin fiind, ori ateu, budist sau islamist. Existenţialist sau pozitivist, optimist ori pesimist. Prin tinereţe, expus numai la marxism, căutam cu o oarecare convingere explicaţii ale lumii, ale istoriei, ale sensului în acea filosofie şi în ideologia timpului. Tot astfel, dacă aş fi trăit într-o comunitate izolată în care singura rază de spiritualitate ar fi venit de la preot, probabil că aş fi fost de acord cu el. Adevărul e o problemă de condiţionare, cum ar spune Huxley. Tocmai din această cauză e indicat să nu devenim fanatici şi e mai înţeleaptă o atitudine sceptică. Este altceva dincolo de adevăruri care îl defineşte pe fiecare: „Omul e mai preţios decât «adevărul» său” (Čapek). Este mai mult decât atât, este el însuşi, ceea ce poartă şi ce este dincolo de orice adevăr şi de orice teorie, acestea fiind doar hainele care îmbracă sufletul. Haine la care putem să ţinen, să ne mândrim cu ele, să fim convinşi că sunt parte din noi, dar nu sunt.
Pornind de aici, apare mai clar concluzia unui film pe care nu pot să-l uit. „Toate ar fi putut fi altfel, dar ar fi avut acelaşi înţeles”. Pe oricare drum o iei, tu eşti pe acel drum, oricare ar fi el, şi acolo, oriunde, îţi reconstruieşti propria lume cu cele bune şi cu cele rele, punând altfel accentele, aranjând altfel mobila, îmbrăcând alte haine, dar mereu sub semnul aceloraşi binecuvântări şi al aceloraşi blesteme.
(Rămâne, totuşi, de văzut cum o ideologie te poate transforma într-un criminal. Poate că problema nu e una doar spirituală în termeni de „destin/soartă”, nici religioasă în termeni de „predestinare/liber arbitru/mântuire”, nici filosofică în termeni de „natură umană”, ci (doar) psihologică şi sociologică.)
___________________________________________________________________________

Existenţialismul lui Sartre anulează dintr-un condei toată îndoiala din ultimul paragraf. Pentru el nu există Dumnezeu şi atâta timp cât nu există comandamente ori lumi supraumane, nu există predestinare şi nici mântuire; nu există o „natură umană”, aceeaşi pentru orice om oriunde şi oricând ar fi trăit, ci doar o „condiţie umană”, nu există „destin/soartă” (ca şi ceva ce e musai să se împlinească, „ce ţi-e scris, în frunte ţie-e pus”) ci o construcţie, o inventare, o definire permanentă de sine. În existenţialism există doar omul cu alegerile sale şi, constat acum surprins, şi ceilalţi oameni cu alegerile lor. În aceste condiţii, da, omul poate fi criminal - pentru că alege să fie astfel sau pentru că alege să nu aleagă ieşirea din această situaţie. Mai mult, pentru Sartre, alegerile nu sunt făcute odată pentru totdeauna: dacă ai ales să fii astăzi erou se poate foarte bine ca mâine să fii laş. Nu eşti aşa cum eşti (nu eşti nicicum), ci aşa cum acţionezi, iar acţiunile tale pot să fie altele mâine decât au fost ieri. Chiar dacă pare o lume a incertitudinii şi a relativismului, ambiţia lui Sartre este să instituie o morală care să-şi găsească temeiul în ea însăşi (în om, de fapt) independentă de existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. „Existenţialismul nu este un ateism în sensul că s-ar strădui să demonstreze că Dumnezeu nu există. El declară mai degrabă: chiar dacă Dumnezeu ar exista, aceasta nu ar schimba (cu) nimic; iată punctul nostru de vedere. Nu că am crede că Dumnezeu există, dar socotim că problema nu este aceea a existenţei lui; trebuie ca omul să se regăsească el însuşi şi să se convingă că nimic nu-l poate salva de el însuşi, nici chiar o dovadă valabilă a existenţei lui Dumnezeu. În acest sens, existenţialismul este un optimism, o doctrină de acţiune şi numai prin rea credinţă, confundând propria lor disperare cu a noastră, pot creştinii să ne numească disperaţi.” Sartre încearcă să-l contrazică pe Dostoievski care spusese că „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Recunosc că pe mine încă nu m-a convins, accept premisele filosofului francez, dar concluziile sale nu par a decurge decât parţial din acestea. Dar doar despre convingerile lui Sartre, în o altă poveste.

Eu sunt aşa cum sunt

2012-01-25T07:51:00.000+02:00

„Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem şi că nici o aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viaţă, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toţi suntem, prin ceva din noi înşine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.”

(Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni)

Fals manual de navigaţie

2012-01-23T09:54:00.004+02:00

„Neo-stoicii Renaşterii, transformând curajul de a accepta soarta la modul pasiv (ca în vechiul stoicism) într-o luptă activă cu soarta, au pregătit de fapt calea de a fi a conformismului democratic din America. În simbolismul artei renascentiste, soarta este câteodată reprezentată ca fiind vântul ce suflă pânzele unei corăbii*, pe când omul stă la cârmă şi menţine direcţia atât cât poate fi menţinută în condiţiile date. Omul încearcă să-şi actualizeze toate potenţialităţile; iar potenţialităţile sale sunt inepuizabile. Omul este microcosmosul în care toate forţele cosmice sunt potenţial prezente, şi care participă la toate sferele şi toate nivelurile universului.”

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Frumoasă comparaţie care depăşeşte/se situează deasupra diferenţei conscrate determinism ori libertate. Toţi actorii piesei care este existenţa sunt aici implicaţi: soarta, individul, raţiunea, iraţionalitatea, întâmplarea, scopul, responsabilitatea. Cel mai important mi se pare în această metaforă ideea de relaţie: nici soarta oarbă (ca în tragediile antice în care destinul se împlinea în ciuda a orice) dar nici libertatea absolută, în sensul secului american yes, we can (any) fără a ţine seama de realităţi. A naviga cu succes înseamnă în primul rînd a şti unde vrei să ajungi (altfel nici nu contează pe unde o iei, Lewis Carroll), apoi în a cunoaşte o grămadă de lucruri despre corabia ta, despre mare, vânturi, stele, pericole, rute, curenţi, climă şi hărţi. Mai trebuie să ai şi curaj dar şi răbdare. Am în minte din „Toate pânzele sus!” (care alături de lecturile din Jules Verne constituie singurele mele lecturi „de specialitate”) secvenţele în care echipajul „Speranţei” plutea la nesfârşit în derivă într-un calm absolut şi încins. Tot astfel, mai ai de ştiut când şi care pânze să le întinzi şi pe care să le cobori pentru a nu fi distrus. Uneori, singura manevră înţeleaptă este să cobori toată velatura şi să aştepţi. Multe lucruri se învaţă; de fapt niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit atunci când eşti pe mare. Un singur lucru nu ţi-l poate spune nimeni şi asta este doar treaba ta: să simţi când eşti pe drumul bun ori pe cel greşit, pe drumul tău sau al altuia. Atunci când nu mai ai instrumente şi nici repere, să te opreşti şi să asculţi. Poate chiar vântul are ceva de spus.
____________________________
*Această imagine apare şi la un stoic antic: „O bună plutire se realizează punând cârma bine şi pânzele în vânt, o viaţă bună ţinând seamă de puterea de raţiune (puterea raţiunii) şi de dibăcie.” (Epictet - Manualul)

Când eram în armată, la paraşutişti, aveam un maior comandant de companie tare hâtru, însă o anumită atitudine pedagogic-implicată ascundea şi un alt fel de înţelepciune adâncă, lăsată rareori să iasă la suprafaţă. Iar el avea un sfat pe care ni-l dădea nouă soldaţilor: „Atenţie cum o pilotaţi!”, sfat luat de la cursurile de paraşutism, dar care se putea aplica în orice situaţie de viaţă întocmai ca şi metafora citată de Tillich. Odată câţiva dintre noi am fugit din unitate până la un restaurant din centrul Buzăului unde avea nuntă un locotenent „de al nostru” iar la despărţire maiorul ne-a spus doar atât: „Atenţie cum o pilotaţi!”. Paraşuta nu ajunge singură din punctul A în punctul B şi dacă nu ai grijă, dacă nu o pilotezi, te ia vântul şi te duce acolo unde „vrea” el, prea rar în locul în care de fapt trebuie să ajungi. Iar aici nu e vorba nici măcar de prudenţă ci de o anumită minimă (dacă se poate spune astfel) înţelepciune.

De la catedrală la mall

2012-01-18T08:18:00.003+02:00

Lipsite de purtătorul lor divin, lucrurile îşi dezvăluie gratuitatea, micimea, faptul că „sunt ceea ce sunt” (Hegel). Sublimului medieval îi succede trivialul modern, absolutului grandios relativul mărunt. Groaznic vertij al unui om uşurat brusc de stavile şi suferind nu atât o dezamăgire, cât o dezorientare; se descoperă liber, dar pigmeu. Eliberat de puterea feudală, care îl condiţiona de naştere, şi de legea religioasă, care îl lega de grija mântuirii, nu mai cunoaşte nici predestinare, nici destinaţie.

O dată cu această eliberare se naşte însă şi banalitatea, adică imanenţa totală a umanităţii. Nu mai există evadări decât în viitor, cerul este jos, greu. Iată-ne obligaţi să aparţinem numai acestei lumi, obligaţi la şederea pe pământ. Nimic altceva decât pământul, am putea spune parodiind o formulă a lui Paul Morand, şi marea sa periferie: cosmosul. Încetând să mai rodească prin aşteptarea unei vieţi mai bune, planeta noastră se chirceşte. Cu religia trebuia să-ţi ispăşeşti greşelile ca să-ţi câştigi mântuirea. De acum înainte este vorba să ispăşeşti pur şi simplu faptul că exişti. Întrebării: cum să trăieşti întru Dumnezeu, care a fost mai mult de un mileniu întrebarea umanităţii occidentale, i se substituie treptat o alta care redescoperă preocupările Anticilor: cum să trăieşti, pur şi simplu.

Sfârşit al relaţiei patetice cu Cel-de-Sus, al acestei dramaturgii biblice care ţinea de cuplul de îndrăgostiţi, de scena de menaj şi de înfăţişarea la tribunal. Lăsat singur cu sine, omul trebuie să înveţe totul: simplul fapt de a se naşte, de a se maturiza, de a îmbătrâni devine problematic.

(Pascal Bruckner - Euforia perpetuă)

Între lumi

2012-01-16T08:15:00.002+02:00

Am un sentiment de teamă atunci când privesc la televizor violenţele de stradă. Nu este vorba de o ameninţare pe care o simt faţă de propria persoană: nu sunt acolo iar uneori evenimentele se petrec chiar în altă ţară, aşa cum a fost cazul Marii Britanii astă-vară. Privind haosul ieşind la suprafaţă şi inunând lumea pe care credeam că o ştiu, sunt îngrijorat că nu cunosc realitatea aşa cum este şi că viaţa pe care o trăiesc se va sfârşi. Este acelaşi sentiment de stupoare pe care îl am la cutremur: nu este tocmai o frică de moarte cât de ceva nenatural, necunoscut şi prin asta înspăimântător. Îmi aduc aminte din decembrie 1989 de scenele de la Bucureşti, actuala prefectură din oraşul meu flancată de TAB-uri ori găurile de gloanţe pe clădirile din Braşov. Acestea erau semne ale unei lumi care nu ar fi trebuit să existe, care nu avea loc în mintea mea dar care a ieşit de niciunde.

Ce se întâmplă acum, pare, cumva, mai grav decât la Revoluţie. Atunci ştiam relativ clar ce avea să urmeze; consideram că trăim atât de rău încât nu putea urma decât ceva bun. Eram ca nişte credincioşi care aşteaptau, după agonie, răsplata suferinţei lor. Acum însă, ascultându-i pe cei din stradă, nu aud decât dezamăgire şi furie. Cei mai optimişti repetă mantra alegerilor anticipate însă democraţia occidentală nu mai este în stare să promită nimic, ori ce promite nu mai crede multă lume. Aseară mă gândeam că aşa cum odată m-am culcat având un preşedinte şi m-am trezit având un altul, nu este exclus să adorm într-o republică parlamentară şi să mă trezesc într-o dictatură. Se pare, totuşi, că la această oră mai am drept de vot.

Foto: Hotnews

Actualitate

2012-01-15T07:17:00.003+02:00

Prin toamna lui 1991, proaspăt admis la Sociologie-Politologie, am fost oprit pe stradă de un ziarist de la televiziune care m-a întrebat ce părere am de protestele aflate în plină desfăşurare la Bucureşti. Minerii descinseseră în capitală şi solicitau violent debarcarea premierului. Atunci când am fost întrebat cum văd sfârşitul crizei, am răspuns rânjind: „Trebuie ca Petre Roman să demisioneze!”. Îi uram atât de mult pe cei aflaţi atunci la guvernare încât aş fi fost de acord să vină şi ruşii ori chinezii să-i alunge. Roman a demisionat curând sub ameninţarea lămpaşelor dar de atunci mi-a fost tot mai ruşine de ceea ce am gândit şi am spus.
Ceea ce se întâmplă de câteva zile m-a făcut să mă reflectez la acelaşi lucru. Nu am nicio simpatie politică, doar antipatii, dar dacă acum, cineva mi-ar mai pune aceeaşi întrebare, mi-aş exprima dorinţa ca instituţiile să funcţioneze. Există, ar trebui să existe, mecanisme, altele decât revolta, de exprimare a voinţei populare. Care voinţă, nici ea, nu mai este consecvente ci, mi se pare, din nou, ură pură. Altfel cum poţi să respingi fără apel, categoric, reformarea unui sistem - de sănătate în cazul de faţă - care ştii (oricine o ştie) cât de putred este? Dar urâm oameni şi este mai uşor să acţionăm sub imperiul urii decât să discernem ce au de spus, bun ori rău.

Nu, nu sunt OK. Din fericire!

2012-01-08T17:52:00.011+02:00

„Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că existau soţi şi părinţi cărora fidelitatea nu le anula plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.

Toată existenţa părea să se întemeieze pe dualitate; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, raţional sau simţitor – nicăieri nu puteai trăi concomitent inspiraţia şi expiraţia, bărbăţia şi feminitatea, libertatea şi ordinea, instinctul şi spiritul, întodeauna unul trebuia plătit cu pierderea celuilalt, şi întodeauna şi unul, şi celălalt erau la fel de importante şi demne de a fi dorite!” (Hermann Hesse – Narcis şi Gură de Aur)

De când am citit cartea, port mereu cu mine citatul de mai sus, fără a-l pune la îndoială. Trăim, avem impresia că trăim, într-o lume duală: dacă este întuneric, atunci acolo nu e lumină, dacă facem un bine, atunci nu am făcut răul, păcătoşi fiind, nu avem cum să fim virtuoşi, lăsându-ne în voia instinctului nu avem cum fi spirituali. Şi mai mult decât toate, dacă am ajuns să fim fericiţi, am alungat din acel loc şi timp nefericirea. Pare aceasta o logică sănătoasă – bazată pe cea funciară, aristotelică – ridicată pe principiul noncontradicţiei: a sau non-a. Un lucru (om) nu poate să fie (fericit) şi să nu fie (fericit) în acelaşi timp. Nu poţi trăi concomitent şi inspiraţia şi expiraţia. Nu poţi fi concomitent pe aceleaşi două maluri ale râului.

Totuşi, un autor încearcă să unifice contrariile şi într-o bună măsură, cred eu, reuşeşte să o facă. Eric G. Wilson în Împotriva fericirii. Elogiul melancoliei, porneşte de la concluzia unui studiu sociologic care afirmă că 85% dintre americani sunt fericiţi. Dacă această concluzie nu ar fi absurdă, ar fi cu totul hilară. Pornind de aici, Wilson disecă ceea ce societatea americană (şi prin contaminare, occidentală, contemporană) înţelege prin fericire şi ajunge la concluzia că este o mulţumire de plastic, o drăgălăşenie spoită, o satisfacţie stearpă care duce la o lume blocată, paralizată în mulţumirea ei îmbuibată. Poate că lucrurile încă nu ar fi grave – în ciuda personajului sinistru care-l crează – dacă acest imperialism ofensiv al fericirii nu ar creşte pe seama execuţiei metodice a melancoliei (cunoscute sub diferite forme: tristeţe, amărăciune, suferinţă) în lume, melancolie considerată, nu de acum ci de totdeauna, a fi o slăbiciune dacă nu chiar o boală. Or, gândită astfel, melancolia se cere tratată prin orice mijloace, inclusiv prin intermediul pastilelor-minune care te transformă cvasiinstant într-un personaj zâmbitor (se pare că în utimele decenii au fost înregistrate progrese remarcabile în această direcţie). În curând, toţi vom fi fericiţi însă, într-un anumit fel, Wilson vede aici un pericol capital: lumea, aşa cum o cunoaştem, frumoasă, misterioasă, se va fi sfârşit.

La un moment dat autorul ia apărarea energică a melancoliei, cu aceeaşi fervoare cu care-i critică pe cei care iau apărarea „pozitivismului”, a gândirii pozitive. Dar scopul său nu este de a arăta (doar) că melancolia este un lucru „bun” şi că fericirea este un lucru „rău”. Dacă s-ar fi oprit aici nu ar fi depăşit poziţia lui Hesse, a dualităţii. Wilson face ceva mai mult. Lumea nu este sau/sau ci şi/şi iar singura stare în care ne dăm seama de acest lucru este cea melancolică („De ce oare toţi cei care au devenit eminenţi în filosofie, politică, poezie sau arte sunt în mod clar melancolici?”, o întrebare pusă pe seama lui Aristotel este una fundamentală a acestei cărţi). Lumea este o coincidenţă, o întâlnire, o convieţuire a contrariilor iar blocarea în oricare dintre extreme (într-o anumită ideologie) este limitativ. Gândirea (cred eu, pe urmele autorului) nu ar trebui să contemple stări ci procese. Să fie aşa cum este realitatea: un pendul în permanentă mişcare care trecând dincolo de poziţia de echilibru îşi cheamă revenirea: nu există viaţă fără moarte, lumină fără întuneric, virtute fără păcat, adevăr fără eroare, fericire fără nefericire. Fiecare din acestea îşi cheamă opusul şi numai aşa există. Doar inspiraţia fără expiraţie – din citatul lui Hesse – ar fi moarte. Doar împreună sunt viaţă. Starea în care cunoaştem aceste lucruri este cea melancolică iar mijloacele prin care o facem sunt, spune Wilson, inocenţa şi ironia.

Melancolia nu ar fi doar „apanajul” sau „boala” unor „iniţiaţi” ori a unor „slăbănogi”. Aceasta este o stare profund omenească care derivă din grija funciară în privinţa morţii. Dar confruntarea cu aceasta presupune curaj iar oamenilor le este frică. Ca urmare, se refugiază în ideologii care impart arbitrar lumea, în bine şi rău, o fixează în concepte, o „înţeleg” şi astfel devin fericiţi. O minoritate – 15% – în Statele Unite, rămâne să contemple o lume misterioasă, dureros (până la lacrimi) de frumoasă. Doar ei o vor duce mai departe.

Acelaşi lucru:

Altă analiză a acestei cărţi.

m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”

a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..

abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare. (Sursa)

Dublul tăiş al căderii

2012-01-08T10:29:00.000+02:00

„Astfel a început existenţa melancolică a lui Adam şi a Evei, o existenţă pe care ei înşişi au ales-o de fapt. Au preferat diviziunea unităţii deoarece erau dornici de mai multă vitalitate decât simpla inocenţă oferită. Voiau o lume în care contrariile se înghesuie şi saltă, în care nu poţi fi niciodată sigur de ceea ce se va întâmpla. Dar această mare abundenţă are un preţ. Din momentul în care au mâncat din fructul cunoaşterii, au fost condamnaţi să sufere chinurile conştiinţei de sine, acea stare mentală care întreţine o agitaţie continuă, întrebări repetate, îndoială perpetuă.

Acesta este dublul tăiş al căderii. Pe de o parte, le-a revelat lui Adam şi Evei o viaţă mai animată, plină de abateri creative şi de clinchete. Pe de altă parte, i-a obligat pe primul bărbat şi pe prima femeie la o existenţă melancolică, o istorie personală plină de nelinişti chinuitoare şi întrebări care dor. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, aceasta este exact încordarea pe care o simţim acum – între bucurie şi agitaţia însufleţită, suişurile şi coborâşurile neprevăzute ale vieţii şi tristeţea cauzată de insecuritatea cronică, îndoielile necontenite ale oricărei existenţe deschise în mod autentic în faţa oricărei noutăţi care urmează.

Aceasta este atunci căderea fericită, felix culpa. Doar prin prăbuşirea din armonia perfectă şi eternă se poate intra în cursul tulbure al timpului. Doar renunţând la existenţa fără moarte cineva poate experimenta viaţa veşnică. Gândiţi-vă. După ce Adam şi Eva au căzut, au simţit pentru prima dată în interiorul lor ce înseamnă bunătatea (puritatea). Au putut să afle aceasta doar trecând prin rău. De asemenea, doar după cădere au putut ei să ştie, în adâncul lor, ce este bucuria. Au putut să înţeleagă doar trecând prin suferinţă.”

(Eric G. Wilson - Împotriva fericirii)

Zidul care suntem

2012-01-05T10:37:00.003+02:00

Există un chinez care ştie să dispară. Se vopseşte atât de eficient în culorile mediului încât se confundă cu acesta. Doar că vezi că nu-l mai vezi, cum spune Budai Deleanu. Sunt oameni care se confundă din punct de vedere psihologic cu mediul din care face parte: oameni-cameleon care încearcă să afle ce vor ceilalţi de la ei şi se conformează acestor aşteptări. La un moment dat, dispar. Nu ştii cine sunt ei cu adevărat pentru că s-au transformat în tine, spun mereu „Da”, au îmbrăcat pelerina magică a chinezului şi atunci ai senzaţia că vorbeşti singur. Apropierea de zid are loc treptat: pe măsură ce te faci cunoscut, camuflajul este din ce în ce mai convingător până nu mai există nicio diferenţă – ei sunt zidul însuşi. Probabil tot astfel sunt şi eu: încastrat în peretele meu (de principii, cunoaşteri, convingeri), devenit pe nesimţite şi fără revolta Anei, zid. De asta, uneori îmi mişc mâinile, mă aplec, fac un pas în lateral şi deschid ochii. Des, duc mâna la bărbie. Toate astea şi ca să văd diferenţa dintre mine şi decor, ca să mă conving pe mine că nu sunt decor, că mediul nu m-a înghiţit..

Schimbare de aer

2011-12-27T07:50:00.014+02:00

„Ştiţi ce părere am eu despre dumneavoastră? Cred că sunteţi unul dintre cei care mai degrabă ar accepta să i se scoată măruntaiele şi ar sta în acest timp drept, privindu-i şi zâmbind pe torţionari – dacă va afla credinţa sau pe Dumnezeu. Ei, şi dacă o s-o găsiţi, o să trăiţi. În primul rând, de mult ar fi trebuit să schimbaţi aerul. Ei, ce să spun, şi suferinţa e un lucru bun. Suferiţi puţin. Poate că are dreptate Mikolka, pentru că doreşte suferinţa. Ştiu că nu crezi – dar nu mai filosofaţi aşa plin de viclenie; lăsaţi-vă pradă vieţii, fără să mai gândiţi atât; nu vă neliniştiţi – o să vă scoată la mal şi o să vă pună pe picioare. Pe care mal? Şi de unde să ştiu eu? Eu cred numai că aveţi mult de trăit. Ştiu că primiţi acum cuvintele mele drept predică învăţată pe de rost; da, poate mai încolo o să vă amintiţi de ele, o să vă prindă bine: de aceea vă vorbesc. (...) Ştiu că nu credeţi, dar, pentru Dumnezeu, viaţa o să vă scoată la liman. Mai târziu chiar o să vă placă asta. Acum aveţi nevoie numai de aer, de aer!”

(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Suferinţa este de două feluri, ca şi colesterolul. O suferinţă „rea”, cea care te duce la fund, care te îngroapă, limitându-te în cunoaştere şi în opţiuni. „Oricum murim”, „Toţi oamenii sunt la fel (superficiali, răi, urâţi etc.)”, „Nu mai este nimic de făcut”, „La ce bun?”. O resemnare, cumva perfect îndreptăţită de experienţă, însă absolut inutilă. Împotriva oricărei utilităţi, inclusiv a celei care ţine de nivelul cel mai redus al vitalităţii. Constaţi, cu „vicleană” înţelepciune, deşertăciunea lumii şi te duci la fund, chiar şi atunci când faci ceva, cum este cazul lui Raskolnikov.

Mai există suferinţa („bună”*) care „te scoate la mal”, pe un alt mal decât cel pe care ai intrat. Şi această suferinţă îţi arată viaţa aşa cum e ea, dar după toate te îndeamnă la trăit. Şi de această dată întrebarea pusă este „La ce bun?” dar continuă „... să nu trăieşti?”, „... să suferi la nesfârşit?” Suferinţa generatoare de scepticism dus la limită şi întors asupra lui însuşi.

„Pe care mal? De unde să ştiu eu?” Fiecare cu malul său.

„Acum aveţi nevoie numai de aer, de aer!” Pentru că e sezonul urărilor, asta doresc şi eu tuturor. Iar dacă tot e să fie, suferinţă din cea „bună”, aducătoare de noi limanuri.

*Am descoperit această distincţie şi la Pascal Bruckner. El spune în Euforia perpetuă: „«Suferinţa bună» este aceea pe care o decretez necesară împlinirii mele, pe care o pot converti în putere şi cunoaştere.”

La mijloc de vârstă

2011-12-20T08:07:00.001+02:00

Pe măsură ce înaintăm în vârstă devenim tot mai mult noi înşine. Sau, mă rog, aşa îmi place să cred. Atunci când eram tânăr, foarte tânăr, aveam impresia că puteam deveni orice; la câteva decenii de atunci realizez că nu am oscilat foarte mult de la cel care eram la 16-17 ani. Doar m-am căutat prin ceea ce am făcut şi, sper că, într-o bună măsură, m-am găsit. Este ca şi cum, la începutul conştiinţei de sine, ai avea în faţă un munte şi ai avea de urmat filonul care-l traversează. Sau avem, după o comparaţie care nu-mi aparţine, o greutate specifică sufletească, o densitate care determină ceea ce suntem. Nivelul la care ajungem nu depinde numai de această caracteristică ci şi de mediul în care suntem scufundaţi dar nivelul relativ se păstrează întotdeauna.

Concluzii practice nu se prea desprind de aici. Nu putem fi chiar orice, oricine ori oricum iar maximul pe care-l putem obţine este să fim complet noi înşine, fără prefăcătorie şi impostură. Pe de altă parte, munca de căutare (de minerit cum spune un vers din Pink Floyd) şi de descoperire de sine este permanentă; niciodată nu poţi spune „Ăsta sunt eu în toate amănuntele. Mă cunosc perfect!” aşa că ceea ce se cheamă „Eu” poate îmbrăca numeroase forme, piei, costume.

Este ca relaţia cu un partener pe care-l iubeşti: mergi cu el peste tot locul, sunteţi puşi în tot felul de situaţii în care fiecare răspunde poate imprevizibil, surprinzător, dar eu-l profund al fiecăruia e acolo, obiect al iubirii celuilalt.

Aceeaşi idee, din altă perspectivă: de-a lungul vieţii, dacă avem curaj, renaştem. O persoană poate da „restart”, „format” şi instala, poate nu un alt sistem de operare - nu putem fi chiar oricine - dar măcar alte programe care să ruleze. Iar asta cred că este o veste bună, până la urmă.

Te-ai întrebat vreodată când eşti cu adevărat tu însuţi?

2011-12-16T12:38:00.005+02:00

Te-ai intrebat vreodata in ce segment de timp esti cu adevarat tu insuti?

Ridicaţi Soarele!

2011-12-14T09:51:00.006+02:00

După 14 ani de la apariţie am văzut Truman Show, un film cu Jim Carrey, un actor care până acum mi-a fost profund antipatic. Ideea scenariului este cu totul strălucită: un reality-show în care personajul principal îşi trăieşte viaţa reală, înconjurat de o armată de actori care-i pun la dispoziţie o realitate utopică. O analiză pe multiple planuri a filmului am găsit aici; autorul face o analiză sociologică a filmului privind relaţia dintre realitatea „adevărată” şi cea servită de mass-media, şansele existenţei unei lumi perfecte dar şi una moral-filosofică din perspectiva responsabilităţii pe care o avem faţă de ceilalţi.

Doar la o primă vizionare, cred că mai pot fi detectate şi alte planuri de decriptare a acţiunii, unul dintre acestea fiind cel teologic. Cristof este Dumnezeu pentru Truman: îl înconjoară cu iubire nemărginită, i-a vegheat fiecare pas încă dinainte de a se naşte, îi construieşte o lume perfectă în care să nu aibă nicio problemă, aduce ploaia şi ridică Soarele pe cer. Însă atunci când creaţia sa se răzvrăteşte, Cristof devine nemilos: aduce asupra sa furtuna şi fulgerele şi aproape îl ucide - este aici Jahve cel sever până la cruzime din Noul Testament. După ce pedeapsa a fost aplicată, păpuşarul devine iertător şi blând, plin de iubire şi-l cheamă pe rătăcit la pieptul său - Dumnezeu cel iubitor şi iertător din Noul Testament. Diferenţa dintre divinitate şi om pare a fi aici capacitatea de a oferi libertate celuilalt: se spune că în faţa Domnului avem liber arbitru aşa că ni se dă deplina capacitate şi libertate de a urma o cale sau o alta. Cristof îşi impune voinţa, retează creaţiei sale orice posibilitate de a alege în afara căii pe care „trebuie” să meargă. În ciuda acestei diferenţe, cred că paralela dintre Seahaven (oraşul artificial în care se petrece acţiunea) şi lumea noastră rezistă. Truman suntem noi.

Pe de altă parte, trăind într-o cuşcă, cum se poate ieşi din aceasta? La un moment dat Cristof este întrebat „de ce crezi că Truman nu a ajuns să decopere adevărata natură a lumii sale?” „Acceptăm realitatea lumii care ne este arătată”, se răspunde. Limitele lumii sunt limitele lumii noastre şi nu ale lumii însăşi. În această lume, în Seahaven-ul fiecăruia, mai sunt secrete, taine, surprize, dezamăgiri. Nimic nu-i cunoscut pe de-a-ntregul, nici măcar sufletul personal. Iar atunci când, printr-un accident de cele mai multe ori (ca în film) întrezărim ceva dincolo, avem de ales între a rămâne aici sau de a trece pragul, ignorând falşii idoli (nu ca personajele din ultima secvenţă care schimbă postul în căutarea unei noi iluzii).
Update: Vizionarea, stupefiat, a imaginilor de la funeraliile lui Kim Jong Il m-a făcut să mă gândesc la acest film. Atunci când credinţa îţi este limitată, când ceea ce ţi se arată e minuscul, trunchiat, asta numeşti „viaţă”. Dar există oare o diferenţă de natură între noi şi nord-coreeni, sau e doar una de grad dată de mărimea „bulei”?

Omul abstract

2011-12-13T14:01:00.001+02:00

Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decît în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. (Octavian Paler - Viaţa pe un peron)

Am întors pe toate feţele citatul de mai sus încercând să-l contrazic. Poate pentru că Paler vorbeşte condescendent de filosofie... nu ştiu. Oricât m-am străduit, nu am găsit nicio fisură gândului său. Totuşi, dacă el are dreptate, călăul va rămâne veşnic călău iar victima victimă. Constatarea nu-i în regulă nici ca „abstracţiune” şi, în plus, este contrazisă de realitate. Or dacă omul se poate schimba (are şansa de a se mântui, într-o altă logică) atunci există un om abstract, al filosofiei. Este acel ceva care se poate schimba.

Pesimism şi realism etic

2011-12-10T14:08:00.004+02:00

În lumea (postmodernă) – occidentală, să spunem – în care Dumnezeu a murit de ceva vreme, oamenii au rămas singuri să îşi rezolve problemele. O cale de a face asta ar fi să se strângă în comunităţi – reale ori virtuale – şi să stabilească ceea ce este bine ori adevărat pentru acel grup: prieteni, soţi, sat, naţiune ori uniune politică. Pare perfect logic şi eficient dar există un „dar”.

Faptul că fiecare om vede realitatea în felul să personal este de acum un loc comun al psihologiei şi al filosofiei şi locul de plecare al ideii de mai sus: nu există repere absolute pentru toţi. De la această premisă se porneşte şi în filmul lui Akira Kurosawa, Rashomon. Trei bărbaţi se adăpostesc de ploaie într-o clădire dărăpănată; doi dintre aceştia sunt puternic marcaţi de o experienţă pe care încep să o povestească. Este vorba de un viol şi crimă pe care fiecare protagonist o povesteşte în modul în care a văzut-o, fiecare într-o variantă cu totul diferită de a celorlalţi. Pe scurt, un tâlhar este atras de o femeie care trece împreună cu soţul ei printr-o pădure; femeia este siluită iar bărbatul ei este găsit mort. Rând pe rând, tâlharul, cei doi soţi (bărbatul din mormânt prin intermediul unui medium), şi un martor (unul dintre povestitori) relatează întâmplarea dar lucrurile se petrec cu totul şi cu totul altfel în fiecare poveste. Deşi pare ficţiune, metaforă pură, toate aceste naraţiuni paralele m-au dus cu gândul la reprezentările şi interpretările asupra faptelor ale oamenilor aflaţi în conflict ori membri ai unor culturi diferite.

În film se trag şi concluziile, deloc optimiste, din această stare de lucruri, a condamnării la un exil într-o subiectivitate absolut izolată de a celorlalţi. „E îngrozitor! Dacă nu mai putem avea încredere între noi (nu pentru că ne minţim ci pentru că nu putem să nu ne minţim), e iadul pe pământ!”, exclamă copleşit un preot. „Eu cred în om. Nu vreau ca lumea să fie un iad”. În acest timp un personaj cinic şi egoist până la cruzime, un vagabond după toate aparenţele, râde batjocoritor şi constată: „La urma urmei nu poţi înţelege tot ceea ce fac oamenii” (ceea ce, trebuie să recunoaştem, este adevărat). La rândul său, un altul din cei trei protagonişti – tăietorul de lemne - afirmă: „Toţi sunt egoşti şi necinstiţi. Toţi găsesc scuze. Banditul, femeia, bărbatul şi tu!” însă celui care spune asta i se demonstrează că şi el însuşi e la fel ca şi cei pe care-i judecă („Un bandit îl numeşte pe altul bandit.”). Toţi suntem o apă şi un pământ, fie că vrem fie că nu vrem, fie că suntem conştienţi de asta, fie că nu.

Deşi concluziile „teoretice” sunt pesimiste („E normal să nu ai încredere în nimeni după o zi ca asta. Mie ar trebui să-mi fie ruşine. Nu-mi înţeleg propriul suflet.”), filmul are un fir de speranţă. În clădirea ce a servit drept adăpost este găsit un nou-născut abandonat pe care-l ia tăietorul de lemne pentru că „acolo unde mănâncă şase, mai poate mânca încă unul”. Preotul, în faţa acestui gest, pare că îşi revine: „Îţi sunt recunoscător. Mulţumită ţie, cred că pot să-mi păstrez credinţa în om.”

Aşadar, dacă tablele de legi au fost sfărâmate iar noi circulăm pe nişte coridoare care niciodată nu se intersectează, ceea ce face ca orice construcţie să fie fragilă şi provizorie, şansa unui progres din punct de vedere moral e ca şi inexistentă. Niciodată nu vom deveni, ca specie, mai buni decât suntem acum pentru că nu avem cum. Rămâne doar un lucru să facem: gesturi nu ca semne ale unei Morale, nu îndeplinirea unor ordine dictate de o instanţă superioară ci gesturi personale, izolate, efectuate în nume individual. Măcar atât. Iar atunci poate că lumea va fi, totuşi, mai bună nu pentru că am făcut un bine ci pentru că suntem noi mai buni. Doar să nu devenim cinici şi/sau resemnaţi.

Bucuria lui „în pofida”

2011-11-23T09:03:00.000+02:00

Afirmarea fiinţei esenţiale proprii în pofida dorinţelor angoasei crează bucurie. Lucillus este sfătuit de către Seneca să facă din aceasta preocuparea sa, şi anume, „să înveţe cum să simtă bucuria”. Aceasta nu se referă la bucuria dorinţelor împlinite, deoarece adevărata bucurie este o „problemă serioasă”; ci bucuria sufletului este cea „ridicată deasupra fiecărei circumstanţe”. Bucuria însoţeşte auto-afirmarea fiinţei noastre esenţiale în pofida inhibiţiilor care vin din elementele accidentale din noi. Bucuria este expresia emoţională a curajosului „Da” faţă de adevărata fiinţă proprie. Această combinaţie de curaj şi bucurie arată la modul cel mai clar caracterul ontologic al curajului. Dacă curajul este interpretat numai în termeni etici, relaţia lui cu bucuria împlinirii de sine rămâne ascunsă. În actul ontologic al auto-afirmării fiinţei esenţiale individuale curajul şi bucuria coincid.

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Complicat? Acelaşi lucru spus altfel:

„Rareori în viaţă mai simţisem o asemenea o atare bucurie. Nu era propriu-zis o bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată voioşie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. (...) Totul era pierdut.

Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam o dată cu ea.

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.

Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:

«Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mama focului micuţa cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în faţa vetrei în care ardea focul. Râdeam şi făceam în necaz vântului, strigându-i: N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!»

La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesităţii puternice şi oarbe.

Mergeam iute pe ţărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut, strigam: «N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschis uşa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!»”

(Nikos Kazantzakis - Alexis Zorba)

Evident, drumul dintre stoicism şi Zorba e mai scurt decât pare pentru că scriitorul grec l-a audiat pe Bergson la Paris. Dar chiar şi aşa, pare că a simţit această bucurie dincoace de lecturile sale, în propriul suflet, atunci când descrie ca nimeni altul bucuria lui „în pofida”.

Bucurie eroică ce apare de oricâte ori s-ar rostogoli povara absurdului. Până atunci când nesfîrşita osândă naşte sens din ea însăşi:

ÎI las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.

(Albert Camus - Mitul lui Sisif)

De atunci

2011-11-20T19:59:00.000+02:00

De când mi-a ars casa din temelii, văd Luna mult mai limpede.
M-am uitat la toate paradisurile care s-au prăbuşit în mine.
Am văzut paradisurile pe care le ţineam în palme, dar le-am lăsat să plece.
Am văzut promisiuni pe care nu le-am ţinut,
dureri care nu au fost adevărate,
răni pe care nu le-am vindecat,
lacrimi pe care nu le-am vărsat.
Am văzut morţi pe care nu i-am jelit,
rugăminţi cărora nu le-am răspuns,
uşi ce nu le-am deschis,
uşi ce nu le-am închis,
iubite lăsate în urmă...
şi visuri ce nu le-am trăit.
Am văzut tot ce mi s-a oferit,
ce n-am putut accepta.
Am văzut scrisorile pe care le-am dorit, dar niciodată nu le-am primit.
Am văzut cine aş fi putut fi dar niciodată nu voi deveni.

(Ashes and snow)

Existenţialism.

Sau ori şi

2011-11-19T10:23:00.003+02:00

Întrebări, conflicte, probleme apar din actul suveran al alegerii, materializat, aşa cum spune teoria, în actul deciziei. A alege înseamnă a opta între două sau mai multe posibilităţi. Dar chiar dacă sunt mai multe, dacă ai răbdare şi iscusinţă, rămâi numai la două: alb sau negru, bine sau rău, raţiune sau sentiment, virtute sau păcat, materialism sau spiritualitate, interior sau exterior etc. Puse sub semnul lui „sau” intră într-o logică aristotelică a respingerii: dacă ai ales ceva, respingi tot ceea ce nu implică acel ceva. De multe ori, probabil de cele mai multe ori, această viziune asupra lucrurilor funcţionează: până şi un guru indian trebuie, din când în când, să mănânce iar timpul în care face acest lucru este obligat să şi-l rupă din cel de meditaţie. Este obligat, la un moment dat, să aleagă, să ia o decizie. Dar dacă în afară de această logică a excluderii, a lui „sau” ar exista o alta, a incluziunii, a completitudinii, a lui „şi”? Să nu respingi ci să accepţi, să nu alungi ci să primeşti, să nu judeci ci să înţelegi, să nu spui ceva ci să taci.

Echilibre şi dezechilibru

2011-11-14T09:02:00.003+02:00

Când caracterizezi pe cineva drept „echilibrat”, te gândeşti la un lucru bun sau rău. Eu am fost astfel descris şi nu m-am simţit foarte confortabil. Pornind de la fizică, de la mecanica pe care o mai ţin minte de prin gimnaziu cred că sunt trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent. Din acestea, transpus în lumea interioară, doar unul ar fi dezirabil: cel instabil pentru că oferă şansa de a trece într-o altă stare. Fiind, însă, instabil echilibrul este doar temporar. Celelalte tipuri sunt statice şi ameninţă permanent să rămână definitive: Nirvana, armonia absolută, găsirea răspunsurilor. În fapt, cam aşa am şi fost văzut: ca unul care a căutat cu osârdie şi a ajuns la înţelesurile ultime, ceea ce este inexact. Am răspuns printr-o comparaţie: paraşutiştii, în cădere liberă, nu plutesc ci zboară iar zborul nu înseamnă echilibru ci dezechilibru permanent controlat. Nu este o stare pentru care munceşti să ajungi iar odată ajuns acolo o menţii, ci o stare pusă mereu sub semnul incertitudinii, al nesiguranţei, al dezechilibrului. Cel mult se poate spera ca această stare să devină firească, naturală dar ceea ce devine astfel nu e echilibrul ci autocontrolul, gisroscopul intern care te aduce instantaneu în poziţia dorită, fără a mai comanda raţional acest proces. Dar nu, nu este vorba în ceea ce mă priveşte de o stare de beatitudine în care să rămâi la toate rece. Cel puţin nu deocamdată.

Totuşi, se mai poate vorbi de echilibru în alt sens. Russell pomenşte, pe urmele înţelepţilor antici, de la (lipsa de) cumpătare, respectiv de oamenii care se lasă înrobiţi, orbiţi, de o singură pasiune. Cel aflat înstr-o asemenea stare devine prizonierul obiectului pe care-l urmăreşte, stare limitativă care-i închide toate celelalte opţiuni. El este, deşi filosoful englez nu pomeneşte cuvântul în acest context, dezechilibrat. Înţeleşi termenii în acest sens, eu mă consider, de astă dată, a fi echilibrat tocmai în sensul în care ceea ce am găsit e doar subiectiv, temporar şi, de aceea, supus permanent îndoielii.

Căutare de sine

2011-11-08T08:47:00.000+02:00

Priviri dezamăgite, zâmbete fără bucurie, speranţe fără suflu. Mai mulţi oameni, ajunşi la jumătatea vârstei (orice ar însemna asta), caută, îşi pun şi pun întrebări după ce au ajuns la convingerea că s-au pierdut undeva pe drum. Au trăit deja marile experienţe ale vieţii, au aflat ceea ce este important de ştiut, nimeni din afară nu mai are nimic interesant a le spune. Nu ar avea niciun motiv să mai creadă că urmează ceva, altceva, sunt îndreptăţiţi să considere că ziua de mâine este o copie palidă a unei alte zile de ieri, mai vie atunci, ieri, pentru că erau mai capabili se a se amăgi. Cine, ce are a le mai spune acestor persoane? Câţiva pomenesc în treacăt de „căutare de sine” dar cum ajungi să spui ceva convingător cuiva despre „sinele” său când el abia şi-l bănuieşte?

Pasiune

2011-10-31T09:57:00.000+02:00

După 20 de ani şi vreo 4 luni am călcat iar pe aleile Aerodromului din Iaşi. Cu emoţie, pentru că mă aşteptam să mă întâlnesc cu mine însumi, cu cel tânăr, care avea multe planuri şi proiecte. Aveam de dat socoteală mie ca unui lui. M-a surprins când, abia intrat, am auzit un prelung „Ooovidiuuuu” ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că nu păşesc chiar în altă lume, că într-adevăr fusesem pe aici, că odată chiar zburasem pe deasupra tuturor. Acum i-am văzut pe cei tineri, la fel de îndrăzneţi, de curajoşi, de mândri de ceea ce făceau. Erau conştienţi că fac unul din cele mai frumoase lucruri din lume - zboară, află gustul libertăţii pe care nu-l vor mai uita niciodată de acum încolo, orice vor face pe mai departe.

Eu? Deşi pe pământ, am fost şi eu mândru de ceea ce am făcut atunci şi de atunci şi până acum. Am mai lăsat deoparte frici, m-am cunoscut mai bine pe mine într-un drum început şi acolo, pe un câmp de la marginea Iaşului, am înţeles de atunci că fără pasiune şi entuziasm nu poţi face nimic ori dacă totuşi faci, faci prost.

Pregătirea de îmbarcare

Spre avion

În zbor

Înapoi pe pământ

Pliaj

Exerciţii la sol de părăsire. A avionului.

O închisoare agreabilă

2011-10-25T11:11:00.000+03:00

Fiecare îşi găseşte calea în lumea asta încâlcită. Tocmai pentru că nu există reguli general-valabile, avem libertatea să „improvizăm”. Tot omul după cum crede că este mai bine - pentru el, pentru altul, pentru Dumnezeu - în funcţie de ceea ce crede şi în ce crede. Până acum gândeam că aceasta aduce distanţe între oameni, că nu ne putem înţelege unii cu alţii. Dar tocmai această nesiguranţă, această bâjbâială şi continuă căutare fără a şti vreodată cu certitudine că suntem pe drumul cel bun, este elementul comun al nostru, al oamenilor. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, suntem într-o închisoare, condamnaţi la moarte, fără a şti pentru ce vină. Măcar, în timpul în care aşteptăm să ne vină sorocul, să ne facem - cu forţele noastre - traiul cât mai agreabil. E păcat să ignorăm atâtea lucruri frumoase doar pentru că ele (ori noi) sunt efemere sau pentru că nu le vedem rostul.

Râsul suprauman al unei seninătăţi nemuritoare

2011-10-23T09:55:00.002+03:00

„Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia. În muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmei, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă.”

(Hermann Hesse - Jocul cu mărgelele de sticlă)

Bach - Tocata & Fuga in Do Minor

Încredere

2011-10-19T11:48:00.001+03:00

Despre asta-i vorba: să-ţi laşi viaţa, sau măcar să-ţi imaginezi că ai putea să îţi laşi viaţa în mâinile altuia. Există oameni în braţele căruia ne-am lăsa să cădem? Suntem atât de siguri pe noi încât să le cerem altora să cadă şi noi să-i prindem? Talentul aici nu este de a te lăsa orbeşte să cazi în mâinile oricui pentru că astfel, fie şi numai statistic, tot te vei alege cu creierii împrăştiaţi. Tot astfel, nu-i poţi prinde pe toţi. Eşti nevoit, te obligă întâmplările, să alegi iar în ciuda eşecurilor, de o parte sau de alta, să ai încredere. În tine, în primul rând, iar apoi îi vei prinde şi pe alţii. Pe cei câţiva, foarte puţini.
Am auzit o vorbă într-un film: „I'm a good man in a storm.” Do I?

Ciudată întrebare

2011-10-17T11:26:00.000+03:00

Am spus cuiva că m-am schimbat şi acel cineva pune la îndoială realitatea schimbării. Până la urmă, ce înseamnă, cu adevărat a te schimba? În primul rând, un semn, un indicator al schimbării ar fi raportarea diferită la unele repere aşa-zis fixe. De exemplu, există de-a lungul anului nişte sărbători sau evenimente ciclice: Crăciun, Paşte, Revelion. Dacă la Paştele de acum, de exemplu, m-am simţit altfel decât la Paştele anterior înseamnă că ceva în mine s-a schimbat. S-a schimbat fundamental sau doar „ceva”?

Te pune viaţa în posturi identice şi vezi că reacţionezi, instinctiv, la fel. Eşti însă mai înarmat cu o experienţă ale cărei învăţături alegi sau nu să să le activezi. Procesul schimbării este de aceea extrem de subtil. „Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem şi nu e.”, dar recitate cumva invers atunci când e vorba de schimbare.

Sau, cum spunea Nietzsche, tot ce poţi face este să devii doar ceea ce eşti? Să tot dai piei false de pe tine până ajungi la un fel de miez, profund?

Grea problemă, asta a schimbării. Fundamentală astăzi când înfloresc tot felul de teorii motivaţionale şi de reprogramare în sensul dorit.

Constantă în această problemă este capacitatea de a modifica ceva, de a clinti în adâncuri resorturi, de a intra pe cărări proaspete. De a „experimenta” (?). Acuma, cât de „fundamentală” este schimbarea aceasta probabil că e de importanţă secundară atâta timp cât ai abandonat o poziţie nedorită pentru o alta.

Lecţia de sociologie

2011-10-10T09:58:00.001+03:00

Există în sociologie o paradigmă care se numeşte Teorema lui Thomas şi care spune că lucrurile considerate ca fiind reale devin reale prin consecinţele pe care le au. Exemplul clasic este acela că atunci când depunătorii au bănuiala că banca lor va da faliment, ei se vor repezi să îşi scoată banii generând astfel falimentul, de altfel improbabil. Formulată astfel, pare a fi un lucru de la sine înţeles dar această teoremă arată calea prin care visurile devin realitate: încăpăţânâdu-te să le transpui în practică până când se împlinesc. Nu este niciun secret aici ci o modalitate practică de a aborda realitatea: mai întâi gândind-o aşa cum ţi-ai dori să fie şi punându-te apoi în slujba intenţiei. Este foarte probabil că efectele vor apărea în sensul gândit de tine. Succint o spune pedagogul şi filosoful Henry James: „Fiinţele umane, schimbând atitudinile interne ale minţilor lor, pot schimba aspectele exterioare ale vieţilor lor”. Aşadar, mult din ceea ce pare a fi în exterior, depinde semnificativ de mintea nostră.

Solitudine

2011-10-06T21:52:00.000+03:00

Cine ia pe cine

2011-10-01T08:33:00.001+03:00

Saramago spunea că nu noi luăm deciziile ci că deciziile ne iau pe noi. Atunci când privim retrospectiv ajungem adeseori la concluzia că nu puteam să facem altcumva decât am făcut. Eram, într-o situaţie dată, ca un corp aflat sub influenţa multor şi subtile forţe iar compunerea acestora a condus la efectele analizate acum: traiectorie, viteză, acceleraţie, impuls etc. Un corp fizic este un model foarte aproximativ a ceea ce se află în mintea unui om aflat în faţa unei decizii, dar spunem la fel cum ar spune el dacă ar avea glas: „nu se putea altfel”.

Asta dacă privim noi înşine în trecut.

Mai putem însă să privim pe altcineva. Atunci când e vorba de alţii apreciem uşor că sunt prinşi în capcane sau în cuşti, că îşi irosesc viaţa sau că perseverează în greşeli. A judeca astfel înseamnă a impune propriul punct de vedere asupra unei situaţii pe care nu o cunoaştem decât incomplet. O viaţă, aşa cum ne place să credem şi în ceea ce ne priveşte poate avea la bază şi o alegere asumată. Mai sunt cei care într-adevăr realizează că sunt prinşi în capcană sau luaţi prizonieri şi vor să iasă de acolo. Ei, mai mult decât ceilalţi se pot opri o clipă pentru a medita la expresia lui Saramago: vor lua o decizie sau decizia îi va lua pe ei? Iar dacă iau decizia o vor face liberi sau nu etc. etc.

Am ajuns să cred că rar de tot luăm noi decizii, în rest deciziile ne iau pe noi. Luăm decizii atunci când nu mai avem nimic de pierdut, atunci când lumea din jur s-a prăbuşit, când suntem cu spatele la perete, când forţele care ne defineau ca obiect nu mai există. Atunci când suntem liberi şi în viaţă. Viaţa, fiind, după Sartre, ceea ce începe dincolo de disperare. Până atunci suntem obiecte supuse forţelor, suntem noi cei luaţi de către decizii.

Bucurie în stare pură

2011-09-26T17:49:00.001+03:00

După gustul meu, adevărata Odă a Bucuriei. Entuziasmul suprem al victoriei asupra sinelui, al depăşirii - vremelnice? a - absurdului.

La ce-i bună cultura

2011-09-22T19:03:00.001+03:00

Este în Zorba Grecul o vorbă care spune cam aşa (citez din memorie): decăzusem într-atât încât dacă aveam de ales între o femeie şi o carte, o alegeam pe cea din urmă. Am redescoperit acum - la vârsta mea - plăcerea lecturii. Mă uit atunci când am prilejul la filme şi ascult muzică. În faţa oricărei alte opţiuni aleg lumea semnelor de această natură. Să fi decăzut într-atât, după cuvintele lui Kazantzakis? Adevărul, până la urmă se află în viaţă, în oameni şi apare în urma întâlnirii cu ei. Semnele de adevăr şi de frumos sunt însă atât de firave în oamenii reali, ca firele de aur în râurile din Apuseni, încât îţi trebuie multă răbdare pentru a da nisipul deoparte. De-a lungul timpului au separat aurul de aluviuni alţii pentru noi - filosofi, artişti, oameni de ştiinţă - şi ni-l oferă nouă astăzi în lingouri sub formă de „informaţie”. Tentaţia de a trăi numai printre lingouri de aur este mare: găseşti doar metalul preţios, curat, fără să stai în genunchi şi să speli tone de nisip murdar. Asta-i cultura şi la asta e ea bună.

Totuşi, astfel primit, aurul e nepreţios şi, parcă, nemeritat. E găsit de alţii şi doar livrat ţie.

Trebuie multă voinţă, răbdare, putere, de a vedea pe malul rece al apei fiecare fir de metal preţios acolo unde, aparent, e doar praf. Iar atunci când le ai pe toate astea, uneori crezi că merită să cauţi pe mai departe.

Oricum, dacă te dai bătut, lingourile turnate de alţii sunt dincolo şi te aşteaptă.

Totul se încâlceşte la loc

2011-09-15T20:59:00.004+03:00

Oamenii de felul domnului José se găsesc pretutindeni, îşi ocupă viaţa sau timpul despre care-şi închipuie că le prisoseşte din viaţă strângând timbre, monede, medalii, glastre, cărţi poştale, cutii de chibrituri, cărţi, ceasuri, tricouri de sport, autografe, pietre, figurine de lut, cutii goale de răcoritoare, îngeraşi, cactuşi, programe de operă, brichete, stilouri, bufniţe, cutii muzicale, sticle, bonsai, picturi, căni, pipe, obeliscuri de cristal, raţe de porţelan, jucării vechi, măşti de carnaval, motivul e probabil ceva ce s-ar putea numi angoasă metafizică, poate că nu pot îndura ideea haosului ca stăpân unic al universului şi de aceea, cu slabele lor forţe şi fără vreun ajutor divin, se străduiesc să pună ceva în ordine în lume şi, pentru scurt timp, chiar izbutesc, însă numai atâta vreme cât îşi pot apăra colecţia, fiindcă atunci când vine ziua ca ea să se risipească, iar aceasta vine întotdeauna, fie prin moartea, fie prin plictiseala colecţionarului, totul revine de unde a pornit, totul se încâlceşte la loc. (José Saramago - Toate numele)

Atunci mai merită să încerci să te pui împotriva disoluţiei? Surprinzător cât de bine seamănă aceste cuvinte cu cele din subsolul blogului: „În acest univers (haotic) obligaţia noastră principală e de a introduce enclave arbitrare de ordine şi sistem. Aceste enclave nu vor rămâne aici la nesfârşit după ce le vom fi stabilit.” Da, avem o datorie de a „colecţiona” (cărţi, pietre), de a aduce ordine chiar dacă această intenţie poate apărea drept ridicolă. Obligaţia umană este de a-i rezista haosului şi disoluţiei cât de mult ne stă în puteri şi cât ne ţin acestea. Nu-i totuna de a căuta să introduci propria ordine, aşa cum te pricepi, şi a renunţa să o faci fără măcar a încerca.

Sferele care nu suntem

2011-09-12T15:36:00.001+03:00

Turburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: „viaţa ca o totalitate de fiecare clipă”. Aşa o văd acum; aşa este. În fiecare ceas simţi că eşti un întreg. Ai goluri, fireşte, dar le cunoşti, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Eşti o fiinţă împlinită. Dar citeşti o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simţi golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit să-l simţi. Dar acum eşti „întreg”. Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alţii, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi. (C. Noica - Jurnal filosofic)

„Turburătoare” aceste cuvinte, despre care, parcă, am mai scris. Tot ce se poate, îmi vin în minte de fiecare dată când descopăr o carte sau un om. Cum spune Noica, eram, cu o clipă înainte, o fiinţă împlinită. Peste o clipă, am realizat că îmi lipsea ceva esenţial şi „abia acum” am devenit complet. Dar e numai o trufie asta, a întregului, a împlinirii. După atâtea experienţe şi constatări că oricând poate să apară ceva sau cineva semnificativ, de la care să afli ceva important, devin mai modest. Nu mai sunt trufaş ca şi când aş fi ajuns vreun moment la sfârşitul cunoaşterii. Nu mai sunt sferic, sau, dacă nu pot trăi altfel, sunt conştient că sfera care sunt poate deveni oricând „mai” rotundă.

Mai spune ceva Noica aici: importanţa întâmplării în viaţă. Citeşti o carte ori cunoşti un om şi totul se poate schimba. Acelaşi filosof spunea la un moment dat: „un zâmbet al existenţei şi totul dobândeşte sens”.

Şi pe colivia mică/Şade colivia mare/Nu e chip de evadare

2011-09-10T12:11:00.000+03:00

...

Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta într-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.

Dar Domnu' văzându-te a nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer unde sunt coliviile Luï.

Despre case şi construcţie

2011-09-07T07:59:00.002+03:00

Nişte replici dintr-un film (citez din memorie pentru că nu l-am revăzut de ceva vreme): „Locuieşti într-o casă, dar nu eşti casa. Casa se dărâmă, tu mergi mai departe.” Acolo se referea la viaţă-moarte-corp. Dar cred că-i acelaşi lucru şi cu valorile, cu credinţele, cu poveştile, toată componenta mentală care face ca viaţa noastră să fie ceea ce este. Locuim în acestea, dar nu suntem acestea. „Omul e mai mult decât adevărul care-l îmbracă”, spunea şi Capek.

La rândul său, Jacques Salome vorbeşte despre naşterile succesive din viaţa sa, naşteri care urmează unor decese, unor perioade de doliu după vieţile sale anterioare. E o paradigmă bună aceasta, a reconstrucţiei totale.

Într-un alt film, un personaj, într-un moment de furie, distruge tot ce-l înconjoară din casa sa. Nimic nu mai rămâne întreg în urma crizei. După ce aceasta a trecut, încearcă să rearanjeze resturile într-o ordine care să aibă legătură cu ceea ce se afla în mintea sa. Deşi aici este ilustrat aspectul patologic, şi în condiţii normale cred că se întâmplă la fel. După un dezastru, o criză, mai salvezi ce se poate şi începi să reconstruieşti. Ironia hidoasă e că încercăm să recreăm construcţia anterioară, la nesfârşit, ca furnicile. Cum resturile sunt tot mai fărâmiţate, casa e tot mai hâdă.

Siliţi, de cele mai multe ori, să reconstruim din temelii, se întâmplă să iasă ceva complet nou din acest efort. Faci un pas în spate şi spui mulţumit: „Oau! Pare OK!” Intri în casă şi trăieşti, pentru o vreme, cel puţin până la un nou cataclism.

Ce naiba-i cu noi?

2011-09-02T23:12:00.000+03:00

Ce naiba-i cu noi, cei care ne plângem şi nu vedem cât de norocoşi suntem? Chiar aşa, hai să ne privim în oglindă! Ne-am obişnuit să privim lumea de sus în jos, de la tot ce am putea avea - chiar „am merita” să avem - când ar fi bine să o luăm în sens invers: de la bucuria de a fi vii. Toate celelalte sunt amănunte.

Valoarea ecoului

2011-08-31T15:25:00.002+03:00

Am încercat să povestesc în scris o carte. Fiind o lucrare de specialitate, care mă impresionase însă foarte mult, am încercat să fiu cât mai exact în demersul meu: citate, note de subsol etc.. Doream să cuprind în transpunerea mea cât mai mult din ceea ce era acolo. La un moment dat m-am trezit spunând că „ţin atât de mult la această carte că mai bine i-aş sugera - celui pentru care scriam - să şi-o cumpere!” A fost acesta un prim semnal, pe care l-am ignorat. După vreo două pagini scrise, am făcut un popas ca să recitesc ce am scris până în acel punct. Dezamăgirea a fost uriaşă: dorisem să spun totul şi nu spuneam nimic. Povestind aşa cum o făceam, stricasem stilul autorului, transformând apropierea caldă a cuvintelor sale într-o limbă de lemn, fără a reuşi să transmit nimic din ceea ce simţisem eu atunci când am citit. De fapt, atunci când m-am aşezat la scris, motivul pentru care o făcusem, a fost să împărtăşesc o trăire, entuziasmul meu sau ce voi fi trăit atunci, nu să dau citate cât mai largi, să rescriu ce fusese scris înainte. Asta trebuia să fac, dar o făceam atât de „distilat” încât eu nu mai eram niciunde. Mesajul original cu atât mai puţin.

Puţini suntem cei care prin redare, prin reproducere, ar face o operă de artă mai valoroasă decât originalul (cei care o pot face ar face bine să se apuce de creat ei înşişi, dacă nu au făcut-o deja). De asta există recenzii anoste, jurnale de călătorie trase la indigo, re-dări fără viaţă. Autorii lor încearcă să fie exacţi când ar trebui să fie doar autentici. Fiecare avem însă în noi ecoul, reflectarea a ceea ce ni se întâmplă, a ceea ce simţim care, chiar dacă nu e o operă de artă, e original, e viu, e autentic. Asta avem de transmis, dacă tot încercăm să împărtăşim din locurile prin care am fost.

Absoluturi relative ori relativitatea ca lege absolută (nu doar ca joc de cuvinte)

2011-08-28T11:44:00.000+03:00

Gândim în constelaţii. Îmi este tot mai clar acest lucru: toate componentele a ceea ce se află în mintea noastră - concepţia asupra creării Universului, a apariţiei omului, a moralităţii, educaţiei, sistemului de guvernământ, libertăţilor civile, sensului vieţii etc. etc - intră într-o structură (mai mult sau mai puţin elaborată de la individ la individ) care trebuie să aibă o anumită coerenţă. Dacă un fapt contrazice acestă reprezentare - şi nu are cum să nu se întâmple asta pentru că edificul e în minte şi faptul e „afară” - nu doar că respingem evenimentul ci adesea nici nu îl recepţionăm de teama instinctivă că ne clatină lumea interioară. Ne apărăm cu multă putere convingerile pentru că acestea reprezintă structura de rezistenţă a eu-lui.

Sunt însă momente în care realitatea (cea adevărată) e mai puternică decât modelul ei construit în minte şi lumea, existenţa, demonstrează - mereu şi mereu - că e altfel decât aşa cum o gândim noi. Nu mă refer aici numai la mine, cel care scriu acum, ci şi la consternarea unor fizicieni care găsesc semne ale creaţiei divine în particulele subatomice sau, dimpotrivă, la neliniştea unor clerici care trebuie să fie permanent în alertă pentru a adecva nişte adevăruri revelate cu mii de ani în urmă la o realitate socială, morală în permanentă evoluţie (evoluţie? transformare). Dar lumea, cea personală de această dată, este dată peste cap şi de o moarte, o părăsire, un cataclism, o catastrofă.

Ne-am obişnuit de la un grec, nu mai ştiu de la care, de la Socrate cred dar înaintea lui va fi fost un alt grec - şirul grecilor înţelepţi pare nesfârşit - să căutăm lucrurile fixe din Univers. Odată găsit, fie şi unul singur, putem edifica mai departe. Asta facem de mii de ani deşi este evident că e o cale fără sfârşit: orice reper e relativ şi perisabil. Ne-au ajutat mult şi Iluminiştii să ne adâncim în această iluzie.

Atunci putem să ne întoarcem la un alt grec, la Heraclit, care ne-a spus că totul curge. Nu mi-au plăcut presocraticii pentru că nu i-am înţeles, sunt prea abstracţi. La fel însă, nu mi-a plăcut nici ideea de mişcare şi nici cea de devenire spre niciunde (are sens sau e o contradicţie în termeni?) pe care am asociat-o haosului. Cum spuneam mai sus, ce nu îţi place nu înseamnă că nu există.

(Între Ideile Absolute şi devenirea permanentă îl găsim pe Protagoras cu „omul e măsura tuturor lucrurilor”. A Absolutului, a devenirii. În conformitate cu direcţia din care priveşti, e aici un punct de sosire sau unul de plecare. Sau şi una şi alta.)

Acum, aici, în interior

2011-08-21T20:47:00.000+03:00

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viaţa voastră atâta timp cât vă agăţaţi de gândul că motivul care vă împiedică să trăiţi bine se află în afara voastră. Atâta timp cât plasaţi responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează pe nedrept - un soţ necioplit, un şef pretenţios care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situaţia voastră va rămâne în impas. Voi şi numai voi sunteţi responsabili pentru aspectele esenţiale care vă marchează viaţa, şi numai voi aveţi puterea să le schimbaţi. Şi chiar dacă vă confruntaţi cu limitări exterioare majore, tot aveţi libertatea să alegeţi diferite atitudini faţă de aceste limitări.

Una dintre formulările preferate ale lui Nietzsche este amor fati (iubeşte-ţi soarta): cu alte cuvinte, croieşte-ţi o soartă pe care s-o iubeşti.

(...)

Scopul meu nu este să înec pe nimeni într-o mare de regrete, ci să-l fac să privească în sfârşit spre viitor şi să-i atrag atenţia asupra întrebării care i-ar putea schimba viaţa: Ce poţi să faci acum în viaţa ta, astfel încât, peste un an sau peste cinci, să nu priveşti înapoi cu aceeaşi spaimă la noile regrete acumulate? Cu alte cuvinte, poţi găsi un mod de a trăi astfel încât să nu acumulezi regrete?

(Irvin Yalom - Privind Soarele în faţă)

Cumva, altcumva, această doamnă spune acelaşi lucru. Formulate astfel, direct şi clar aceste idei par nişte truisme, nişte adevăruri evidente. Toţi, la o adică le recunoaştem valoarea dar continuăm să umblăm neobosit după himere.

Poezie în imagini

2011-08-19T08:20:00.001+03:00

Cineva, director al unui festival de film aşa că se presupune că ştie ce vorbeşte în acest domeniu, spunea că secvenţa de mai jos este cea care a impresionat-o cel mai mult din toate pe care le-a văzut. Nu ştiu ce înţeles are scoasă din context, pentru cineva care nu a văzut filmul, dar e absolut ireală prin ceea ce spun şi modul în care o face. Nu e film, e poezie.

Drumul catre o Romanie seculara

2011-08-18T15:47:00.000+03:00

Drumul catre o Romanie seculara

Năpârlirea poate fi reversibilă

2011-08-13T13:00:00.003+03:00

La unii, cele care filosofează sunt defectele, iar la alţii bogăţiile şi puterile lor. Primii au nevoie de filozofia lor ca suport, liniştire, medicament, salvare, înălţare sufletească, înstrăinare de sine; pentru cei din urmă ea este doar un lux frumos, în cel mai bun caz voluptatea unei recunoştinţe triumfătoare, care în final trebuie înscrisă cu majuscule cosmice pe firmamentul ideilor. (...) Orice filosofie care pune pacea mai presus decât războiul, orice etică ce înţelege negativ ideea de fericire, orice metafizică şi fizică ce cunoaşte o finalitate, o stare definitivă de vreun fel oarecare, orice aspiraţie preponderent estetică sau religioasă spre un alături, un dincolo, un în afară, un deasupra, permit întrebarea dacă nu cumva boala a fost cea care l-a inspirat pe filosof. (...)

În încheiere, pentru ca esenţialul să nu rămână nespus: din asemenea străfunduri, din asemenea boli grele, ca şi din boala bănuielii grave, te întorci renăscut, cu altă piele, mai sensibil, mai răutăcios, cu un gust mai subtil pentru bucurie, cu un gust mai delicat pentru toate lucrurile bune, cu simţuri mai voioase, cu o a doua inocenţă - mai periculoasă - în bucurie, în acelaşi timp mai copilăros şi de o sută de ori mai rafinat decât ai fost înainte.
(Fr. Nietzsche - Ştiinţa voioasă)

Una din ideile de mai sus am găsit-o în Anatomia lui Grey: un paraşutist cade de la 3500 m fără a i se deschide paraşuta. Supravieţuieşte ca prin farmec şi are prilejul să îşi revalorizeze întreaga viaţă. Se simte nemuritor şi puternic, de neînfrânt. Traversa acel moment de „recunoştinţă triumfătoare” pomenit de Nietzsche. Dar Meredith îi spune: „Va trece. Acest moment de iluminare este trecător şi te vei reîntoarce la laşul care ai fost. Fă acum ce ai de făcut, cât mai ai timp (cât mai eşti în această stare)!” Dacă va fi făcut însă ce avea de făcut - să-i spună femeii pe care o iubeşte că o iubeşte - atunci va bloca în timp, va eterniza acel moment de graţie - nu va mai fi niciodată de acum încolo laşul care a fost până atunci. Meredith are dreptate: dacă nu faci nimic în astfel de clipe, porţile se închid implacabil şi redevii cel mărunt care ai fost.

Bucuria de a dărui, bucuria de a primi

2011-08-09T09:02:00.003+03:00

Este destul de complicat, de delicat, să dăruieşti. Uneori a da ajunge să înseamne, din păcate, a-l obliga pe celălalt să primească ceea ce consideri a fi cu tot dinadinsul bun pentru el; atâta timp cât e vorba de silinţă, ceva nu-i în regulă şi gestul îşi pierde esenţa. Atunci însă când darul tău, dat cu bucurie, se transformă în bucuria celuilalt, devine al său cu totul, misiunea a fost îndeplinită. Nu ai dat ceva, te-ai dăruit pe tine şi de acum eşti parte din celălalt.

Fiica mea de 11 ani a ajuns în această vară pe Pietrosul Călimani, un vârf de 2100 m, nu foarte uşor de urcat. Reuşita ei este cu atât mai notabilă cu cât incursiunea a avut loc pe ploaie, ceaţă şi frig aşadar în condiţii extreme pentru un copil (ceea ce ar putea ridica unele semne de întrebare asupra responsabilităţii mele ca părinte). A ajuns acolo sus iar bucuria, mândria mea a devenit a sa. De acum le va purta pe acestea, ca şi efortul personal de a învinge muntele şi a se depăşi pe sine, mereu cu ea, orice va face.

Come on you miner for truth and delusion, and shine!

2011-08-07T17:42:00.005+03:00

M-am despărţit de filosofie atunci când am înţeles că este o sumă de încercări individuale de a ajunge la Adevăr. Toate aceste adevăruri parţiale, individuale, subiective nu conduceau niciunde, erau nişte biete adevăruri aşa cum aproape oricine deţine. Şi atunci la ce bun încă unul ori mai multe în plus, într-o viaţă oricum destul de aglomerată de tot felul de descoperiri, care mai de care „mai fundamentale”. Dezamăgirea aceasta a durat până de curând când am descoperit domenii largi ale ştiinţelor socio-umane bine, consecvent, adânc înrădăcinate în filosofie. Cercetătorii din aceste domenii îl citează generos pe, de exemplu, Kierkegaard cu ale sale adânci intuiţii nu atât ca argumente ci ca pe nişte cunoştinţe ale cuiva care a avut un gen de lampă aprinsă în întuneric şi a „văzut” lucruri care se află acolo. Danezul nu a dorit să convingă pe nimeni, să vândă nimănui nimic, a avut o intuiţie, aşa cum misticii au revelaţii, şi a spus ceea ce a simţit. Alţi oameni simt ce a simţit şi el şi toate acestea duc la o construcţie fundamentată nu pe un adevăr ci pe o intuiţie împărtăşită. Aşa înţeleasă filosofia nu este dezamăgitoare ci este ceea ce este (doar eu s-o fi înţeles, greşit, altfel) fără a încerca să se prefacă a fi altceva: Adevăr, Absolut etc. Şi atâta timp cât nu încerc să o văd, eronat, altceva decât este, pentru mine şi-a redobândit prospeţimea şi savoarea.
... Pe această cale, filosofia e mai aproape de artă, de poezie şi de muzică decât de oricare ştiinţă. Este, pe aici, prin preajmă, un cerc care se închide, împlinindu-se astfel.

Crai, loc de reîntâlnire

2011-07-25T13:06:00.002+03:00

Atunci când am scris postul anterior mă gândeam foarte serios că va fi ultimul. Socoteam că blogul a fost un instrument care şi-a făcut treaba şi mă puteam dispensa de el. Mai apoi am citit rândurile de mai jos:

Oreste ia mâna surorii sale pentru a porni la drum împreună. Electra întreabă încotro, iar Oreste răspunde:

„Nu ştiu; spre noi înşine. De partea cealaltă a norilor şi a munţilor se află un Oreste şi o Electra care ne aşteaptă. Va trebui să-i căutăm cu răbdare.”

(J.P. Sartre - Muştele)

În plus, chiar am fost pe munte, poate pe cel mai frumos munte din ţară. Într-un fel aşa spun de fiecare dată, însă Piatra Craiului are cu adevărat o magie aparte. Ajunsesem, în prima seară, la un refugiu situat la poalele masivului şi, împreună cu coechiperul meu, ne pregăteam de culcare. Era abia şase, sau mai devreme, dar eram obosiţi şi mare lucru nu mai era de făcut. Am mai rămas singur pe afară, priveam creasta unde aveam de gând să ajungem a doua zi şi atunci am înţeles ce înseamnă „dincolo de munte”. Eram singur, mic, sub ireal de albă creastă a Craiului şi mai era şi o linişte de dincolo de lume: doar norii se auzeau în trecere indiferentă.

Vremea şi locul începuturilor

A doua zi îi spuneam lui Ciprian: „Ce activitate absurdă să pui nişte apă şi mâncare într-un rucsac şi să urci neştiut de nimeni pereţii de stâncă!” După un timp şi multă transpiraţie, tovarăşul meu îmi răspunde, dovadă că nici lui nu-i stătea mintea doar la căţărat şi gâfâit: „Cred că ştiu de ce urcă oamenii pe munte – au nişte probleme acasă, le lasă acolo dar efortul de aici îi face mai puternici. Aici nu poţi da înapoi, nu ai unde te întoarce.” Ştiam ce spune şi i-am răspuns cu o vorbă de-a lui Noica: „Când nu poţi să continui o idee trebuie să urci un deal. Piedica interioară se învinge creându-ţi o piedică exterioară.” Am râs amândoi, eu mulţumit de vorba înţeleaptă scoasă la momentul potrivit iar Ciprian de faptul de a fi fost frate de gând cu marele filosof. Adevărul este că fiecare se află acolo pentru propriul său motiv. Am văzut oameni care păreau că urcă muntele doar pentru a-şi etala echipamentul impecabil. Eu le ştiam însă pe ale mele, aflate în seara trecută: mă aflam pentru mine, departe de oricine şi de orice, doar cu o realitate stranie prin frumuseţea ei şi tocmai de asta cu atât mai străină. Lăsat singur pe Pământ, mai singur decât Adam la facerea lumii. Atunci înţelesesem de ce mă aflu eu acolo: ca să mă găsesc, neagăţat de nimic, nesprijinit de ceva, imponderabil. Tocmai cum spunea Sartre.

Răspunsul meu de această dată a fost – altădată va fi fost altul, altădată va fi poate diferit – regăsire în bucurie şi efort (găsesc tot mai des cuvântul „travaliu” când se face referire la această stare).

Pe drum, ca o confirmare, în minte, apăreau obsedant câteva versuri:

Dragostea de după dragoste

Derek Walcott

Va veni un timp

când, cu bucurie

îţi vei da bineţe ajungând

acasă, privindu-te în oglindă

şi fiecare va zâmbi la salutul celuilalt

***

şi vei spune, ia loc. Mănâncă.

Vei iubi din nou pe străinul care ai fost.

Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inimii

inima, străinului care te-a iubit

***

întreaga sa viaţă, pe care l-ai uitat

pentru altul, care te ştie pe de rost.

Adună scrisorile de pe raft,

***

fotografiile, notiţele scrise la disperare,

desprinde propria imagine de pe oglindă.

Ia loc. La festinul care e viaţa ta.

Nikos

2011-07-11T18:51:00.000+03:00

Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβʊμαι τίποτα. Είμαι λεύθερος.

Nu sper nimic, nu mă tem de nimic. Sunt liber.

Venim dintr-un abis întunecat, sfârşim într-un abis întunecat şi numim „viaţă” lumina dintre acestea.

(Nikos Kazantzakis)

Ne întâlnim, poate, dincolo de munţi.

Ieşirea din Infern

2011-07-06T15:52:00.000+03:00

Definiţia fricii şi calea de a ieşi de acolo:

Şi ce concluzie să trag de aici? Că nu există scăpare din frică? Pe lîngă toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odată ce-am văzut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar dacă fug de ea. Şi cînd mă aştept mai puţin, o văd din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi închis zidul în jurul meu lăsîndu-l fără nici o fisură. Nu mi-am pierdut cu totul speranţa niciodată. Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Şi că pentru a regăsi viaţa normală, după ce n-ai ştiut s-o preţuieşti, trebuie să străbaţi un coşmar. Să străbaţi, adică să depăşeşti. Un coşmar fără limite ar fi un coşmar zadarnic, deoarece învăţătura lui nu ţi-ar mai servi la nimic. Am rămas un naiv, poate, dar eu vreau să cred că toate coşmarurile sînt provizorii. De aceea vă şi vorbesc mai departe. Mai sper că într-o zi o să vă şi văd în vreme ce vorbesc.

(Octavian Paler - Viaţa pe un peron)

Convingere

2011-06-30T18:25:00.000+03:00

„Indiferent ce v-au spus alţii, cuvintele şi ideile pot schimba lumea” (din Cercul Poeţilor Dispăruţi)

Cât ai această convingere, ai ceva de făcut. Nu te poţi sustrage responsabilităţii de a schimba ceva atâta timp cât uneltele schimbării îţi aparţin.

Puzzle

2011-06-28T07:50:00.001+03:00

Sunt clipe - de disperare, de graţie - când nu găseşti nici un înţeles la ceea ce ţi se întâmplă. Când stăvilarele s-au rupt şi reperele au dispărut. Dacă îţi permiţi luxul - uneori chiar nu ai încotro - să priveşti de jur-împrejur, atent dar nu foarte concentrat, la un moment dat ceva începe să se închege, să se desluşească. Ca atunci când priveşti cerul (nu foarte visător dar nici doar raţional-ştiinţific) ori mai în glumă mai în serios o ceaşcă de cafea pe care s-a întins zaţul. Apar la un timp siluete, forme foarte clare pentru privirea ta de dinăuntru: un dragon ori o catedrală, un chip de om sau un animal simpatic. Acela este înţelesul pe care-l dai tu lucrurilor: nu se află pe cer şi nici în ceaşcă, doar în mintea ta şi de aceea nimeni nu ţi-l poate lua aşa cum nimeni altcineva nu ţi l-a dat. Un astfel de înţeles poate fi construit şi în doi şi atunci e al lor şi e şi mai „puternic” decât cel dintâi - e confirmat, validat într-un fel dar, la fel, e bine să nu se uite că sunt doar nori ori zaţ. Înţelesul e acolo doar pentru că unul sau doi l-au găsit acolo nu pentru că chiar ar exista acolo. Dar, de cele mai multe ori, e de ajuns.

Tot ceea ce ai

2011-06-19T12:28:00.000+03:00

Autocontemplare

2011-06-18T09:58:00.000+03:00

Gândesc atât de diferit faţă de alt timp încât am senzaţia că sunt altul. Privindu-te în oglindă - ca Narcis - nu vezi aceste schimbări, sau te vezi frumos, urât indiferent cum dar nerealist; ele apar atunci când sunt raportate la anumite repere. Trecând prin aceleaşi locuri prin care ai trecut altădată - locuri, cărţi, oameni - sunt altfel pentru că le vezi cu alţi ochi. Experienţele sunt borne pe marginea drumului dar şi drumul însuşi.

Mi-au plăcut odată nişte versuri, acum le înţeleg altfel (probabil peste un timp le voi înţelege cu totul altfel):

Trimis-am sufletul prin nepătruns

De Viaţa de Apoi să-mi dea de ştire,
Iar sufletul s-a-ntors şi mi-a răspuns:
„Şi rai, şi iad în mine s-au ascuns.”

(Omar Khayam)

Toate-s ascunse aici, acolo unde nu se văd decât dacă priveşti atent, adânc.

Cum îţi aşterni aşa vei dormi

2011-06-16T20:46:00.000+03:00

„Suntem ceea ce gândim. Prin gândurile noastre noi creăm lumea.” (Budha)

Ceea ce suntem în momentul de faţă - cu puţine excepţii: cădere de meteoriţi, câştig la loto etc. - a fost gândit anterior. Scriu aceste cuvinte pentru că în urmă cu patru minute mi-am propus să le scriu. Tot asfel, ce voi face peste patru minute este pregătit de acum, moment în care aleg să merg pe o cale sau pe alta. Eu sunt responsabil de ceea ce acel eu, de peste patru minute, va face în acele clipe.

Există, probabil, soluţii miraculoase, idei strălucite, revelaţii ori noroc năucitor. Dar, de regulă, nu se întâmplă astfel. Totul trebuie pregătit, aşternut, de acum pentru viitor. De cel din clipa de faţă, care se simte responsabil pentru cel care va fi peste patru minute ori peste patru ani. Dacă vrei să te însănătoşeşti, începe să o faci de astăzi - mâine boala poate va fi prea grea, copleşitoare şi gândul nu-ţi va mai fi la însănătoşire ci doar la boală.

Din acelaşi Budha (care, după cunoştinţele mele, nu a scris nimic):

Noi suntem ceea ce gândim.

Tot ceea ce suntem răsare odată cu gândurile noastre.

Prin gândurile noastre noi creăm lumea.
Cuvântează sau acţionează cu o minte impură

Şi necazurile te vor urma,

Asemenea roţii ce urmează carul tras de vită.

“Priviţi cum m-a insultat şi m-a lovit,
Cum m-a trântit şi jefuit!”
Trăieşte cu astfel de gânduri ş vei trăi în ură.
Întoarce-ţi privirea către inima,
Urmează-ţi propria natură.
O minte necugetată este un acoperiş sărac.
Pasiunea, asemenea ploii, inundă casa.
Dar dacă acoperişul este solid, există un adăpost.

Priviri

2011-06-14T07:49:00.000+03:00

- Tată, ce privire frumoasă ai! Caldă...
Asta mi-a spus fata mea în timp ce mă uitam la ea şi gândeam exact acelaşi lucru, cu aceleaşi cuvinte, despre privirea ei.
Inexprimabil.

Îngrijorarea de a pierde ceea ce ai

2011-06-06T11:31:00.001+03:00

În urma unui „accident cerebral” al computerului personal am trecut prin câteva ore de spaimă că aş putea să îmi pierd „documentele mele”. M-am resemnat în privinţa tuturor fişierelor - e acolo ca un sertar vechi în care se adună de-a valma lucruri nefolositoare ţinute nu se ştie pentru ce - cu o singură excepţie. Aveam, ştiu - contraindicată depozitarea tocmai acolo - un director care cuprinde citate din tote cărţile pe care le-am citit în ultimii doi ani - începută lista cu „1984” şi „Deşertul tătarilor”. Ordonând cronologic lista, ea descrie o hartă a unui drum, marchează traseul ieşirii de la un fel de întuneric la un fel de lumină. Cu un dublu click pe fiecare fişier intram în punctul de pe hartă şi admiram peisajul locului, peisajul sufletului meu care admirase locul respectiv. Şi mi-ar fi părut tare rău după această hartă fantastică, după această scară care urcă spre nu ştiu unde dar ştiu prea bine pe ce îşi sprijină capătul de jos.

Mi-am recuperat în cele din urmă datele - de fapt nici nu le pierdusem - şi de aici am tras două învăţăminte: 1. Să nu mai salvez nimic preţios în My Documents. 2. Că oricât ai pierde, orice ai pierde - cu câteva excepţii notabile dar totuşi rare excepţii - este complet recuperabil. Orice ai fi avut odată, nu există niciun motiv să nu mai ai încă o dată. În plus, uneori e şi bine să îţi pierzi fişierele, de orice natură ar fi ele, pentru că astfel se mai primeneşte hardul şi poţi începe salvări „pe curat”, cum ar spune fiică-mea. De această dată de unul singur, nu prin cârjele date de gândurile altora, de trăirile unor străini.

Câteva învăţături semnificative

2011-06-02T18:15:00.003+03:00

- În relaţiile mele cu alte persoane am constatat că, pe termen lung, nu foloseşte la nimic să mă port ca şi cum aş fi ceva ce nu sunt.
- Simt că sunt mai eficient când mă pot asculta pe mine însumi cu o atitudine de acceptare şi pot fi eu însumi.
- Am constatat că faptul de a-mi da voie să înţeleg o altă persoană are o valoare imensă.
- Am constatat că devin mai bogat în interior dacă deschid canale prin care alţii îmi pot comunica sentimentele lor, lumea lor perceptivă personală.
- Am constatat că este extrem de recompensator să pot accepta o altă persoană.
- Cu cât sunt mai deschis faţă de realităţile din mine şi din cealaltă persoană, cu atât îmi doresc mai puţin să să mă reped şi să „dreg lucruri”.

- Pot avea încredere în experienţa mea.
- Evaluarea făcută de alţii nu este pentru mine un reper.
- Experienţa este, pentru mine, cea mai înaltă autoritate.
- Îmi place să descopăr ordine în experienţă.
- Faptele concrete sunt nişte aliaţi.
- Ceea ce este cel mai personal este cel mai general.
- Din experienţa mea, persoanele au o direcţie esenţialmente pozitivă.
- Viaţa, la potenţialul ei maxim, este un proces fluid, schimbător, în care nimic nu e fix.

(Carl Rogers - A deveni o persoană)

O carte surprinzătoare (2)

2011-05-31T22:26:00.001+03:00

Trăim într-o lume ciudată în care individul nu mai găseşte scopuri de a trăi, paradoxal, tocmai prin abundenţa de scopuri oferite prin excesiv de multe canale. Prin retragerea treptată a sacrului din vieţile noastre şi prin eşuarea ştiinţei în a oferi soluţii solide existenţei omul contemporan pare a trăi o dramă a derivei. Permanenta căutare a scopului vieţii, printre altele, dar şi a binelui, adevărului ori justului etc. este o constantă a umanităţii însă în vremea din urmă Răspunsurile lipsesc parcă mai mult tocmai în pofida proliferării răspunsurilor parţiale şi efemere.

O soluţie este propusă de practicienii unei noi profesii, care-şi trage însă rădăcinile din a doua meserie ca vechime din lume, cea de filosof. Consilierii filosofici, căci despre ei este vorba, chiar există şi înearcă să convingă că au soluţii la multe din problemele oamenilor sănătoşi care însă trăiesc într-o lume bolnavă. Filosofia a fost transformată de către aceşti profesionişti într-o metodă de ajutorare şi autoajutorare cu o funcţie călăuzitoare în viaţa oricui înclinat cât de cât către ceea ce se află în spatele a ceea ce vedem, auzim, atingem. În Înghite Platon, nu Prozac Lou Marinoff sugerează că atâta timp cât fiecare îşi trăieşe viaţa în virtutea unei filosofii personale, aceasta pote fi responsabilă uneori şi de problemele cu care ne confruntăm. Atunci înţelegerea propriei filosofii şi schimbarea acesteia sunt necesare. De ajutor în acest demers ar fi şi cunoaşterea înţelepciunii trecute reflectate în operele marilor gânditori însă esenţial este, şi autorul insistă asupra acestui element, efortul individual de construire a unui „cadru al controlului asupra problemelor cărora trebuie să le facă faţă şi să se confrunte cu situaţiile următoare mai solid ancoraţi spiritual şi mai deplin echipaţi filosofic. Ei au nevoie de dialog, nu de diagnostic.”

Numită şi „terapie pentru cei sănătoşi la minte”, consilierea filosofică rămâne totuşi o terapie. Piaţa nefericirii în lume este grandioasă însă nu nesfârşită. Consilierii filosofici dau energic din coate pentru a-şi face loc pe aceasta şi în faţa lor le apar principalii oponenţi, veniţi mai din timp la festin: psihologii, psihiatrii, psihoterapeuţii.

Unul din motto-urile cărţii lui Marinoff îi aparţine lui Socrate: „Viaţa necercetată nu merită trăită”. Un citat succint care poate spune prea multe în prea puţin.

Mai pe îndelete o spune un scriitor român:

„Tot ce te scoate din rutina vieţii tale «reale» îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. (...) Este tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine.”

Mircea Cărtărescu - De ce iubim femeile (Cine sunt eu?)

Eu, radioul

2011-05-30T08:17:00.001+03:00

Ascult (atunci când am de ales) acea muzică – ca mai toată lumea, cred – care rezonează cu propria stare de spirit. Îmi acordez, ca un radio, frecvenţa interioară cu cea exterioară a muzicii. Există o muzică a deznădejdii şi o alta a entuziasmului, a bucuriei şi a contemplaţiei, a căutării şi a găsirii. Nu poţi să ai una din aceste stări de spirit şi să asculţi muzica nepotrivită pentru că nu-şi atinge scopul, menirea. E un dezechilibru inutil. Şi atunci înseamnă că muzica, toată pe care o poţi asculta, este acolo, aşteaptă să fie trezită şi pusă în legătură cu melodia din afară. (Ca de obicei, ideea nu-mi aparţine decât prin înţelegerea ei.) Eşti ca un radio care ai, acolo în sine, toate frecvenţele posibile şi aşteaptă doar potrivirea lor cu muzica exterioară, din difuzoare.

Singurătatea lui Descartes

2011-05-28T16:07:00.000+03:00

Scria la un moment dat părintele raţionalismului:

Mă aflam atunci în Germania, cu ocazia războaielor care nu sunt nici astăzi terminate, şi cum mă întorceam la armată de la încoronarea împăratului, începutul iernii m-a oprit într-un cantonament în care, negăsind nicio conversaţie care să mă intereseze şi neavând, de altfel, din fericire, nicio grijă sau pasiune care să mă tulbure, stăteam toată ziua închis într-o cameră caldă, unde aveam tot timpul să mă întreţin cu gândurile mele.

Aşa, acest om a ajuns să se îndoiască de toate în afară de îndoiala însăşi. Iar de aici a dedus existenţa lui Dumnezeu.

Înţelepciune

2011-05-17T09:12:00.001+03:00

Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;
plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;
aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;
ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;
iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.

(Eclesiastul 3:1-3:8)

Era o vreme când îmi scosesem din vocabular cuvinte cum ar fi: „acceptare”, „resemnare”, „împăcare”, „înfrângere” şi altele asemenea lor. Cum spunea un personaj, eşecul nu era o opţiune. Trece vremea însă şi pasiunea încetează şi ajungi să „înţelegi”. Sau chiar să înţelegi. Înţelegi că unele lucruri sunt exact aşa cum ar trebui să fie, că altele nu stau în puterea ta, că priorităţile se pot schimba, că sacrificiul de sine e inutil şi dacă ai ajuns până la a gândi în termeni de „sacrificiu” atunci ceva este în neregulă. Accepţi, aşa că niciodată să nu spui „niciodată”. E bine să tragi uneori aer în piept, mai ales când nu ai mintea limpede. Abia odată cu limpezirea vei vedea mai clar că „toate îşi au vremea lor”, că până şi smulgerea celor sădite ori că dărâmarea îşi are vremea ei. Ca să poţi sădi, construi, pe mai departe...

În acea zi

2011-05-12T18:16:00.000+03:00

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am înţeles că, în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Şi atunci, am putut să mă liniştesc.
Astăzi ştiu că aceasta se numeste … stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi ştiu că aceasta se numeşte … autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi ştiu că aceasta se numeşte … maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc ştiind foarte bine că nici acea persoană nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …
Astăzi ştiu că aceasta se numeste … respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi ştiu că aceasta se numeste … amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi ştiu că aceasta se numeşte … simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.
Astăzi am descoperit … modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Şi aceasta se numeste … plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele ea devine un aliat foarte preţios.

Şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Charlie Chaplin

Luată de aici.
E peste tot pe net poezia asta dar abia acum am dat peste ea. Poate până acum nu am înţeles ce spune şi de asta nu am văzut-o.
De fapt mi se pare că acum o înţeleg şi încă o mai citesc.

Doar cu un lucru nu sunt de acord. Cu concluzia. Nu există un a trăi „cu adevărat” pentru toată lumea. Fiecare îşi găseşte „cu adevăratul” său care poate fi foarte diferit de iubirea de sine.

O carte surprinzătoare (1)

2011-05-07T10:24:00.000+03:00

Prima dată am întâlnit termenul de „consilier filosofic” aici dar am crezut că este o licenţă, o metaforă a autorului şi am luat-o, amuzat, ca atare. Era acolo vorba de o persoană care se vindecase de o obsesie practicând filosofia lui Schopenhauer. După ce a constatat succesul demersului său şi eşecul psihologilor şi terapeuţilor care au încercat să îl ajute, decide să devină „consilier filosofic”. Recunoşteam acolo, recunosc mereu rolul curativ al înţelepciunii, cred, pe urmele lui Epictet că „o viaţă are atâta valoare câtă filosofie ai pus în ea iar o filosofie are atâta valoare câtă viaţă ai pus în ea” însă nu mi-am închipuit că această înclinaţie poate deveni cu adevărat o profesie. Nu mi-am imaginat la modul serios că există consilieri care-şi ajută clienţii cu citate din Nietzsche, Schopenhauer, Kant, Confucius, Sartre, Sf. Augustin. Care în loc de canapea au o bibliotecă de filosofie.

Ca unul care am trecut printr-o şcoală care are tangenţă cu acest domeniu, am trasat clar o graniţă între filosofie şi celelalte. „Înţelepciunea” este subsolul în care ar intra rădăcinile unui, mai multor arbori şi la suprafaţă se află Ştiinţele (serioase): psihologia, psihiatria, sociologia, psihanaliza etc. Mi-a căzut (ce expresie!) în mână o carte - Înghite Platon, nu Prozac, Lou Marinoff - care răstoarnă această percepţie, scoate rădăcinile la suprafaţă. Filosofia însăşi este vindecătoare. Nu o crede doar autorul; el este reprezentantul unei profesii care pare foarte onorabilă, cea de consilier filosofic (de această dată fără ghilimele) care se pare că ajută oamenii să devină ei înşişi.

Încă nu am citit-o dar entuziasmul născut la răsfoirea ei m-a făcut să scriu aceste rânduri. A fost cu adevărat o surpriză întâlnirea cu „Înghite Platon...”. Aproape la fel de revelatoare ca întâlnirea cu un om. Nu cu un om dar cu un prieten vechi m-am întâlnit aici, autor din care am găsit citate cuvintele:

„Omul nu poate avea voinţa a nimic până când n-a înţeles că trebuie să nu se bazeze pe nimeni în afară de el însuşi; că este singur, abandonat pe pământ, în mijlocul infinitelor sale responsabilităţi, lipsit de ajutor, fără altă ţintă în afara celei pe care şi-o fixează singur, fără alt destin în afara celui pe care şi-l făureşte singur pe pământul acesta.”

(J.P. Sartre)

Reîntoarcere

2011-05-06T19:20:00.000+03:00

Nu ne vom opri din explorare

Iar finele tuturor căutărilor noastre

Va fi sosirea la locul din care am pornit

Şi cunoaşterea lui pentru întâia oară.

(T.S. Eliot)

Calea resemnării

2011-05-04T22:14:00.000+03:00

Kobo Abe - Femeia nisipurilor.

Un profesor modest, entomolog amator, porneşte în căutarea unor specimene de insecte care să îi confirme o teorie ştiinţifică. Fascinat în paralel şi de strania lume a nisipului se opreşte într-o zonă ciudată, cvasideşertică unde îşi caută insectele cu răbdare. Timpul trece şi atunci când vine noaptea cere găzduire în cel mai apropiat sat; este dus la casa unei femei singure a cărei casă, ca mai toate din zonă, se afla pe fundul unei văgăuni unde se putea ajunge doar coborând o scară de frânghie. Va fi cea dintâi noapte a unei detenţii pe viaţă. Oamenii din zonă luau drumeţi prizonieri pentru a-i ajuta pe cei singuri - ca şi femeia care l-a găzduit pe profesor - să cureţe permanent nisipul care le acoperă şi tinde să le îngroape casele. Nisipul, ca şi timpul, ca şi moartea, ca şi deznădejdea ori ca şi orice altceva implacabil îşi poate imagina cineva, acoperă tot, distruge, macină, îngroapă tinde să aneantizeze orice existenţă şi împotriva lui trebuie luptat zi de zi, an de an, viaţă de viaţă. Ca urmare, singurul rost al oamenilor locului este de a lupta permanent cu nisipul pentru a nu fi îngropaţi de pulbere; pentru atingerea acestui scop orice preţ merită plătit, inclusiv cel al vieţii unor oameni nevinovaţi.

Cartea descrie gândurile de fiecare clipă ale omului ajuns fără voia sa în această postură dominat, cum este şi firesc, de revoltă. Se opune din toate puterile planului de a deveni o unealtă însă va trebui să se supună atunci când i se taie raţia de apă. La un moment reuşeşte să evadeze însă sătenii îl hăituiesc până într-o zonă cu nisipuri mişcătoare şi, îngropat de viu, este nevoit să implore călăilor salvarea sa. După această experienţă devine mai precaut şi încearcă o camuflare a comportamentului să, moment în care simte pericolul schimbării. „Acomodarea cu starea în care se afla avea o limită. Planul fusese ca această acomodare să fie un mijloc, nu un scop.” Cât timp îşi mai pune problema distanţării faţă de adaptarea la situaţia sa încă mai este el însuşi dar totuşi diferit de cel care nu concepea starea de detenţie.

Una din preocupările sale era de a perfecţiona o capcană pentru ciori: spera să prindă una şi, cu un bilet disperat legat de picior, s-o elibereze. Capcana nu va prinde păsări însă se va dovedi un ingenios dispozitiv de captare a apei. Din clipa constatării acestui lucru, prizonierul are un nou sens în viaţă: acela de a-şi obţine autonomia faţă de săteni obţinând apă prin propriile mijloace. „Modificarea stării nisipului corespundea modificării fiinţei lui. Poate că, în paralel cu apa din nisip, găsise un eu nou.” Acest eu nu va mai dori să evadeze: când ţăranii iau femeia bolnavă să o ducă la spital, uită (lasă) scara însă fostul revoltat refuză să plece. „Putea să-şi amâne evadarea pe altă dată, după ce le va vorbi despre capcană”, sunt ultimele sale cuvinte.

Concluzie

2011-05-02T12:34:00.000+03:00

Atunci când te eliberezi de teamă (frică, spaimă) toate lucrurile sunt clare.
Sunt de la sine înţelese, limpezi.

Haosul ca ordine dezirabilă

2011-04-26T21:45:00.001+03:00

Un film, probabil nu unul de top, m-a pus pe gânduri. Se numeşte Pleasantville, un film care mi se pare că are nişte idei bune în spate, prezentate însă „americăneşte”, destul de comercial. Un puşti din anii 2000 ajunge în realitatea unui soap-opera al anilor ”50, un orăşel tipic în care toate lucrurile sunt „drăguţe”, „în regulă”, „aşa cum trebuie să fie”. Aici nu se întâmplă lucruri rele dar, corelativ, nici lucruri bune. Nu există ură dar nu există nici dragoste; nu există greşeală dar nu există nici performanţă; nu există suferinţă dar nu există nici creaţie. Unde nu există viciu, virtutea nu are niciun sens. Impresionantă – filosofică – această idee că dacă alungăm complet răul din viaţă, împreună cu el alungăm şi tot binele. Rămâne o viaţă „drăguţă”, ca o apă distilată, fără săruri şi de asta inutilă.

În imaginea filmului realitatea din Pleasantville este prezentată la început doar în alb-negru, ca filmele de la mijlocul secolului. Pe măsură ce acţiunile celor doi tineri tulbură realitatea din comunitatea încremenită, încep să apară culorile, ici şi colo: flori, maşini, oameni. Tot ceea ce este atins de pasiune capătă culoare după ce înainte era tern şi, într-un anumit fel nu exista. Cărţile din biblioteci erau formate numai din coperţi şi pagini albe, până în momentul în care cineva din afară, care apucase să le citească odată, le povesteşte. Orice are însă un preţ: lucrurile ies din albie, apele se tulbură; pasiune nu înseamnă doar iubire ci şi gelozie, creaţia este însoţită de invidie, schimbarea are câştigători dar şi perdanţi. Cei din urmă nu cedează fără luptă şi, cât timp mai au puterea, încearcă să-şi păstreze poziţia dominantă, prin orice mijloace. La un moment dat, în timpul unui proces, noua stratificare socială este frumos ilustrată prin aşezarea publicului: la balcon cei coloraţi, la parter cei necoloraţi. Filmul exprimă prin imagini frumoase şi de multe ori cu umor un adevăr axiomatic: stagnarea nu este bună, curgerea da, chiar dacă cea din urmă pare că nu duce nicăieri. Dacă mişcarea şi schimbarea par a nu duce nicăieri, stagnarea cu siguranţă nu duce nicăieri.

Însă dacă dezechilibrul este bun, cum poate fi obţinut acesta? Se sugerează aici câteva căi: iubirea, creaţia, cultura. Într-o acoladă cuprinzătoare, pasiunea pentru ceea ce faci, pentru viaţă şi ceea ce implică ea.

Ne-am (m-am) obişnuit să asimilăm binele cu ordinea şi răul cu dezordinea şi cu haosul. Pleasantville răstoarnă credibil această reprezentare. Poate nu ar fi chiar extraordinar într-o lume haotică însă una încremenită ar fi cu siguranţă un iad plictisitor.

Din film: - Am 40 de ani. Nu ar trebui să fie aşa. – Nu ar trebui să fie în niciun fel.

De o parte şi de alta

2011-04-23T10:20:00.002+03:00

Exemplul pe care vreau să îl dau este unul nespectaculos, cotidian aproape. Nici măcar nu este un exemplu, este o situaţie de fiecare zi dar cu toate acestea realitatea pe care o exemplifică mă fascinează permanent.

În fiecare moment trăim în lume dar aceasta e numai lumea noastră, complet diferită de a altora. Accept acest lucru în multe privinţe, dar uneori mi se pare că opera de artă este drumul cel mai scurt între oameni, puntea de înţelegere dintre ei. Opera de artă pare că trancende diferenţele şi crează legături profunde între suflete, dincolo de distanţe, de culturi, de triburi ori clanuri. Ce poate fi mai nemijlocit decât o melodie, un tablou, o sculptură, o metaforă, un parfum? Ori un film. Par a fi lucruri primordiale, atomi ai culturii din care abia mai apoi construieşti - şi fiind un început poţi construi o cale împreună ori diferită de ceilalţi.

Se pare că aceste cărămizi primordiale, în măsura în care există, trebuie căutate în altă parte.

Era o vreme când aveam mai mare încredere în filme şi în cărţi pentru că aici „ţi se povesteşte” acţiunea, de multe ori eşti îndrumat de autor, scenarist, regizor etc. pe calea pe care „trebuie” să o urmezi spre concluzia la care „trebuie” să ajungi. Mă vedeam - şi mă aşteptatm ca fiecare să se simtă astfel - ca un spectator ignorant şi inocent dar animat de bună credinţă, cu mintea deschisă pentru a primi „mesajul” (unul singur, cel „bun”) transmis de mediu (carte, film, concert) ori personal de către autor. Şi atunci când aveam confirmarea că interpretarea este cea corectă, prin suprapunerea cu modelul, eram mulţumit. Găsisem comoara, urmând indiciile. Iar altcineva va descoperi aceeaşi comoară, urmând aceleaşi indicii.

Lucrurile stau, evident, altfel. „Cum, nu auzi, nu vezi, nu înţelegi?” Nu există nemijlocit în nimic. Totul este mijlocit de minte, de ceea ce preexistă acolo. Nu există spectator complet inocent şi complet ignorant. Nu există „mesaj bun”. Există doar mesaj. Semnificaţia ataşată acestuia e a fiecăruia.

Vorbeam de un exemplu. Este vorba despre modul extrem diferit în care două persoane văd un film. Felul în care concepţia asupra lumii stabileşte concluziile care par evidente pentru oricine. Numai că nu sunt astfel; sunt evidente doar pentru fiecare persoană în parte. Aici şi aici. Cred acum că dacă cea de a doua interpretare aparţine tocmai scenaristului şi regizorului, aceasta nu dă o greutate covârşitoare concluziei sale. Mesajul i-a aparţinut doar până în momentul în care l-a exprimat. Din clipa în care i-a dat drumul în lume, opera sa aparţine lumii. Lume care nu există ca „lume” ci doar sub forma indivizilor, cei care fac din el ce se pricepe fiecare mai bine.

Probabil nu există Umanitate. Există desigur triburi şi clanuri până şi în modul în care îl ascultăm pe Ceaikovski. Cum spunea o reclamă: „Suntem toţi diferiţi. Din fericire.”

Bob de suflet

2011-04-21T11:42:00.000+03:00

Un scandal recent care priveşte şi presa românească m-a făcut să-mi aduc aminte de vremurile în care eram ziarist. Meseria, în sine, lăsând de o parte faptul că este extrem de obositoare, este una onorabilă. Îmi amintesc cu plăcere din acea vreme că puteam, realmente, să fac bine. Dacă un om venea cu o problemă o cercetam şi ajungeam la o soluţie. Nu era complicat, dăruiai bucurie şi primeai recunoştinţă. Reversul era, pentru mine, că dobândeam un sentiment al puterii care nu dă bine nicicând, care te face să îţi pierzi la un moment dat contactul cu realitatea.

Dar ce mi-am adus aminte acum a fost nu frumuseţea meseriei ci lumea în care aceasta există. Este o lume dură, urâtă, ca loc geometric al tuturor marilor forţe ale societăţii: politice, economice, influenţe şi puteri de tot felul. De aici nu are ce să iasă frumos şi pur. Pentru mine au fost momente când a trebuit să aleg. Uneori mi s-a impus să aleg, alteori am simţit că nu mai aveam eu ce căuta în locul în care eram. Profesional, moral sau existenţial – eu-l tău refuza tot ceea ce trebuia să faci, ce eram obligat să fac. Prin extensie, cu aceste amintiri în minte, gândesc acum că există ceva în mine (nu ştiu dacă în fiecare) ceva mic, aşa cum spune Scriptura, mai mic decât un bob de muştar, care nu mă lasă să fac ceea ce nu vreau. Este ca o albie a normalităţii în care şuvoaiele care se scurg de pe versanţi se strâng şi iau calea mării. Pe acolo, şi nu pe altă parte.

Teoria de sorginte New Age spune că putem fi orice; doar trebuie să ne alegem drumul şi să avem destulă voinţă pentru a-l urma. Ceva adevăr este aici, dar nu e tot adevărul. Bobul de muştar, locul în care se prind cele mai adânci rădăcini, miezul dur care spune într-un fel ciudat „Nu” atunci când toate o spun „Da”, e de nepătruns. Sau dacă pătrunzi şi acolo, dispari ca individualitate şi în loc de a deveni şuvoi în albie eşti doar luat de ape.

Desigur, observaţia asta are o explicaţie psihologică - Freud vorbeşte de „stânca biologică a inconştientului”, sociologică, religioasă etc, dar asta nu face decât să întărească intuiţia existenţei acelui „ceva” inefabil.

Ca şi cum

2011-04-18T19:35:00.003+03:00

Şi am mai învăţat, spuse Breuer, sau poate că e acelaşi lucru, că trebuie să trăim ca şi cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească.

(...)

Nu subaprecia ce mi-ai dăruit, Josef. Nu subaprecia valoarea prieteniei, a faptului că ştiu că nu sunt un monstru, că ştiu că sunt în stare să ating şi să fiu atins. Înainte îmbrăţişam numai pe jumătate conceptul meu de Amor fati: mă antrenasem - mă resemnasem, mai bine zis - să-mi iubesc soarta. Dar acum, datorită ţie, datorită sufletului tău deschis, îmi dau seama că pot alege. Voi rămâne întotdeauna singur, dar ce diferenţă, ce diferenţă minunată - să aleg ce să fac. Amor fati - alege-ţi soarta, iubeşte-ţi soarta.

(Irvin D. Yalom - Plânsul lui Nietzsche)

Ce viaţă am alege dacă am putea să o facem? Nu cumva pe aceeaşi, cu bucurie şi recunoştinţă, de această dată? Chiar poate exista o alta mai bună, atâta timp cât asta este?

Singur pe munte

2011-04-14T22:21:00.001+03:00

Am fost, des, singur pe munte. Mulţi spun că este rău, nu este normal şi poate că aşa şi este. Dincolo de motivele concrete, absolut reale: accidente, atacuri ale animalelor, pierderea marcajului şi vor mai fi şi altele mai sunt şi o serie de natură social-psihologică. Singurătatea pe munte este cu adevărat singurătate: atunci când se rostogoleşte o piatră, şuieră vântul printre stânci ori croncăne un corb, sunetele astea au o cu totul altă rezonanţă: sună a pustiu, a neant. Eşti doar tu cu muntele şi cerul, ca la facerea lumii. Niciodată sunetele acelea nu sună la fel când eşti cu altcineva. Mai sunt şi altele: apar lucruri, evenimente, peisaje etc. care te copleşesc şi nu ai cui împărtăşi emoţia. Vor să iasă din mintea ta prin cuvânt şi nu au cum, nu au cui.

În ciuda acestor - şi vor mai fi şi altele - dezavantaje absolut reale o ieşire de unul singur pe munte ar trebui experimentată de oricine. După o astfel de ieşire, vei putea merge cu oricine şi dacă nu vei găsi pe cineva, muntele îţi va fi mereu accesibil pentru că va fi acolo, numai pentru tine. Eşti independent, autonom.

(Toate cu măsură. În noiembrie 1989 am dormit o noapte la Cabana Omu în Bucegi. Dimineaţa, când am plecat, prin zăpadă venea un om cu privirea rătăcită. Rătăcise drumul şi dormise o noapte în viscol, sub o stâncă. Avea mâinile băgate în nişte şosete de lână şi apa îi îngheţase în bidon. Cred totuşi că, dacă va fi scăpat cu minţile întregi, din acea noapte a devenit un om mai puternic.)

Bună seara, domnule Cioran!

2011-04-12T20:48:00.001+03:00

Prin '90 nu auzisem de Emil Cioran; la o plimbare prin oraş, o copertă mi-a atras atenţia pe o tarabă. Am luat cartea în mână, era „Cartea amăgirilor”, am răsfoit-o şi am rămas uimit de ceea ce găseam în paginile ei. Fiecare literă de acolo era parcă săpată în piatră, piatră transformată mai apoi în lavă.

Anii aceia au fost ani grei. Se prăbuşea la propriu o societate şi nu apărea nimic în loc decât nişte speranţe. Lumea care se pierdea în neant lua cu ea şi un mod de a vedea lumea lăsând în loc multe dezamăgiri şi, adesea, la rătăciri individuale ori colective. În plan personal, mureau oameni pe lângă mine, alţii înnebuneau, fiecare îşi vedea de noile drumuri care se deschideau în faţă. Disperat, nu ştiam cum să ies din neant şi în Cioran am găsit un model care nu-mi arăta cum se iese de acolo ci cum poate fi transformat răul din lume şi din propriul suflet în energie din care să faci binele. Parcă erau flăcări în întuneric care dădeau forţă, lumină, căldură.

Ulterior, după cochetarea instituţionalizată sau nu cu filosofia, pasiunea pentru „filosoful” Cioran s-a mai domolit. A rămas însă o admiraţie pentru modul în care verbul cucereşte, despre cum metafora, ascuţimea formei, străpunge platoşele minţii şi dă naşterea revoltei ori entuziasmului (totuna?). Iar entuziasmul ţine adesea loc de soliditate a sistemului filosofic, trecător şi el ca şi orice gând, de fapt.

Să învăţăm a trăi lucrurile pe deasupra lor, să le integrăm, să trăim prin transcendenţă, iar când ne abandonăm lor s-o facem pentru a le exploata, nu pentru a fi înghiţiţi de ele. Să iubim, să savurăm şi să suferim pentru ca destinul nostru să poată deveni destin pentru alţii: altcum femeia, muzica şi boala nu vor fi decât tot atâtea prilejuri de căderi.

Oameni ai luminii

2011-04-10T20:12:00.000+03:00

care îţi arată calea şi te învaţă să zbori.

Atenţie la cai!

2011-04-05T12:00:00.000+03:00

Despre priorităţi.

Zangra ~ Jacques Brel

Je m'appelle Zangra et je suis lieutenant
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefois.
Alors, je vais au bourg, voir les filles en troupeaux,
Mais elles rêvent d'amour et moi ... de mes chevaux.

Je m'appelle Zangra et déjà capitaine
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefois.
Alors, je vais au bourg voir la jeune Consuelo,
Mais elle parle d'amour et moi ... de mes chevaux.

Je m'appelle Zangra, maintenant commandant
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefois
Alors, je vais au bourg, boire avec Don Pedro.
Il boit à mes amours et moi ... à ses chevaux.

Je m'appelle Zangra, je suis vieux colonel
Au fort de Belonzio, qui domine la plaine
D'où l'ennemi viendra qui me fera héros!

En attendant ce jour, je m'ennuie quelquefoi.s
Alors, je vais au bourg, voir la veuve de Pedro,
Je parle enfin d'amour mais elle ... de mes chevaux.

Je m'appelle Zangra, hier trop vieux général.
J'ai quitté Belonzio, qui domine la plaine
Et l'ennemi est là, je ne serai pas héros.
~~~
["Les Bourgeois" - 1962]

Conştiinţa opusă sentimentalismului

2011-04-03T09:21:00.001+03:00

Spune ceva aici Camil Petrescu, ceva al cărui înţeles am senzaţia că îmi scapă:

„Alte specii, tot aşa de false, sunt în general bunătatea celor amabili şi indulgenţi, a imensei majorităţi a oamenilor săraci, a chefliilor generoşi, a poeţilor trişti, a romancierilor duioşi, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existând) pe scara morală. În afară de conştiinţă, totul e o bestialitate. Şi sunt nenumăraţi oameni care, în bucuriile lor, în tristeţile, în surâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgenţa lor, în gingăşia lor, sunt numai bestiali.”

Sentimentalismul ca indice scăzut pe scara morală... În afară de conştiinţă, totul e bestialitate...Hm!

Nici măcar în Rai nu e uşor

2011-03-28T21:35:00.004+03:00

Un film care aparent nu are nimic deosebit - „As it is in Heaven”. Nu are cine ştie ce acţiune, dialoguri „înţelepte”, nci vorbă de efecte speciale şi totuşi te cucereşte. Fără a-i jigni pe iubitorii de film, compar producţia asta suedeză cu o carte în care găseşti nenumărate înţelesuri.

Personajul principal este un fost dirijor celebru care se retrage în satul natal atunci când îl lasă sănătatea. Aici nimeni nu-l cunoaşte pentru că la plecare, la vârsta de 7 ani, agentul său îi schimbase numele. Cumpără sediul fostei şcoli din sat şi vrea să trăiască „doar ascultând”. Oamenii ştiu însă cine este - un muzician vestit - şi trag de el să se ocupe de corul bisericii. Iniţial refuză însă (nu-mi este foarte clar de ce, poate în urma privirii unei femei) în cele din urmă acceptă: se angajează cantor la biserică şi printre atribuţii are şi pregătirea corului. Din acest moment viaţa fiecărui om implicat se schimbă. Deşi nu se prea ocupă de muzică fiecare îşi găseşte, la îndemnul dirijorului, propria voce. Descoperirea de sine nu este uşoară: fiecare vede ce viaţă strâmbă a dus, cum s-a pierdut lângă nişte oameni cărora nu le-a păsat decât de ei şi mai vede cât de singur a fost. Fiecare şi-a trăit propria dramă în dispreţul ori în indiferenţa celorlalţi. Odată descoperirea de sine realizată, nimic nu mai este cum a fost. Soţia preotului încearcă să îl facă pe acesta să înţeleagă adevărul şi nu învelişul din vorbe al celor propovăduite; Gabriella îşi părăseşte bărbatul care o stâlcea sistematic în bătaie; un bătrân dă glas iubirii de o viaţă pentru femeia iubită. E greu, este cumplit de greu (cam cum spunea Epictet) dar oamenii se eliberează prin ei înşişi şi nu îndemnaţi de Daniel, dirijorul. Omul acesta aparent nu face nimic: dă frâu bucuriei din oameni care nu întârzie să se reverse. Şi odată cu ea, demnitatea şi libertate. Daniel nu este un guru, un înţelept, creator de şcoală ori lider de sectă. Nu are charismă, prestanţă ori verb. Parcă nu dă nimic însă lângă el fiecare dă totul.

Totul e uman şi umanitate în acest film. Ce se petrece aici s-ar fi putut întâmpla într-un sat din Vaslui sau din Argentina. Dacă se vorbeşte de Dumnezeu şi de credinţă, se vorbeşte doar pentru a le readuce pe pământ şi printre oameni, departe de hainele rigide şi strâmte în care au fost încorsetate de teologi şi de biserică. La un moment dat se pomeneşte de îngeri însă atunci când un personaj spune că a văzut aripi la colegii de cor. „Eşti pregătit când le vezi la toată lumea (aripile de înger). Poţi dacă perseverezi!”, spune Lena. Îngerii sunt oamenii văzuţi astfel şi Daniel însuşi îşi câştigă acest rang atunci când iubeşte. E mult înţeles de iubire în film: Când, după timp, dirjorul se întâlneşte cu fostul său agent acesta îl întreabă: „Ţi-ai îndeplinit visul (acela de a compune o muzică în stare să deschidă inimile oamenilor)?” „Da, aşa cred!” „Dar cum? De ce cu aceşti oameni?” „Mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei!”. După ce află lucrul acesta, după ce se iubeşte cu femeia de care era îndrăgostit, Daniel moare. Îşi îndeplinise misiunea ori poate a plătit pentru îndrăzneala de a se desprinde de pământul natal şi de reveni în lume. Aşa ca Josef Knecht, din „Jocul cu mărgelele de sticlă”.

Toţi cei pe care i-a iubit, cărora le-a redăruit viaţa, au rămas acum singuri. Liberi, pe picioarele lor, într-un Rai frumos în care este, uneori, atât de greu de trăit.

Încă ceva, din multele lucruri rămase nespuse despre acest film: numai oamenii dăruiţi pot scoate ce e mai bun, mai frumos din ceilalţi. Noi, restul, trebuie să fim atenţi ca aceştia să nu treacă ignoraţi pe lângă persoana noastră. S-ar putea să fie cel mai bun lucru care ni se se întâmplă. Singurul.

Ce-i de făcut

2011-03-23T20:25:00.000+02:00

În povestirea Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz (1829-1874), Jorge Luis Borges vorbeşte de un gaucho care ajunge, în urma unei altercaţii, criminal. Fugar, este împresurat de jandarmi în mlaştini, se luptă cu ei dar în cele din urmă este dovedit şi capturat. Cum pe vremea aceea răufăcătorii erau trecuţi în tabăra celor „buni”, devine soldat şi treptat îşi „îndreaptă trecutul”. Îşi găseşte o femeie cu care are un băiat, are pământ şi înaintează în ierarhia jandarmeriei rurale. „În acea vreme trebuie să se fi socotit un om fericit, cu toate că în adâncul fiinţei sale, nu era pe deplin mulţumit”, ne spune povestitorul. Mai aflăm că pe Tadeo Isidoro Cruz îl aştepta o noapte fundamentală şi decisivă, noaptea în care avea să îşi vadă propriul chip. „Înţeleasă aşa cum se cuvine, acea noapte epuizează întreaga lui poveste; mai precis, o clipă din acea noapte un gest din acea noapte, căci gesturile sunt cele care constituie simbolul nostru. Orice destin, oricât de lung sau de complicat ar fi, se reduce de fapt la un unic moment: momentul în care omul înţelege pentru totdeauna cine este”, spune Borges.

Cruz primeşte misiunea să captureze un criminal fugar pe care, în cele din urmă îl împresoară. Lupta începe în întuneric iar în confruntare sergentul, fost tâlhar, începe să înţeleagă. „Înţelesese că nici un destin nu-i mai bune decât altul, dar că fiecare om trebuie să dea ascultare celui pe care-l poartă înlăuntrul său”. El de fapt era celălalt în care s-a recunoscut şi, în confruntare, trece de partea lui.

Libertatea este, din acest punct de vedere, limitată. Nu putem fi orice; maximul pe care-l putem face este de a fi noi înşine. „Să devii cel care eşti!”, cum spune Nietzsche. Un fel de construcţie cu „materialul clientului” şi nu o inventare. Eşti ascuns în tine şi un gest aruncă lumină asupra ta şi te scoate la suprafaţă. Tot cum ne spune Borges, atunci când nu eşti pe calea cea bună „în adâncul fiinţei, nu eşti mulţumit”. Sau, cum se zice astăzi, intuiţia îţi dă de veste că nu eşti în locul potrivit. Hainele în care eşti îmbrăcat se cer aruncate renunţând la epoleţi sau ce va mai fi având fiecare pe umăr.

O spune frumos şi îndestulător Borges. La fel de frumos o spune şi Hesse, în Narcis şi Gură de Aur: „Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul lucru cu sens pe care-l poate face. De aceea îţi spuneam atât de des odinioară: nu încerca să-l imiţi pe cugetător sau pe ascet, ci fii tu însuţi, încearcă să te realizezi pe tine însuţi.” Orice ar însemna asta.

M-am întors: am rătăcit dar nu m-am pierdut

2011-03-19T10:54:00.001+02:00

Rătăcesc de ceva vreme prin afara mea. Pe afară e un fel de a spune pentru că rătăcesc pe dincolo pentru că nu a existat un înăuntru, un interior, aşa că am fost cumva nevoit să privesc la tot ceea ce au alţii de spus, de făcut. E în regulă pe la ei. Fiecare cu ale lui, fiecare demn de toată stima. Cu povestea, cu înţelesurile, cu străduinţa sa. Am încercat să mă las impresionat de o lume sau alta, de felul în care a pus unul sau altul necunoscutele lumii în ecuaţie, am inventat chiar eu alte sisteme pe baza teoremelor lor dar nici un rezultat nu e al meu. Pe o cale tare lungă - mai lungă şi mai sinuoasă această căutare ca niciodată - am ajuns acolo de unde am plecat. Probabil aşa şi trebuia să se întâmple. Nu am vrut să ajung tot aici, dar aceasta e casa mea. Celelalte sunt ale celorlalţi: cabane, adăposturi, ce vor fi fost, însă vremelnice călătorului oricât de solide pentru ei. Acum am ajuns la mine, las rucsacul jos şi-mi aşez obosit dar deloc dezamăgit căştile pe urechi. Aceeaşi muzică dar atât de nouă...

Eclipse

All that you touch
All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love
All that you hate
All you distrust
All you save.
All that you give
All that you deal
All that you buy,
beg, borrow or steal.
All you create
All you destroy
All that you do
All that you say.
All that you eat
And everyone you meet
All that you slight
And everyone you fight.
All that is now
All that is gone
All that's to come
and everything under the sun is in tune
but the sun is eclipsed by the moon.

"There is no dark side of the moon really. Matter of fact it's all dark."

„S-apropii cerul de pământ”

2011-03-13T11:04:00.000+02:00

O melodie pentru care, să o simţi, merită să faci orice.
Oricât de rău ţi-ar părea după aceea.

Egoismul „bun”

2011-03-12T08:32:00.002+02:00

„Da, e frumos să ne pese de ceilalţi şi să dorim să le facem viaţa mai frumoasă. Însă toate lucrurile astea devin posibile doar în momentul în care noi suntem okay cu noi. Dacă nu ne putem face viaţa noastră frumoasă, şansa de a-i putea ajuta pe alţii scade dramatic. Este motivul pentru care prioritatea trebuie să fim noi. Noi şi viaţa noastră. Nu fiindcă am fi egoişti, ci fiindcă doar aşa ne vom permite să ne pese de ceilalţi şi să ne gândim, din când în când, mai mult la ei decât la noi.” (Andrei Roşca - Suntem furtuni)

Dacă un individ e capabil de o dragoste productivă, atunci el se iubeşte şi pe sine; dacă îi poate iubi numai pe ceilalţi, atunci el e incapabil de iubire. (...) Cel mai important pas în deprinderea concentrării este să înveţi să stai singur cu tine însuţi, fără să citeşti, fără să asculţi radio, fără să fumezi sau să bei. Într-adevăr, să fii în stare să te concentrezi înseamnă să fii în stare să fii singur cu tine însuţi, iar capacitatea aceasta este tocmai o condiţie a capacităţii de a iubi. Dacă sunt ataşat unei alte persoane pentru că nu pot sta pe propriile mele picioare, acea persoană îmi salvează poate viaţa, dar relaţia cu ea (sau cu el) nu este o relaţie de iubire. În mod paradoxal, capacitatea de a fi singur este condiţia capacităţii de a iubi. (Erich Fromm - Arta de a iubi)

Cuvintele pe care le rostim edifică lumea în care trăim. În timpul din urmă, atunci când am vrut să fiu singur, m-am acuzat de „egoism”, egoism care, nu-i aşa, prin esenţa lui este rău. Se opune „altruismului” şi „sacrificiului de sine” care ar fi, prin esenţa lor „bune”. Şi atunci este musai să fii orientat spre ceilalţi şi să te ignori pe tine însuţi. Atitudinea asta, mai curând încremenirea în ea, nu este în regulă şi nu duce la nimic, tot astfel cum egoismul extrem eşuează în patologicul (neproductivul cum ar spune Fromm) narcisism. Întoarcerea spre sine nu este întru admiraţie şi acceptare necondiţionată ci pentru căutare, muncă şi descoperire. Iar dacă acolo, în adânc, ai găsit ceva, te poţi întoarce să dăruieşti. Dacă nu, continuă să cauţi.

„Iubeşte-l pe celălalt aşa cum te iubeşti pe tine însuţi.”

Mă bucur că am găsit cartea lui Fromm. M-a făcut să mă gândesc la nişte cuvinte uzate de atâta întrebuinţare şi, schimbându-le înţelesul (ori chiar găsindu-le înţeles), le-a făcut mai proaspete, le-a înviorat şi pe mine odată cu ele.

Cum ar fi fără Ea

2011-03-06T10:02:00.002+02:00

La mică distanţă în timp am văzut două filme care mi s-au părut unite printr-o idee: Blindness şi Împăratul muştelor. În primul dintre ele, locuitorii unui mare oraş sunt afectaţi de o epidemie de orbire care se întinde cu repeziciune. Cei afectaţi de boală sunt izolaţi într-un spital dezafectat şi obligaţi să se organizeze singuri, în nişte condiţii mizerabile, cei „sănătoşi”, de afară, având o singură grijă: ca orbii să nu evadeze şi să iasă pe străzi. La fel, în Împăratul muştelor, un avion cu băieţi - copii şi adolescenţi - se prăbuşeşte în ocean iar tinerii sunt nevoiţi să se organizeze pe o insulă pustie, fără sfatul ori autoritatea vreunui adult.

Fiecare din aceste naraţiuni mi s-a părut că susţine, printre altele, aceeaşi idee: în absenţa Societăţii, a eşafodajului de reguli şi convenţii, de frici şi mentalităţi pe care se sprijină inconştient viaţa noastră, redevenim animale. Nici măcar primitivi nu devenim - societatea primitivă este şi ea guvernată de reguli foarte stricte - ci animale care urmează doar legea celui mai puternic.

Până de curând am fost tentat să văd în societate tot ce este mai rău, doar gardurile şi limitările pe care le impune în numele unui bine general abstract şi indiferent mie. Privind aceste două filme m-am trezit gândind că, la urma urmei, a trăi în societate are şi efecte pozitive şi nu este aceasta chiar cea mai rea din lumile posibile. Acceptare şi resemnare ori înţelegere? Orice ar fi, cred că această concluzia vine în urma adăugării anilor la vârsta mea şi a apropierii de timpul în care te împaci cu toţi şi cu toate pentru că aşa e în firea lucrurilor.

Fără legătură cu cele de mai sus... Am citit pe youtube că autorul cărţii care a stat la baza filmului Blindness, Jose Saramago, aflat la o terasă, şi-a pus întrebarea cum ar fi o lume în care toţi am fi orbi. „Dar toţi suntem orbi!”, a exclamat el. Chiar aşa - cel care crede că vede să facă un pas un pas în faţă să ne spună şi nouă ce a văzut, să ne conducă, precum în film, spre lumea „normală”.

Despre speranţă şi optimism, cu semnul întrebării

2011-03-04T18:42:00.001+02:00

Am încheiat, cu ceva vreme în urmă, cartea lui Malinowsky de care pomeneam în postul anterior. Ultimul paragraf al cărţii este următorul:

„Care este funcţia culturală a magiei? Am văzut că toate instinctele şi emoţiile, toate activităţile practice conduc omul în impasuri unde lipsuri ale cunoştinţelor sale şi limitări ale puterii sale timpurii de observaţie şi raţionament îl trădează în momente cruciale. Organismul uman reacţionează la aceasta prin izbucniri spontane, în care moduri de comportament rudimentare şi credinţe rudimentare în eficacitatea lor sunt produse. Magia se fixează pe aceste credinţe şi ritualuri simple şi le standardizează în forme tradiţionale permanente. Astfel magia îi procură omului primitiv un număr de acte şi credinţe rituale gata făcute, cu o tehnică distinctă mentală şi practică servind de punte peste faliile periculoase din orice întreprindere importantă sau situaţie critică. Ea îl face capabil să purceadă cu încredere spre scopurile sale importante, să-şi menţină echilibrul şi integritatea mentală chiar în culmea furiei, la paroxismul urii, al dragostei neîmpărtăşite, al disperării şi anxietăţii. Funcţia magiei este de a ritualiza optimismul uman, de a-i întări credinţa în victoria speranţei asupra fricii. Magia exprimă valoarea mai mare pentru om a încrederii faţă de cea a îndoielii, a tăriei faţă de ezitare, a optimismului faţă de pesimism.

Privind de la distanţă şi de sus, din înălţimile confortabile ale civilizaţiei noastre dezvoltate, este uşor să vedem puerilitatea şi irelevanţa magiei. Dar fără puterea şi ghidajul ei, omul timpuriu nu ar fi putut să-şi stăpânească dificultăţile practice aşa cum a făcut-o, nici n-ar fi putut avansa 1a stadii mai înalte de cultură; de unde enorma ocurenţă a magiei în societăţile primitive şi enorma ei autoritate. Iată de ce descoperim magia ca pe un adjuvant invariabil al tuturor activităţilor importante. Credem că trebuie să vedem în ea încarnarea sublimei nebunii a speranţei care, cu toate acestea, a fost cea mai bună şcoală pentru caracterul uman.”

Sublima nebunie a speranţei. Este aici o justificare a speranţei pentru un om care crede în magie şi, prin extindere, a unui om credincios. A fost o justificare atât de convingătoare încât m-am întrebat ce poate spune un om necredincios în susţinerea speranţei existenţiale, dacă-i pot spune aşa. Ce justificare are un om care nu crede într-o altă lume să se trezească dimineaţa, să parcurgă o altă zi, să cunoască lumea şi să facă binele? Cum poate insufla un astfel de om speranţă în sufletul altuia?

Există totuşi astfel de motive. Să faci binele fără nicio justificare şi fără certitudinea unei răsplate, cum pomeneam aici este motiv de speranţă. De rost al vieţii. Este o speranţă însă care cu greu poate fi împărtăşită pentru că e dificil să spui: „ştii, nu are niciun sens dar tocmai acesta e cel mai măreţ (...) lucru pe care-l poţi face pe aici!”. Renunţi să o spui şi o ţii pentru tine. Măcar de am aplica-o consecvent, noi cei care ne îndoim de certitudinea unei răsplate, alta decât cea imediată, a faptelor pe care le facem. Nesemnificative, uitate, ignorate dar fiecare cu rostul ei.

„Magie, ştiinţă şi religie”

2011-02-20T11:09:00.001+02:00

Mereu am avut o problemă de înţelegere a lumii din perspectiva unui om credincios. Din mai multe motive, cel principal fiind cel al unei diferenţe culturale: nu pot înţelege (de fapt o înţeleg dar nu o „simt” după cum îmi spunea cineva) felul de a gândi în termeni de credinţă, după nişte reguli care nu se fundamentează pe nimic, până la urmă. Necrezând, neparticipând la această lume, m-am îndepărtat de ea şi am făcut deosebirea între lumea, gândirea, logica, raţionalitatea etc. „mea” (după caz „a noastră” în cazul în care-mi găseam aliaţi întru paradigmă) şi „a lor” cărora le alocam un gen particular de gândire, de raţionalitate (etichetată drept „iraţională”, dacă e să fiu foarte sincer). O discuţie cu un astfel de om se desfăşura cam aşa: „Vorbim despre ce avem în comun în termeni raţionali dar atunci când problema aflată în discuţie ori argumentele părăsesc această lume şi fac apel la credinţă, mă părăseşti de interlocutor!”. Cei care au avut răbdare cu mine au încercat să îmi explice că nu este vorba de două lumi - a mea şi a lor - ci de una singură, ca şi realitatea, logica ori raţionalitatea. Foarte probabil din vina mea, nu am înţeles lucrul acesta şi m-am îndoit mereu de deplina raţiune a unui om care face apel la argumente „iraţionale”.

Bronislaw Malinowski în căutarea constantelor umane

M-am întâlnit acum, însă, cu o carte a unui antropolog - Bronislaw Malinowski - care se numeşte „Magie, Ştiinţă, Religie”. Fie vorba între noi, această carte - pompos denumită astfel pentru că e doar o broşurică - trebuia să o citesc acum 20 de ani, dar foarte probabil nu-i venise timpul :). Cercetătorul, pe baza unor observaţii întreprinse în Melanezia cercetează printre altele - nu am terminat „cartea”, abia i-am parcurs un capitol - tocmai raportul dintre gândirea raţională şi cea magică la populaţiile primitive. El ajunge la concluzia - cel puţin asta am înţeles eu - că băştinaşii au două perspective asupra lumii: una raţională şi o alta magică. Pe de o parte ei nu pot trăi în afara experienţei şi a cunoştinţelor (pre-ştiinţifice) dobândite direct ori de la alţii: au nevoie de cunoştinţe agricole pentru a-şi cultiva cu succes pământul, de navigaţie pentru a se deplasa pe mare, de strategie ori tactică pentru a izbândi în luptă etc. Este aceasta o lume aproape ştiinţifică în măsura în care aceasta înseamnă a te ghida după cunoştinţe, legităţi, cauză şi efect, experienţă. Aici nu are ce căuta magia, credinţa, „iraţionalul”.

Şi totuşi, în tot ceea ce face omul intervine neprevăzutul, incontrolabilul, accidentul, imprevizibilul, aleatorul, ceea ce nu stă în puterea (controlul, cum se spune astăzi) individului ori a comunităţii. În domeniul agriculturii, pot fi respectate toate regulile şi procedurile, dar mereu pot apărea o secetă ori o furtună devastatoare care să compromită efortul oamenilor. Desigur, întâmplătorul nu este neapărat rău: există lucruri bune care vin pe neaşteptate, cele pe care noi le punem sub semnul „norocului”. Oricum ar fi, bun sau rău, acest element incontrolabil - care de multe ori se arată a fi decisiv într-o acţiune - este bine să fie cunoscut, apropriat şi adus şi el, în măsura posibilităţilor, în slujba omului (cele rele alungate, cele bune adunate şi eventual înmulţite). Aceasta este zona de manifestare a magicului. A gândi din perspectiva magicului înseamnă (şi) a recunoaşte limitele gândirii raţionale şi a o completa (nu aşa cum am crezut până acum a o înlocui) pe aceasta cu altceva.

Astfel în relaţia sa cu natura şi destinul, chiar dacă încearcă să o exploateze pe prima şi să-l înşele pe cel de al doilea, omul primitiv recunoaşte atât pe forţele şi agenţii naturali cât şi pe cei supranaturali şi încearcă să folosească totul în beneficiul său. De câte ori a fost învăţat de experienţă că efortul ghidat de cunoştinţe îi este folositor, niciodată nu l-a risipit pe primul şi nu le-a ignorat pe celelalte. Ştie că o plantă nu poate creşte prin simplă magie, sau o canoe să plutească şi să navigheze fără a fi fost construită şi mânuită cum trebuie, sau o bătălie să fie câştigată fără îndemânare şi îndrăzneală. El nu se bazează niciodată numai pe magie, în timp ce, câteodată, dimpotrivă, se dispensează de ea complet, ca la făcutul focului şi un număr de alte dexterităţi. Dar apelează la ea, de câte ori este nevoit să recunoască neputinţa cunoştinţelor sale şi a tehnicii sale raţionale.

Analizând perspectiva primitivilor asupra vieţii şi a morţii ori a sănătăţii Malinowski aduce observaţia că graniţa dintre raţional şi magic este variabilă şi ţine de ceea ce el numeşte perspectivă personală: „pe măsură ce un caz este mai apropiat de persoana care îl judecă, tot mai puţin va fi el «natural», tot mai mult «magic»“. Un bătrân bolnav pe care comunitatea îl vede ca murind din cauze naturale se vede în mijlocul unor acţiuni malefice de natură magică. Aşa cum facem noi toţi, de altfel:

Dar care dintre noi crede cu adevărat infirmităţile sale corporale şi că moartea apropiată sunt întâmplări pur naturale, doar evenimente insignifiante în lanţul infinit de cauze? Pentru cel mai raţional dintre oamenii civilizaţi, sănătatea, boala, ameninţarea morţii, plutesc într-o ceaţă emoţională care pare a deveni mai deasă şi mai impenetrabilă cu cât formele ei fatale se apropie. Este într-adevăr uimitor că „sălbaticii” pot atinge un asemenea orizont sobru, obiectiv în aceste chestiuni aşa cum o fac.

Încă nu am tras concluziile acestui text care, după cum spuneam, nici nu l-am terminat de citit. Dar m-a bucurat o înţelegere, aceea a faptului că nu suntem chiar aşa de diferiţi, cum putem gândi la un moment dat, nici în gândire, în „raţionalitate”, în credinţe şi nici măcar în timp ori spaţiu. Fiecare, de oriunde şi de oricând, încearcă să cunoască pentru a face această traversare a existenţei cât mai sigură şi, dacă se poate, cât mai confortabilă. Este asta de condamnat?

(Notă: pentru eventualul cititor neavizat, termenul de „primitiv” din textul de mai sus nu are nicio conotaţie peiorativă.)

Trei citate din Hesse

2011-02-12T11:43:00.000+02:00

Ca să rezulte ceva ce poate fi numit conexiune sau cauzalitate sau sens, pentru ca măcar ceva din ceea ce există pe pământ să devină posibil de povestit, istoriograful e obligat să inventeze monade: un popor, o idee, şi să pună pe seama acestor monade inventate de el toate lucrurile care, în realitate, s-au produs în anonimat.

Tocmai asta e ea, viaţa, când e frumoasă şi fericită: un joc! Fireşte că poţi să faci din ea orice altceva, o datorie, sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumuseţezi astfel.

Îndată ce suferinţa e destul de mare, omul merge înainte. Fratele H. a fost împins de încercarea lui până la deznădejde, iar deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înţelege şi de a justifica existenţa omenească. Deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieţii cu virtutea, cu dreptatea, cu raţiunea şi de a răspunde exigenţelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea - cei care s-au trezit.

(Herman Hesse - Călătoria spre Soare Răsare)

Sensul (sau lipsa de sens) nu este al lumii ci este (ca şi haosul) al nostru.

Viaţa ca joc: Viaţa este un loc de joacă.

Cred că eşuăm în a înţelege şi a jusifica existenţa omenească tocmai pentru că încercăm să o facem cu instrumentele noastre omeneşti şi nu ale lumii ale cărei înţelesuri nu există. De aceea deznădejdea se cade a fi depăşită, întorcându-ne la joc (sau la închisoare, datorie ori război, după gust).

Ultimele patru zile

2011-02-06T11:22:00.003+02:00

Cel care a surprins demnitatea omului singur în faţa morţii s-a sinucis pe 2 iulie 1961

Încet şi oarecum fără entuziasm am recitit, de parcă aş fi citit, „Pentru cine bat clopotele” a lui Ernest Hemingway. Povestea cred că o cunoaşte oricine dar de această dată am fost cu adevărat impresionat de ultimul capitol în care este descris sfârşitul lui Robert Jordan. Un profesor american de limbă spaniolă care a luptat un an în trupele republicane în timpul Războiului Civil din Spania şi care până în ultimele patru zile din viaţă a trăit şi nu a prea trăit, a crezut şi nu a prea crezut (în idealurile republicane, antifasciste), a iubit şi nu a prea iubit. Singurul lucru care-l făcuse cu toată seriozitatea a fost să lupte - era un luptător într-o ţară străină pentru o cauză la care aderase fără a fi însă un fanatic al ei. Un om serios într-o lume pentru care nu merită prea mult să îţi baţi capul pentru că oricum este una relativă şi finită. În tabăra lui Pablo însă cunoaşte oamenii aşa cum sunt ei şi mai ales o cunoaşte pe Maria, alături de care întâlneşte dragostea. În Jordan nu se petrece nicio altă revoluţie - ori Hemingway nu o descrie, ori nu nu am văzut-o eu - cu excepţia iubirii pentru tânăra combatantă care însă este de ajuns pentru a-l umaniza, pentru a aduce la suprafaţă tot ceea ce e mai bun în el. Nu mai este singur ci una cu fata pe care o alungă atunci când este rănit cu îndemnul: „Eşti tot ce va mai fi din mine”. Rămas singur, muribund, Jordan se gândeşte că, una peste alta, a avut o viaţă frumoasă şi plină de noroc. Patru zile au fost de ajuns să-i facă viaţa astfel, să-i aducă acest înţeles ultim: „Lumea e un loc minunat şi merită să lupţi pentru ea, iar mie îmi pare cumplit de rău că o părăsesc. Şi ai avut noroc cu carul, îşi spuse Robert Jordan, că ţi-a fost sortită o viaţă atât de frumoasă. Ai avut o viaţă cum nu se poate mai frumoasă datorită acestor zile din urmă. Nu mai ai de ce să te plângi când ai avut un asemenea noroc. Dar cu toate astea, tare aş fi vrut să existe o cale de a trece şi altora câte am învăţat. Dumnezeule, repede am mai învăţat spre sfârşit.” Patru zile, nici atât, socoteşte el, au fost de ajuns să îi dea sens vieţii. Şi mai spune Hemingway: „Nu există un singur lucru adevărat. Toate sunt adevărate. La fel cum şi avioanele sunt frumoase, fie că-s ale noastre fie că-s ale lor. Al dracului de frumoase!” Toate lucrurile sunt aşa cum sunt - frumoase, da - numai noi le vedem ale duşmanului, ori ale noastre.

În cursul agoniei sale, americanul se gândeşte şi la sinucidere. Respinge repede această idee pentru că nu vrea să sfârşească aşa cum a făcut-o tatăl său dar mai şi crede că va putea să facă un bine cu ultimele puteri pe care le are: „Atunci fie să rămân în simţiri până ce au să vină”, e ultima sa hotărâre.

Niciun cuvânt despre sau spre Dumnezeu în pragul morţii. Omul singur faţă în faţă cu viaţa sa aşa cum a fost, cu suferinţa şi iubirea sa, cu demnitatea şi laşităţile sale, puterea şi slăbiciunile sale. Atunci când Jordan ridică ochii spre cer, el vede doar cerul: „Pe urmă îşi înălţă ochii către cer. Norii mari şi albi atârnau în văzduh. Îşi plimbă palma peste acele cetinilor de alături de el şi mângâie scoarţa bradului în dosul căruia stătea întins.”

Fără de capăt, cu rost

2011-01-30T10:20:00.001+02:00

„Ultima ispită a lui Iisus” - despre sensul sacrificiului şi al suferinţei

Printre alte utopii demontate de N. Steinhardt este şi cea a absenţei sau a eliberării de suferinţă. Este o iluzie că pe noi nu ne poate atinge sau că am dat totul, că am atins ultimul stadiu: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă” (Jurnalul Fericirii). Nu întâmplător el citează de mai multe ori în textele sale o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi, invocând, fireşte, tot modelul christic: „Mântuitorul nu a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adâncimea ei”. Ca la Dostoievski, invocat de asemenea, nu de puţine ori în textele sale suferinţa este calea cea mai sigură spre cunoaşterea adevărului, este o admirabilă şcoală a cunoaşterii.

(Dar nu toţi care intră în această şcoală, o şi termină sau le este de folos.)

„Sunt şi indivizi pe care şcoala suferinţei îi depăşeşte ori care trag doar puţin folos de pe urma cursurilor. Unii, incontestabil, nu se aleg cu nimic, asemenea candidaţilor respinşi la proba finală. Altora, greutatea materiilor predate le dăunează şi, neavând materialul aperceptibil necesar, mai rău îi dezaxează. Pe aceştia suferinţa îi face răi, răzbunători, ei se închid în magma unui sine pârjolit de tifos şi uscăciune, îi cufundă într-o soluţie acrită cu mătrăgună şi oţet. Pentru aceştia suferinţa a fost zadarnică şi pătimirea se soldează deficitar”. (N. Steinhardt - Incertitudini literare)

(G. Ardeleanu - Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil)

Lucruri care nu exista

2011-01-20T07:52:00.001+02:00

Lucrurile la care ţin nu pot fi decât pe de-a-ntregul.

Nu poţi suferi pe jumătate; nu poţi fi fericit pe jumătate; nu poţi fi sincer pe jumătate; nu poţi minţi pe jumătate (orice ar spune virtuozii minciunii prin omisiune ori ai semi-adevărurilor); nu poţi spune adevărul pe jumătate; nu poţi urî pe jumătate; nu poţi iubi pe jumătate; nu poţi fi părinte pe jumătate; nu poţi fi prieten pe jumătate; nu poţi trăi extazul pe jumătate; nu poţi eşua pe jumătate; nu poţi fi implicat pe jumătate; nu poţi simţi pe jumătate; nu poţi fi într-un loc pe jumătate; nu poţi fi epuizat pe jumătate, nu poţi ajuta pe jumătate, nu poţi zbura pe jumătate; nu poţi construi o catedrală pe jumătate etc. Mai tot ce e important nu poate fi pe jumătate; pe jumătate nu este. Se transformă din valută forte în mărunţiş. Nici măcar - în praf.

Este până la urmă o situaţie pe care o rezolvă în parte regulile de limbă: unele, doar unele, din stările de mai sus, înjumătăţite, sunt exprimate prin cu totul alte cuvinte (adevăr pe jumătate = minciună; reciproc nu este însă valabil).

Distanţa de la întreg la jumătate, egală cu cea de la original la copie.

Uitare. Chiar tot?

2011-01-14T11:50:00.000+02:00

M-am trezit că am uitat nişte idei.
Cu uitarea am o relaţie destul de sinusoidală: am nevoie de uitare pentru a lăsa în urmă ceea ce-i de uitat şi pentru a putea merge mai departe. Probabil am destule de uitat din trecutul meu pentru că şi amintirile sunt puţine. La urma urmei, teoria apreciativă spune că trebuie să privim înainte şi să abandonăm balastul trecutului care nu ne poate trage decât în urmă. Bun aşa, dar chiar totul uit? Mi-a venit în minte vorba care spune că nu trebuie să arunci şi copilul din copaie odată cu apa. Asta fac: arunc totul şi o iau permanent de la început, ca un lobotomizat, cu mai mult sau mai puţin succes. Atunci când are loc o schimbare de paradigmă, trec la curăţenie, arunc totul din camere, inclusiv tencuiala pereţilor pe care o rad până la cărămidă. Şi încep o nouă redecorare care seamănă mai mult a reconstrucţie. În acest fel am trăit mai multe vieţi însă e păcat că nu am reuşit să iau ce-i bun din una pentru a aduce în cealaltă. Doar atât, ce-i bun, ce-i frumos. Sau măcar ce-i adevărat, dacă tot am spus că mi-a părut rău după ideile uitate pe care acum sunt nevoit să mi le reamintesc.
Şi când te gândeşti că blogul ăsta a fost pornit să fie tocmai o piedică în calea uitării, pentru a păstra ce rămâne bun. Măcar ideile...

Urare

2010-12-29T09:36:00.001+02:00

Nu ţin la sărbători, le cred nişte convenţii de ei inventate dar nu mă pot abţine să nu fac bilanţuri. Şi mă gândesc că anul acesta a început înţelegând o vorbă: „Tu speri că vei fi fericit îndată ce vei căpăta ceea ce doreşti. Te înşeli. Cum vei căpăta lucrul dorit aceleaşi griji, aceleaşi supărări, aceleaşi necazuri, aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe te aşteaptă din nou. Pentru că fericirea nu stă în împlinirea dorinţelor, ci în renunţarea la dânsele, adică în libertate.” Aşa a trecut acest an, sub semnul cuvintelor lui Epictet, iar acum parcă se aude o cascadă în aval care îşi caută propria vorbă. Vă doresc să aveţi parte de cascade, pe cât posibil din cele care urcă spre vârful muntelui.

Asumare: ca şi când

2010-12-18T07:02:00.001+02:00

Trenul nu are nicio vină, nu are niciun merit

«...însă faptul de a avea o modestă, uneori inexistentă constribuţie la construcţia propriei vieţi nu anulează responsabilitatea pe care o avem. Dacă anulăm asta şi dăm vina pe frunze, astre, şireturi, ceilalţi, soarta însăşi, chiar că nu mai rămâne nimic. Nu mai contează pentru ce am spus un cuvânt care ne-a schimbat viaţa, contează că l-am spus şi suntem obligaţi să ni-l asumăm. Vrem nu vrem, cu regrete sau cu bucurie. E un cuvânt „greu” ăsta: „asumare”. Este „ca şi când” - ca şi când am fi liberi, ca şi când am fi responsabili, ca şi când am şti despre ce e vorba în lume. Nu găsim nici un înţeles în lume şi dăm cu banul, atunci trebuie să ne asumăm lipsa de înţeles şi datul cu banu şi să acţionăm în consecinţă; avem iubirea ca Stea Polară, atunci ne-o asumăm şi dormim pe bancă până apare omul acela, pentru că aşa trebuie făcut. Lucrurile ultime, de la care pornesc toate, nu sunt, dar sunt ca şi cum ar fi. Şi trebuie să ni le asumăm, să le adoptăm ca şi când ar fi copiii noştri chiar dacă sunt ai altora: credinţe, religii, societate etc..

Iar blestemul alegerii e cel mai bun lucru pe care-l avem, până la urmă. Ce ne-am face fără el, cum am merge mai departe? Ce rost ar mai avea să ţinem ochii deschişi?»

Anti zâmbet

2010-12-13T11:47:00.001+02:00

Pe vremea când purtam un război personal împotriva gândirii pozitive, doamna respectivă era eroul meu. Vorba cuiva, oare ce o fi aşa de greu să cântărim doar cu realism? Nici negativ, nici pozitiv. Să vedem lucrurile aşa cum sunt. Oare pentru că lucrurile nu sunt în niciun fel? Până la realism, probabil, un început ar fi să renunţăm şi la zâmbet şi la încruntare. Să rămânem vigilenţi şi serioşi. Vigilenţi, serioşi şi cu simţul umorului.

Dintr-o lume într-alta

2010-12-06T09:44:00.001+02:00

„Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism.
De aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisă aici s-a sfârşit.”

(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Sunt oameni - cum este Dostoievski - care ştiu totul. Şi atunci, te poţi întreba, la ce bun să mai cauţi când tot ce trăieşti a mai fost trăit, spus şi scris şi încă în cuvinte de capodoperă aşa cum nu sunt vieţile obişnuite. Sunt acestea adevăruri de neînţeles până nu le-ai trăit aşa că trebuie să descoperi mai întâi capodoperele acestea în tine şi abia mai apoi le (re)găseşti turnate în slove.

Efemer

2010-12-04T14:22:00.001+02:00

O melodie, pentru mine, aproape hipnotică. Imaginile au şi ele înţelesul lor.

Morala frumosului

2010-12-02T09:16:00.001+02:00

Nu prea înţeleg cum e treaba asta cu morala. Nu ştiu de unde vine binele şi răul; prin formaţie, presupun acestea decurg din societate. Ea, ei (ceilalţi), dictează regulile şi eu trebuie să le iau de bune pentru că toată lumea le acceptă (măcar afirmă că le acceptă, dar asta e de acum altă parte a aceleiaşi discuţii). Pot constata că actuala ordine a lucrurilor este cea mai bună pentru fiecare dar asta nu mă linişteşte. Constat că sunt îmbrăcat după gustul altora iar casa îmi este mobilată de nişte străini şi atunci mă simt inconfortabil.

Cu totul altfel stau lucrurile cu ceea ce ţine de estetic. Înainte de a judeca, de a cântări dacă ceva e într-un fel sau altul, îl simţi dacă e frumos sau urât. O atracţie ori o respingere. Şi această intuiţie estetică poate fi aplicată şi la relaţia cu ceilalţi. „Le stă bine împreună” se spune despre doi oameni care „se potrivesc” şi care sunt admiraţi pentru asta. Şi de cele mai multe ori această analiză nu dă greş chiar dacă altceva nu se mai ştie despre ei. Cu morala şi dreptatea lucrurile stau cu totul altfel, mult mai complicat şi niciodată definitiv.

Şi atunci mă gândesc la o morală construită în jurul esteticului. Probabil la asta s-au gândit doi mari scriitori ruşi. O vorbă a lui Cehov care ni se potriveşte de multe ori spune: „Urât mai trăiţi, domnilor!”. Urât, nu imoral ori nedrept. Doar atât. Urât. Şi asta nu-i bine.

Iar Dostoievski o spune la modul absolut: „Frumuseţea (frumosul) va salva lumea”. Nici măcar Dumnezeu, nici măcar omul (oricum el nu are nicio şansă).

Aşa că, până una alta, trăiţi frumos, domnilor!

Despre alegere

2010-11-29T08:25:00.000+02:00

Mi-am amintit de una din puţinele scene pe care le-am înţeles din Mr. Nobody. Că oricum ai alege, iese prost. Şi atunci e mai bine să nu alegi. E aceasta o povaţă înţeleaptă ca şi cea dintr-un dialog sceptic: „Ori că trăieşti ori că te omori, e totuna”, „Şi atunci, de ce nu te omori?”, „Pentru că e totuna!”. Cel puţin raţional, de multe ori, în faţa marilor opţiuni avem un număr egal de argumente pro, cu cele contra. Dacă sunt de acord cu concluzia asta, ea e numai parţială pentru că în viaţa reală va fi urmată de alta: Dacă nu alegi, va alege altcineva pentru tine. Persoane, fapte, lucruri, evenimente. Ca şi când ai fi într-o barcă pe care renunţi s-o mai pilotezi pentru că nu îţi convine nicio destinaţie potenţială dar valurile, vânturile, tot te vor duce undeva, foarte probabil pe un recif pe care vei eşua. Aşa că, până la urmă, e mai bine să alegi şi atunci când nu ştii ce să alegi. Mai ales atunci. Luată astfel, alegerea nu mai este o povară, rămâne într-adevăr o datorie dar e o datorie faţă de tine, un angajament, o decizie pentru care răspunzi. Chiar dacă, oricum ai alege, tot prost iese.

Epitaful meu

2010-11-28T10:54:00.002+02:00

În puţinele mele lecturi de psihoterapie - evocate deja pe aici - am întâlnit un exerciţiu propus pacienţilor: acela de a-şi compune propriul epitaf. De a se defini succint şi de a-şi defini propria viaţă, cu alte cuvinte. Nu am reuşit să mă sustrag convingător acestui exerciţiu aşa că am ajuns la următorul epitaf provizoriu:

„Cu dorinţa de a nu înmulţi răul din lume, a încercat să înţeleagă lucrurile de la sine înţelese.”

Deocamdată, mi se pare că sună mulţumitor. Lipseşte însă ceva: o variantă extinsă a inscripţiei de pe piatra de mormânt va trebui să spună şi de dragostea de care am fost înconjurat. Până la urma urmei, probabil, va rămâne doar aceasta, doar ea va conta. Cum spuneam, formulez concluzii parţiale, intermediare, ale vieţii.

Lecţia de zbor

2010-11-24T20:29:00.003+02:00

„Ascultă, e în viaţa fiecărui om o clipă, uneori o singură clipă când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie.” (Camil Petrescu - Suflete tari)

Cruzime faţă de tine însuţi. Atunci când doare cumplit dar trebuie să o faci doar pentru că aşa trebuie. Când sari şi nu şti, în acel moment, dacă va urma zborul sau prăbuşirea dar de unde, orice ar fi, nu mai există drum de întoarcere.