Posibil regret

Cel mai probabil regret, cel fundamental: nu de a nu fi experimentat, ci de a fi ratat experiența totală a lucrurilor experimentate deja. Să fi avut o relație din exterior cu lucrurile unice, memorabile, nu una din interior. Să le fi consumat, nu să mă fi lăsat consumat...
(Nu aș risca o generalizare, dar cred că nu mi se întâmplă numai mie asta. Se întâmplă cu toți, de când am pierdut legătura cu transcendentul. Credincioșii pot să stea liniștiți la locurile lor, pentru că și ei s-au transformat în consumatori de credință.)

Obsesia esenţei

Până la urmă care şi cât este trăirea pură, „autentică”? Foarte probabil, este cea preţ de o fracţiune de clipă şi o condiţie a ei este surpriza. În rest, odată ce te dumireşti, intervine raţiunea şi trăirea se transformă în asocieri. După care, totul e pierdut şi dacă e astfel, devine căutare a străfulgerării.

Sfârşit de basm

A spune că totul e poveste înseamnă, până la urmă, a nu spune nimic. Faptul că o teorie ştiinţifică poate fi exspusă sub forma unei naraţiuni, nu înseamnă că este doar atât. Totul - şi aşa se şi întâmplă - poate fi povestit şi exprimat sub forma unui mit, a unei poveşti, a unei confruntări dintre Bine şi Rău, a unei înşiruiri cronologice a întâmplărilor altfel petrecute fără rost. În primul rând, pentru ca povestea să aibă putere de convingere, ea trebuie să fie verosimilă, adică să prezinte lucrurile ca şi cum s-ar putea întâmpla în realitate. Acesta este primul pas. După convingere, pentru ca povestea să producă efecte concrete, ea trebuie să aibă legătură, să se confrunte într-un fel sau altul cu ceea ce numim realitate, orice ar însemna aceasta. Miturile şi naraţiunile puternice nu sunt astfel pentru că sunt doar „frumoase”, „verosimile” ori „convingătoare” ci pentru că sunt conectate la real, îl explică şi, cumva, sunt susţinute de acesta. Constatarea faptului că totul este poveste - adevărat din condiţia noastră de povestitori - poate conduce la concluzia greşită şi periculoasă că trăim într-o poveste, ceea ce nu este deloc aşa. Trăim într-o „bulă” de cunoaştere în care limbajul e doar o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă; cred că nu, dar e cea mai vizibilă şi cea mai accesibilă. 

O distincţie ad-hoc: povestea „trăieşte” exclusiv în mintea celui care o ascultă, naraţiunea se înrădăcinează, creşte, se sprijină pe realitate. 

Pur şi simplu

Metafizica de natură kantiană este adesea explicată cu ajutorul metaforei formei de prăjituri [cookie-cutter]. Aluatul (lucrurile-în-sine) este independent de bucătar (noi). Bucătarul impune formele de prăjituri (conceptele) aluatului pentru a crea prăjiturile (aparenţele). (Devitt M. - Limbaj şi realitate)

Până la urmă este atât de evidentă această înţelegere a lumii încât sunt surprins atunci când încă mai este pusă la îndoială. Când sunt susţinute poziţii care iar şi iar descriu cum putem cunoaşte aluatul sau cum putem face prăjiturile din nimic.

Asta este cel puţin părerea mea. A autorului, de fapt sunt doi, este alta. Că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între lucrul-in-sine şi fenomen atâta timp cât cauzalitatea aparţine aparenţelor, adică minţii omeneşti. Şi atunci realitatea nu s-ar afla sub două forme, ci sub una singură: realitate pur şi simplu, cea pe care o cunoaştem pas cu pas. Nu există niciun mister, ci doar adevăruri încă necunoscute. Este acesta un reducţionism, acela al „cunoaşterii aluatului”, al virtuţilor lui.
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.

Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui Ding an sich (Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea nostră. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - Ultimul cuvânt)

Cărarea pierdută

Nevoit fiind să recuperez un citat, am pornit în căutarea lui. Eram atât de sigur pe acele cuvinte şi pe sursa lor, încât mi s-a părut un lucru neînsemnat. Totuşi, pe măsură ce nu ajungeam la stropul de înţelepciune, care ulterior s-a dovedit a fi aproape o festă a memoriei, aşadar îmi aparţinea întrutotul, activitatea de research devenea tot mai aprofundată. Aşa am ajuns la cartea din care bănuiam că provine citatul, ale cărei pagini (vorba vine, fiind vorba de o variantă electronică) erau generos subliniate în lung şi în lat. Aproape nu era pagină care să nu aibă urma interesului meu de altădată. Mai mult, am găsit şi o fişă cu citate, cu câteva pagini bune extrase din respectata lucrare. Nu importă că nu am găsit citatul - cel puţin nu în forma în care-l prezentam eu - dar surpriza mare a fost că aproape nimic din ceea ce citeam, nu mai avea înţeles pentru mine. Tot ceea ce altădată erau borne de orientare, acum erau vorbe goale, lipsite de sevă şi de substanţă. Nu mai spuneau nimic: „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. 

Fiind o carte importantă (a literaturii universale, nu vorbesc aici de „Harap Alb”), adică una care are valoare „absolută”, „obiectivă”, am rămas surprins. Mă uit spre bibliotecă - cea fizică, cu atât mai mult cea virtuală - şi văd transformându-se în nisip. A existat doar atâta timp cât eu am pus ceva în cărţile acelea. Mi-au vorbit cât timp am avut urechi să le ascult. Dacă eu am asurzit, au tăcut şi ele. 

Cum se întâmplă asta? Ai mers pe un drum care dispare la un moment dat, dar e vorba de cărarea pe care ai parcurs-o deja. Există o teorie a cunoaşterii conform căreia ne schimbăm ideile aşa cum se repară o corabie care navighează ani în şir. Schimbăm scândurile pe măsură ce se uzează, până când, la un moment dat, corabia e cu totul alta decât cea care era la început. Mă întreb şi eu odată cu grecii: este aceeaşi corabie sau alta? Dacă barca e alta şi hărţile, şi valurile, şi porturile sunt altele, aceleaşi fiind.

Oricum ar fi, drum este doar înainte. 

Cunoaştere inutilă? Nu chiar!

Adun cunoaştere din acelaşi motiv pentru care alt gen de oameni adună bani: pentru a pune un obstacol între mine şi absurdul lumii. Pentru a mă apăra de catastrofe. Atunci când deschid o carte - rar, recunosc - o fac cu bănuiala secretă că va pune o cărămidă în zidul de apărare din faţa năvălitorilor barbari. Uneori funcţionează, alteori nu şi atunci dau vina pe mine, că nu am fost destul de vigilent sau că încă nu am ajuns la un nivel suficient de cunoaştere. Eu mă pot învinovăţi la nesfârşit, dar atunci când o civilizaţie întreagă care există pe baza cunoaşterii, a araţionalităţii, este în impas în faţa unei crize, iar acest impas se datorează tocmai valorilor promovate, atunci mă îndoiesc de întreaga realitate. Cunoaşterea nu mai poate sta între mine şi absurd; nu este instrumentul potrivit. Ceea ce cunosc nu este adecvat, nu este despre lumea „reală”. 

Totuşi, una dintre valorile lumii în care trăiesc şi pentru care-i sunt recunoscător, este faibilitatea. Mă pot îndoi de orice, în afară de îndoiala mea. Dacă într-o dimineaţă, când voi deschide fereastra, voi avea în faţă o moschee, aceasta va schimba doar peisajul fizic, decorul. Un nou simbol de carton, ca şi toate celelalte.

Atâta timp cât cunoaşterea occidentală (varianta care o respect, a raţionalismului, cea care începe cu îndoiala carteziană) este fascinantă mai curând prin întrebare, căutare, răspunsurile fiind mereu temporare, relative, perisabile, crizele care vin, chiar cu riscul de a ne anihila, ne oferă prilejuri de a găsi soluţii înţelepte la confruntările de care avem parte. Civilizaţia occidentală poate fi anihilată în multe feluri, mai ales prin număr. Însă nu cred că i se poate imputa ceva în acest caz. Geniul uman este puernic, însă nu omnipotent.

(Interesante căutările unor teologi de a găsi răspunsuri la actuala criză a refugiaţilor. Deodată, ca europeni, avem aceleaşi întrebări, aceleaşi îngrijorări. Recunosc rădăcinile comune ale culturii europene.)   

Indirect

Într-o logică altfel, lucruri singulare le justifică pe cele multe lăsate de acum în urmă. Ajungi sus, și preț de o clipă gândești: Totuși, e bine!

Primarul Nichita

Dino Buzzati - Şi dacă?

„Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi chiar nu mai putea dori nimic altceva. (...) Era palid şi purta ochelari: cu toate astea, nimeni nu-i era superior. Se simţea şi puţin obosit. Dar fericit.
O fericire sălbatică, atât de intensă că-l durea, îl curpindea pornindu-i din adâncul făpturii sale, în vreme ce străbătea pe jos, democratic, străzile oraşului, meditând asupra propriului succes.”

Dictatorul avea tot ce îşi dorea, ştia totul şi putea mai mult ca oricine, până într-o zi când vede o femeie preţ de câteva momente.

„Dar chiar în clipa aceasta îşi dădu seama că îi lipsea ceva. Ceva esenţial, foarte important. Începu să gâfâie. Îşi dădu seama cu spaimă că fericrea de mai înainte, sentimentul acela de satisfacţie şi de victorie încetase să mai existe. Corpul îi era o tristă povară şi o mulţime de necazuri îl aşteptau.
De ce? Ce se întâmplase? Nu era el Stăpânul, Marele Artist, Geniul? De ce nu mai izbutea să fie fericit? (...)
Ce absurditate, ce neghiobie. Fiindcă văzuse o femei. Îndrăgostit? Aşa, dintr-odată? Nu, nu era pentru el aşa ceva. O fată necunoscută, poate chiar o femeie uşoară.
Şi totuşi, acolo unde cu câteva clipe înainte vibra o nestăpânită mulţumire, acum se întindea un deşert arid.”

În loc să înţeleagă, primarul scoate poliţia pe străzi ca şi când ar încerca să lege vântul...

Joc, joacă, nebunie

Orice pe lumea asta este joc. 

Jocul presupune în primul rând participanţi. Chiar şi în solitudine protagonişti sunt persoana şi un alt eu al său, cel mai adesea reprezentat de conştiinţa sa. Niciodată nu eşti complet singur. Pe de altă parte există regulile care încep de la ordonarea simţurilor: sus-jos; lumină-întuneric, departe-aproape, rafinarea lor dezirabil-indezirabil, frumos-urât, delicios-dezgustător şi până la cele mai sofisticate norme care, la rândul lor se sprijină tot pe nişte axiome nedemonstrabile: proprietatea privată este sacră, libertatea ta se opreşte la limita libertăţii celuilalt, să nu iei numele Domnului în deşert. Mai există apoi un loc bine stabilit al jocului: nu joci polo pe iarbă în bazinul de înot şi nici invers. Atunci când totuşi joci fotbal pe terenul de handbal schimbi regulile de la punctul anterior şi o faci „ca şi cum” ai fi pe un teren „adevărat” cu amendamente bine precizate (nu baţi penalty de la 11 m, ci de la 7m etc.). 

Jocurile sunt un substitut al realităţii. Luptele cu gladiatori au substituit războaiele iar campionatele actuale au substituit luptele cu gladiatori. Metafora jocului de şah este adesea folosită pentru a descrie ceea ce se întâmplă în restul lumii, mai ales atunci când este vorba de probleme de strategie. 

Faptul că orice pe lumea asta este un joc nu înseamnă că orice este lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Jocurile sunt un substitut al realităţii tocmai pentru că realitatea are reguli. Nu există o tiranie absolută a acestora, unele sunt flexibile, negociabile întodeauna, altele doar uneori, sau doar cu anumite persoane. Este nevoie de un soi de înţelepciune pentru a juca în zona gri a incertitudinii, la limita dintre absolut şi relativ. 

A nu se confunda jocurile cu joaca. Cea din urmă presupune că oricând poţi schimba protagoniştii, regulile şi/sau terenul de joacă ceea ce nu este cazul jocurilor. Realitatea presupune seriozitate aşa cum avem în sintagme cum ar fi: jocuri ale destinului, ale morţii (ale foamei? :) ). A confunda cele două aspecte, jocurile cu joaca, înseamnă în primă instanţă prostie şi, în cazurile grave, patologie. 

Râsul salvator

Am pe aici, chiar nu am timp să caut, dar am să revin, un citat din „Numele trandafirului” al lui Umberto Ecco. Acolo, un personaj a ucis câţiva oameni şi a dat foc unei lumi, pentru a ascunde o carte a lui Aristotel despre râs. Pentru ce era aşa de importantă cartea? Pentru că dacă profanii ar fi pus mâna pe lucrare, şi-ar fi permis să râdă de toate şi de tot, ajungând să râdă până şi de Dumnezeu. Atunci totul ar fi fost pierdut. Lumea, aşa cum o ştim noi, ar fi fost pierdută. În cartea lui Ecco personajul respectiv este cel negativ, fanaticul iraţional iar personajul luminos este adeptul raţiunii, cel care foarte ades râde.