Bovarism (II)

Dacă bovarismul, aşa cum îl înţelege Jules de Gaultier în lucrarea cu acest titlu, este o caracteristică universală, atunci merită cercetat care sunt şi caracteristicile sale nepatologice. Punctul de plecare în acest demers este convingerea, susţinută prin argumentele filosofiei, că lumea în care trăim este exclusiv una fenomenală, nu are niciun miez (Absolut, numen etc.)  şi, în absenţa acestuia orice cunoaştere este relativă, sau cum aveau să spună postmodernii, toate discursurile sunt echivalente epistemologic. Din orice parte ai porni cunoaşterea şi oriunde ai ajunge cu ea, „există identitate între a cunoaşte lucrurile şi a le cunoaşte altfel decât sunt.”  Din fericire, poate, (altfel nu am fi avut I-phone şi nici I-pad) majoritatea oamenilor nu este conştientă că orice miză este falsă, că orice efort zadarnic, că toate drumurile se pierd în deşert. Prin elanuri entuziaste, oamenii crează permanent prin efort realul fără să bage de seamă că Adevărul luat îndeobşte drept scop a devenit un mijloc al unui un scop care nu este al lor. 

Dar ceea ce facem iluzionându-ne, ne salvează existenţa pe mai multe planuri. Unul dintre ele: perceperea bovarică a lumii, altfel decât este, este tocmai reflexia acesteia. Atâta timp cât lumea este dinamică, polimorfă, în permanentă schimbare, raportarea flexibilă la ea, niciodată fermă, dogmatică, este un semn de înţelepciune. Stagnarea, contemplarea imobilă a lumii, este echivalentă cu deconectarea de la devenirea realului, conducând, în cele din urmă la inadaptare şi degenerescenţă.   

Or, din acest punct discuţia pentru Gaultier nu se mai pune în termeni de Adevăr, ci de utilitate. Eu am văzut aici o apropiere cu construcţioniştii contemporani (Gergen) care consideră adevărul, raţionalitatea, Dumnezeu etc. ca expresii ale utilităţii particulare, într-un anumit moment, a unui anumit grup de oameni. Răsturnarea de perspectivă relansează toată discuţia despre cunoaştere şi sens şi-i aşează pe „bovarici” în avangarda cunoaşterii. Cercetarea de sine, a naturii, posibilitatea ştiinţei, influenţele istorice, progresul au rost din perspectiva utilităţii chiar dacă se dovedeşte o iluzie din cea a Adevărului. „Dacă adevărurile nu sunt nimic prin ele însele, dacă ele nu închid nicio realitate, în aşa fel încât nu există adevăr obiectiv, ele îşi arată resorturile, aparate de mişcare şi inhibiţie în acelaşi timp, prin intermediul cărora realitatea se formează şi se mişcă şi fără de care nu ar mai exista realitate. Credinţa în existenţa adevărului, absurdă din punct de vedere intelectual, condiţionează existenţa realului, care se întemeiază pe arbitrar şi iraţional.” Medicina, de exemplu, crează, incontestabil produse utile prezervării sănătăţii, însă nu aduce niciun adevăr despre moarte, viaţă, suflet etc. care rămân probleme permanent deschise. La urma urmei, nu adevărul îi „mână în luptă” pe cercetători, ci altceva. „Trebuie deci să recunoaştem că pentru cea mai mare parte a umanităţii bucuriile şi suferinţele legate de senzaţie şi de derivatele ei sînt atît de puternice încît ele explică toate eforturile încercate pentru a spori şi întări stările de bucurie, pentru a diminua şi aboli stările de suferinţă. Binefacerile provizorii dar imediate, aduse în orice moment al evoluţiei istorice şi în toate ocaziile prin industria inteligenţei, explică suficient faptul că umanitatea a considerat cunoaşterea drept un mijloc de ameliorare a vieţii şi, deşi cea mai mare parte a dezvoltărilor precedente a avut ca obiect să ne facă să vedem că această credinţă e o iluzie, nu e cazul, din punct de vedere intelectual, să credem că această iluzie ar putea dispărea.” Revenind la punctual anterior de vedere, se constată că adevărurile astfel descoperite nu supravieţuiesc utilităţii lor (creştinismul însuşi urmând să aibă o asemenea soartă, adică să dispară atunci când nu va mai fi util). Dar chiar şi aşa, într-un anume sens, între timp, omenirea va fi progresat.

Cumva, Gaultier răspunde întrebării Cum e posibilă cunoaşterea în absenţa Adevărului? şi prin aceasta este un gânditor al timpurilor noastre confuze, pentru noi, invadaţi de prea multe adevăruri, prea multe „certitudini” efemere, dar goliţi de Absolut. Studiul lui Gaultier nu are propriu-zis o concluzie. El a şi menţionat că nu urmăreşte să aplice o reformă de niciun fel ci doar să pună la dispoziţia spectatorilor o lorgnetă prin care oamenii să perceapă mai corect spectacolul lumii. Unul din multele lorgnete pe care omul contemporan le are la dipoziţie pentru a-şi afla, sau alege, dacă este curios, locul în lume. 

Bovarism (I)

Doamna Bovary m-a fascinat mereu. Această fascinaţie vine, cred, din intuiţia faptului că ceea ce este în neregulă cu ea, este în neregulă şi cu mine. Cumva aceasta este şi ideea care se degajă din lucrarea lui Jules de Gaultier, „Bovarismul”, scrisă pe la 1900. Simpatica doamnă, nu doar ea, ci bună parte din opera lui Falubert, este un punct de plecare în dezvoltarea unui sistem filosofic care conduce la câteva concluzii surprinzătoare prin îndrăzneala şi actualitatea lor. Bovarismul este, pentru autorul acestei mici lucrări, capacitatea omului de a se concepe altul decât este. Avem, noi oamenii, o natură reală, ceea ce suntem şi o alta a lui ceea ce credem că suntem. Dacă reprezentăm grafic, sub formă de unghi cele două realităţi, acesta descrie ceea ce Gaultier numeşte indicele bovaric, care poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de individ. Atunci când distanţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem depăşeşte o anumită limită, bovarismul, ca în cazul celei care i-a dat numele, devine patologic. Emma a pierdut, pe baza anumitor predispoziţii şi influenţată de lecturile sale, contactul cu realitatea îmaginându-se o cu totul altă persoană decât este; mai mult lumea în care trăieşte este una imaginară şi nu cea „adevărată”.

Dar nu numai oamenii o pot lua razna ci grupurile, naţiunile, societăţile bovarizează la rândul lor, percepându-se altele decât sunt. În treacăt, societăţile se pot afla sub influenţa exagerată dar inconştientă a trecutului sau/şi a străinătăţii. (Probabil societatea românească, de vreo 200 de ani bovarizează în ambele sensuri.)

Aceasta este psihologia şi istoria, însă autorul studiului este filosof. Întrebuinţând argumentele timpului său, luate din Kant, Schopenhauer şi Nietzsche ajunge la concluzia că nici în metafizică lucrurile nu stau altfel: Fiinţa şi, odată cu ea observatorul acesteia, nu pot fi cunoscute. Argumentele sunt multe şi elaborate (recunosc că nici nu le-am înţeles pe toate), aici doar unul dintre ele: Fiinţa, care este un Unu, pentru a se cunoaşte, trebuie să se scindeze, să desprindă din ea însăşi un observator care să analizeze, or astfel nu ar mai fi Unu. La fel şi persoana, nu se poate cunoaşte integral pe sine, pentru că odată scindată este altceva decât luată ca întreg. Şamd. Deşi a plecat de la bovarism văzut ca o deficienţă, ca un fel patologic de a fi în lume, autorul ajunge la concluzia că lucrurile nu pot sta altfel: suntem (ca indivizi şi societate) condamnaţi să fim bovarici, atâta timp cât nu ne putem cunoaşte integral pe noi înşine, societatea în care trăim, lumea în care existăm. Emma Bovary doar a exagerat, însă în proporţii mai mari sau mai mici, individual sau la nivel de grup, nu putem cunoaşte Adevărul. Aceasta nu este o deficienţă de percepţie ci efectul unei concluzii care m-a apropiat de această carte: Adevărul nu există.

Nu doar Adevărul (obiectiv) nu există, dar nu există nici alţi piloni ai gândirii occidentale, de orice natură ar fie ea, filosofică sau religioasă. Nu există cunoaştere completă a realităţii autentice şi nu există şi nici libertate. Dacă despre inexistenţa libertăţii aşa cum este înţeleasă aici am mai pomenit, să încerc să surprind câte ceva din ideile autorului despre imposibilitatea cunoaşterii. Expresia optimismului occidental în capacitatea de cunoaştere a omului este ştiinţa or Gaultier demolează fundamentele acesteia. Motorul cunoaşterii este dorinţa omului de a fi fericit şi, prin extensie, nemuritor, punând în slujba acestei dorinţe secrete entuziasmul şi puterea sa de muncă în vederea descoperirii legilor naturii. Dar dacă descoperă vremelnice adevăruri, omul rămâne în esenţa sa, nefericit. „Păcălit de acest miraj (al cunoaşterii) omul se străduie, iar grija constantă de a-şi face existenţa mai bună îl duce la crearea ştiinţelor. Pune mâna pe forţele naturale, care vor trebui să le cruţe pe ale sale, şi ajunge, prin mii de invenţii, să-şi înmulţească bogăţiile în proporţii de necrezut. Dar, în acelaşi timp, sensibilitatea lui se deplasează: neplăceri şi supărări pe care nu le cunoştea năvălesc asupra lui. Ceea ce-i era indiferent îi face rău. Numărul nevoilor creşte odată cu bogăţiile. Ajunge să-şi piardă facultatea de a mai resimţi vreo nevoie şi cade în plictiseală.” Astfel, deşi îndeobşte despărţite, dacă nu chiar puse în opoziţie, religia şi cunoaşterea (prin ştiinţe) răspund aceluiaşi scop: să aducă omului o iluzorie putere, sens, fericire aici pe Pământ şi, eventual, nemurire într-o altă existenţă. Prin credinţă pur şi simplu sau prin credinţa în Adevăr (Gaultier constată în timpul său o religie a Adevărului prin ştiinţă, a progresului, care nu a dispărut nici în timpul nostru). Cercetătorul realului vrea să-şi sporească bucuriile, dar nu reuşeşte decât să sporescă ştiinţa. Ca şi când ar fi în slujba altcuiva, aşa cum omul care iubeşte era pus de Schopenhauer în slujba unui Geniu al Speciei. „Omul se crede dăruit cu puterea de a putea modifica Universul în avantajul său; se întâmplă acum, ca şi altădată, că el se concepe altul decât este şi, în timp ce-şi împinge către această finalitate egoistă întreaga energie, el dezvoltă o forţă care este utilizată pentru o finalitate străină.” Mânaţi de iluzii, vom continua la nesfârşit să cunoaştem, să credem, să iubim sperând că vom atinge vreun liman care rămâne, însă, mereu îndepărtat.

Emma nu are să ne dea, prin Gaultier, numai veşti proaste. Atâta timp cât boala de care suferă ea este a noastră, a tututor, ea face parte din natura umană şi va trebui să ne-o asumăm. Suntem nevoiţi să trăim cu ea, de această dată cu mai puţine iluzii şi, cum aveau să spună existenţialiştii care l-au urmat pe autorul studiului, mai autentic.  

Pesimismul realist al lui Orwell

1984 este o lectură obligatorie pentru cei care îşi pun anumite întrebări asupra lumii, asupra individului şi a relaţiei dintre acestea. Îndeobşte, acest roman este citit printr-o grilă politologică: el ar exprima presiunea la care este supus un individ într-un regim totalitar şi drumul pe care-l parcurge în acest mediu o persoană de la indiferenţă şi inconştienţă la cunoaştere şi conştientizare iar mai apoi la revoltă şi înfrângere. Deşi corectă, o spune unul ce a prins în plin ultimii ani ai comunismului, această lectură este insuficientă. 

Nicolae Steinhardt, în deschiderea Jurnalului fericirii vorbeşte de patru moduri de ieşire dintr-un univers concentraţionar: soluţia (mistică) a credinţei, renunţarea completă la sine şi oferirea torţionarilor doar învelişul tău material, zeflemeaua şi vagabondarea existenţială (atâta timp cât nu ai nimic, nimeni nu are ce-ţi lua) şi lupta, ridicarea într-o confruntare inegală şi fără nicio şansă de izbândă cu societatea, cu răul. Soluţia lui Winston Smith (un om obişnuit, la rândul său ca şi cei la care se referă Steinhardt) este o alta, niciuna din cele patru. El nu se eliberează programându-şi acest lucru şi nici nu are parte de o revelaţie care să-i dezvăluie o cale de care nu a avut parte până atunci. El porneşte de la dorinţă, ajunge la iubire şi solidaritate prin dezvoltarea progresivă a conştiinţei de sine şi a lumii care-l înconjoară pe o cale care este, esenţial, una a cunoaşterii. Eroul nu are un model prestabilit, nici măcar nu-l descoperă, ci îl inventează pas cu pas. Până la urmă, acesta este şi misterul care-l înconjoară, provocarea pentru O'Brien cel care controlează totul dar, în ciuda acestui fapt, nu a ştiut cum să împiedice apariţia gândurilor de autonomie în mintea aparent aneantizată a lui Smith. („Eşti ca o greşeală de tipar. ... Ca o pată care trebuie scoasă.”)

În cele din urmă, cel care a întrezărit libertatea este înfrânt de puterea nesfârşită a sistemului. Cumva, acesta din urmă a învins iar sclipirea de conştiinţă a fost transformată în cenuşă şi trimisă în stratosferă. Nici nu a existat. 

Lecturii politologice a romanului i se poate adăuga una psiho-socială ori filosofică. Smith şi O'Brien sunt, parcă,  reprezentanţii a două şcoli diferite de gândire care duc concluziile concepţiilor lor până la ultimele consecinţe. Smith a început să creadă în om, în umanitate, în cunoaştere, în realitate (obiectivă), în trecut, în legi (2+2=4), în iubire şi solidaritate. Treptat, el închegase în jurul său o lume pe care o crede cea adevărată  şi care crede că poate fi prima cărămidă de transformare a lumii în care trăieşte. O'Brien, metodic, îi distruge fiecare din aceste certitudini, pentru a-şi lăsa victima golită de orice înţeles, de sens, de viaţă. „Şi chiar dacă te vom lăsa să mori de moarte bună, tot nu vei mai scăpa niciodată de noi cu totul.  Ceea  ce  ţi  se întâmpla aici  este pentru totdeauna.  Trebuie  să conştientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine.” În acest moment asasinatul este deplin - în învelişul de piele nu se va mai naşte niciodată gândul libertăţii. 

Anti-sartrian, Orwell afirmă că „Libertatea este sclavie” iar atunci da, „Sclavia este libertate”. Omul este condamnat, nu la libertate, ci la sclavie, iar imaginea viitorului este o faţă zdrobită de o cizmă. Existenţialismul solicită individului să îşi asume libertatea sa, însă incapacitatea de a şi-o asuma îl obligă - ştim de la Paul Tillich - să devină parte a unui întreg iar singura soluţie avută la dispoziţie este, în societatea din 1984, Partidul. O'Brien este realistul, cel care are dreptate, în confruntarea sa cu Smith, cel puţin în situaţia fără ieşire în care se afla cel din urmă. Pentru existenţialişti, însă, nu există situaţii fără ieşire. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti rezultatul propriilor alegeri şi nu poţi da vina pe nimic din exteriorul tău. Situaţiile limită - vina, moartea, eşecul - sunt cele în care ţi se dezvăluie existenţa şi sunt la temelia re-construcţiei unei vieţi caracterizate de autenticitate.
Pentru Smith presiunea a fost prea mare şi din el nu a rămas nimic. Asta nu înseamnă că existenţialiştii nu au dreptate. Înseamnă doar că marile forţe care acţionează asupra omului sunt forţe reale, iar victoria nu este niciodată garantată şi nici definitivă. Tocmai pentru că lupta pentru autonomie, libertate, adevăr, este una cu miză, în care înfrângerea este mereu posibilă, confruntarea merită angajată. Altfel, ce rost ar avea?

Despre om şi societate

Hobbes sau construcţia civilizaţiei din rău şi din frică

Cine a asistat – fie şi numai prin intermediul mass-media – la revoluţii, revolte, războaie civile, măceluri şi alte asemenea atrocităţi se poate să se fi întrebat care este liantul care ţine o societate legată, ce face să avem încredere că vecinul sau străinul întâlnit pe o stradă întunecoasă nu ne va agresa, jefui sau ucide? Pe ce bază formăm – în condiţii normale – o familie, un popor, o naţiune ori Umanitatea şi cum această bază poate să dispară în neant – în condiţii de criză?

Aceste întrebări pot fi poarta de intrare spre o lucrare de mici dimensiuni, dar fundamentală în filosofia politică, a gânditorului englez Thomas Hobbes Despre om şi societate,  conţinând cele mai importante fragmente din cartea sa, Leviatanul, scrisă la 1651. Care este fundamentul societăţii şi după ce legi este ea condusă? ar putea fi întrebarea principală a lucrării la care se încearcă a se răspunde aici. Personal mi se pare că principalul merit al lui Hobbes este realismul: el a încercat să desluşească mecanismele societăţii încercând să înţeleagă omul aşa cum este el – nu neapărat rău, dar în nici un caz fundamental bun aşa cum o va face ulterior Rousseau. Aşadar omul lui Hobbes este unul caracterizat de teamă, de îngrijorare pentru propria sa existenţă, preocupat permanent de urmărirea propriilor interese. Privind cu atenţie în jur, găsim destule motive să îi dăm dreptate englezului. Dar cum se ajunge de la acest om, mai degrabă egoist, la o societate funcţională şi mai ales la solidaritate şi alte sentimente nobile care, trebuie să recunoaştem şi asta, caracterizează comportamentul aceluiaşi om?

*

Starea de natură a omului (în absenţa societăţii) este cea de suspiciune, de neîncredere absolută, îndreptăţită, în celălalt. De fiecare dată când două persoane urmăresc un acelaşi lucru pe care nu-l pot avea mândoi, ei devin duşmani. În această situaţie, fiecare încearcă să anticipeze atacul celuilalt prin dobândirea, prin orice mijloc, a puterii atât în vederea apărării cât şi a dominaţiei celorlalţi. Teama de a fi atacat îl transformă pe fiecare într-un războinic care, pentru a supravieţui, încearcă să preîntâmpine agresiunea externă atacând primul. Lumea devine astfel un teatru de război al tutror împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes). Dar, în aceste condiţii, totul este haos: „În asemenea împrejurări nu este loc pentru muncă, dearece roadele ei sunt nesigure: prin urmare nu există cultivare a pământului, nici navigaţie, nici mărfurile care ar putea fi aduse pe mare (...); dar răul cel mai mare constă în teama neîntreruptă şi primejdia morţii violente; iar viaţa omului este solitară, săracă, urâtă, abrutizată şi scurtă” ne spune Hobbes (descriind parcă o secvenţă din Apocalypto). Mai mult, în condiţiile unui război generalizat nu putem considera ceva ca fiind drept sau nedrept: acolo unde nu există o putere comună nu există nici lege şi nu este lege, nimic nu poate fi apreciat ca drept/nedrept. În război contează numai forţa şi înşelătoria. Nu există nici proprietate într-o lume a permanentei distrugeri.

Teama de această stare de lucruri, frica de moarte şi dorinţa de a avea un trai mai comod, caracterizat de o oarecare siguranţă îi îndeamnă pe oameni să caute o soluţie. Conştienţi fiind de neajunsurile stării de război permanent, ei urmăresc pacea. Acesta este principalul pilon, ancora în jurul căreia se construieşte filosofia lui Hobbes. Teama de haos conduce abandonarea stării de război apoi la organizare, ordine, reguli şi legi, la sentimente de modestie, altruism, empatie deşi „afectele naturale” sunt cu totul altele: părtinire, trufie, răzbunare „şi alte asemenea”.

Speriaţi de starea de conflict, oamenii delegă o parte a libertăţii lor unei instanţe superioare şi fiecare acceptă „să se mulţumească cu tot atâta libertate faţă de alţi oameni cât ar îngădui el însuşi altor oameni faţă de sine.” Ceva de genul – eu nu mă ating de tine (de familia ta, de bunurile tale) dacă nici tu nu te atingi de mine. Sau, şi mai concis – Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Fiecare individ renunţă la o parte din libertatea sa, la dreptul de a-l ataca pe celălalt (în afara situaţiei pe care astăzi o numim legitimă apărare), şi fiind vorba de un act reciproc vorbim de un contract exprimat sub forma unei convenţii. Însă părţile nu sunt legate (încă) de nimic decât de propriul cuvânt care poate fi oricând încălcat, atâta timp cât nu există lege. Garantul înţelegerii este, trebuie să fie, o putere superioară, recunoscută de ambele părţi: „ (...) dacă există deasupra amândurora o putere comună având drept şi forţă îndeajuns pentru a constrânge la îndeplinirea convenţiei, atunci aceasta nu este nulă.” Aşadar, această putere (întruchipată la Hobbes de suveran sau de o adunare democratic aleasă, statul în filosofia politică modernă) îl poate constrânge pe fiecare să-şi respecte convenţiile încheiate cu ceilalţi „prin spaima unei pedepse mai mari decât beneficiul pe care îl aşteaptă de la încălcarea lor”.

Teama transformată în interes şi apoi în raţiune ne ţine, aşadar, împreună. Uneori – în condiţii excepţionale - teama dispare, nu ne mai vedem interesele, suntem iraţionali şi devenim animale unii pentru alţii: „Homo homini lupus”. Sau mai rău, cum a fost cazul Holocaustului ori al altor atrocităţi care depăşesc orice imaginaţie.

Hobbes ne conduce pas cu pas dinspre haos spre ordine şi dinspre sălbăticie spre civilizaţie. Ca într-o orchestră în care prestaţia singulară a unui instrument este lipsită de armonie, filosoful ne face să auzim simfonia datorată întregului. Simţim în analiza sa gustul unei creaţii teoretice, al unui edificiu frumos dar nenatural dar nu putem să nu descoperim, în acelaşi timp, adevăruri incontestabile valabile şi astăzi, revelate dincolo de aparenţa realităţii. 

(Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All)

Oare ce înseamnă toate astea?

Recunosc faptul că atunci când am început să citesc Oare ce înseamnă toate astea? scrisă Thomas Nagel (profesor de filosofie la Universitatea din New York), aşteptările mele erau cu totul altele. Mă aşteptam ca în cele 87 de pagini format mic - le citeşti în câteva, puţine ore, dacă îţi pui mintea - să am parte de o reîntâlnire agreabilă cu filosofia, să citesc o carte de popularizare, spus altfel. Această aşteptare mi-a fost susţinută şi de Introducere în care autorul afirmă că se adresează celor care nu au cea mai mică idee despre filosofie. Dar, după ce am parcurs cărticica, concluzia la care am ajuns este cu totul alta. 

Nagel afirmă că „Principala preocupare a filosofiei este de a pune în chestiune şi de a încerca să înţeleagă o serie de noţiuni cât se poate de comune pe care le folosim cu toţii zi de zi, fără a ne gândi prea mult la ele” cum ar fi timpul, numărul, binele, dreptatea etc, noţiuni care par a fi de la sine înţelese. (Sau, cum spunea poetul filosof Lucian Blaga, „A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace supermature la întrebări pe care şi le pun şi copiii.”) Problemele abordate în Oare ce înseamnă toate astea sunt următoarele: Cunoaşterea lumii care există în afara minţilor noastre; Cunoaşterea altor minţi decât mintea proprie; Raportul dintre minte şi creier; Cum e posibil limbajul; Dacă alegerea nostră e liberă sau nu; Care este baza moralei; Care inegalităţi anume sunt nedrepte; Ce este moartea; Care este sensul vieţii. Pornind de la situaţii concrete de viaţă, Nagel ia fiecare din aceste probleme şi duce analiza, din perspectivă filosofică, până la ultimele consecinţe. Pentru un cititor neavizat, cum este cel căruia autorul pretinde că i se adresează, lectura cărţii nu este deloc facilă şi nici generatoare de satisfacţii. Probleme simple dau naştere, odată ce încep a fi dezvăluite la tot mai multe întrebări în loc ca analiza să lămurească. În fapt, la sfârşitul fiecărui capitol, eşti mai nedumerit decât la început; l-ai început zâmbind şi-l sfârşeşti îngândurat. Până la urmă, aceasta este una din sarcinile filosofiei: să ne înveţe a pune întrebările corecte şi să de deprindă de a renunţa la răspunsurile incorecte. Chiar dacă ceea ce rămâne în urmă este, uneori, puţin, tare puţin.

Iată, pe scurt, cum tratează profesorul american o temă dragă mie, cea a libertăţii, în capitolul Libertatea alegerii. Stai la rând, într-un restaurant cu autoservire şi ai de ales desertul: între tort şi o piersică. Alegi tortul dar, ulterior te gândeşti că ai fi putut alege piersica. Chiar aşa să fie? A spune că ai fi putut face altfel presupune că în momentul anterior alegerii orice opţiune era deschisă, avea la fel de multe şanse - alegerea nu e hotărâtă dinainte. Unii - adepţii determinismului - sunt de părere că nu putem alege niciodată decât ceea ce alegem, şi asta din diferite motive („... circumstanţele existente înainte ca noi să acţionăm ne determină acţiunile, făcându-le inevitabile.”). Asta transformă omul într-o maşinărie care-i anulează nu numai libertatea ci şi responsabilitatea. Nici nu are rost să lauzi/să pedepseşti un om care a făcut o faptă bună/rea pe care nu el a ales să o facă (el a fost ales de situaţie, în acest caz, cum ar spune Saramago). Starea opusă, în care nicio alegere nu este predeterminată, conduce, de asemenea, la un impas. Dacă alegerea nu este predeteminată, înseamnă că ea nu este determinată nici măcar de mine. Nimeni nu este responsabil, nici măcar eu. 

O situaţie intermediară între aceste extreme ar fi cea a unui determinism relativ (formularea îmi aparţine, poate nu este cea mai exactă) în care acţiunile sunt determinate de anumite cauze „personale” (psihologice). Autorul respinge această interpretare, considerând-o tot un determinism (psihologic), din care libertatea este alungată. De asemenea, el declară că nu înţelege nici cum poate fi vorba de responsabilitate dacă acţiunile nu sunt determinate.

Aşadar, câteva probleme, tot atâtea fapte de viaţă, multe răspunsuri temporare şi multe întrebări definitive. Nu recomand această carte celor care sunt în căutarea unor răspunsuri absolute însă aceştia, prin formaţie, se ţin departe de filosofie. Celorlalţi le urez lectură plăcută, chiar îngânduraţi fiind!

(Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All)

Nu, nu sunt OK. Din fericire!

„Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că existau soţi şi părinţi cărora fidelitatea nu le anula plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.

Toată existenţa părea să se întemeieze pe dualitate; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, raţional sau simţitor – nicăieri nu puteai trăi concomitent inspiraţia şi expiraţia, bărbăţia şi feminitatea, libertatea şi ordinea, instinctul şi spiritul, întodeauna unul trebuia plătit cu pierderea celuilalt, şi întodeauna şi unul, şi celălalt erau la fel de importante şi demne de a fi dorite!”                                                                                        (Hermann Hesse – Narcis şi Gură de Aur)

 De când am citit cartea, port mereu cu mine citatul de mai sus, fără a-l pune la îndoială. Trăim, avem impresia că trăim, într-o lume duală: dacă este întuneric, atunci acolo nu e lumină, dacă facem un bine, atunci nu am făcut răul, păcătoşi fiind, nu avem cum să fim virtuoşi, lăsându-ne în voia instinctului nu avem cum fi spirituali. Şi mai mult decât toate, dacă am ajuns să fim fericiţi, am alungat din acel loc şi timp nefericirea. Pare aceasta o logică sănătoasă – bazată pe cea funciară, aristotelică – ridicată pe principiul noncontradicţiei: a sau non-a. Un lucru (om) nu poate să fie (fericit) şi să nu fie (fericit) în acelaşi timp. Nu poţi trăi concomitent şi inspiraţia şi expiraţia. Nu poţi fi concomitent pe aceleaşi două maluri ale râului.

Totuşi, un autor încearcă să unifice contrariile şi într-o bună măsură, cred eu, reuşeşte să o facă. Eric G. Wilson în Împotriva fericirii. Elogiul melancoliei, porneşte de la concluzia unui studiu sociologic care afirmă că 85% dintre americani sunt fericiţi. Dacă această concluzie nu ar fi absurdă, ar fi cu totul hilară. Pornind de aici, Wilson disecă ceea ce societatea americană (şi prin contaminare, occidentală, contemporană) înţelege prin fericire şi ajunge la concluzia că este o mulţumire de plastic, o drăgălăşenie spoită, o satisfacţie stearpă care duce la o lume blocată, paralizată în mulţumirea ei îmbuibată. Poate că lucrurile încă nu ar fi grave – în ciuda personajului sinistru care-l crează – dacă acest imperialism ofensiv al fericirii nu ar creşte pe seama execuţiei metodice a melancoliei (cunoscute sub diferite forme: tristeţe, amărăciune, suferinţă) în lume, melancolie considerată, nu de acum ci de totdeauna, a fi o slăbiciune dacă nu chiar o boală. Or, gândită astfel, melancolia se cere tratată prin orice mijloace, inclusiv prin intermediul pastilelor-minune care te transformă cvasiinstant într-un personaj zâmbitor (se pare că în utimele decenii au fost înregistrate progrese remarcabile în această direcţie). În curând, toţi vom fi fericiţi însă, într-un anumit fel, Wilson vede aici un pericol capital: lumea, aşa cum o cunoaştem, frumoasă, misterioasă, se va fi sfârşit.

La un moment dat autorul ia apărarea energică a melancoliei, cu aceeaşi fervoare cu care-i critică pe cei care iau apărarea „pozitivismului”, a gândirii pozitive. Dar scopul său nu este de a arăta (doar) că melancolia este un lucru „bun” şi că fericirea este un lucru „rău”. Dacă s-ar fi oprit aici nu ar fi depăşit poziţia lui Hesse, a dualităţii. Wilson face ceva mai mult. Lumea nu este sau/sau ci şi/şi iar singura stare în care ne dăm seama de acest lucru este cea melancolică („De ce oare toţi cei care au devenit eminenţi în filosofie, politică, poezie sau arte sunt în mod clar melancolici?”, o întrebare pusă pe seama lui Aristotel este una fundamentală a acestei cărţi). Lumea este o coincidenţă, o întâlnire, o convieţuire a contrariilor iar blocarea în oricare dintre extreme (într-o anumită ideologie) este limitativ. Gândirea (cred eu, pe urmele autorului) nu ar trebui să contemple stări ci procese. Să fie aşa cum este realitatea: un pendul în permanentă mişcare care trecând dincolo de poziţia de echilibru îşi cheamă revenirea: nu există viaţă fără moarte, lumină fără întuneric, virtute fără păcat, adevăr fără eroare, fericire fără nefericire. Fiecare din acestea îşi cheamă opusul şi numai aşa există. Doar inspiraţia fără expiraţie – din citatul lui Hesse – ar fi moarte. Doar împreună sunt viaţă. Starea în care cunoaştem aceste lucruri este cea melancolică iar mijloacele prin care o facem sunt, spune Wilson, inocenţa şi ironia.

Melancolia nu ar fi doar „apanajul” sau „boala” unor „iniţiaţi” ori a unor „slăbănogi”. Aceasta este o stare profund omenească care derivă din grija funciară în privinţa morţii. Dar confruntarea cu aceasta presupune curaj iar oamenilor le este frică. Ca urmare, se refugiază în ideologii care impart arbitrar lumea, în bine şi rău, o fixează în concepte, o „înţeleg” şi astfel devin fericiţi. O minoritate – 15% – în Statele Unite, rămâne să contemple o lume misterioasă, dureros (până la lacrimi) de frumoasă. Doar ei o vor duce mai departe.

Acelaşi lucru:

Altă analiză a acestei cărţi.

m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”

a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..

abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare. (Sursa)  

O carte surprinzătoare (2)

Trăim într-o lume ciudată în care individul nu mai găseşte scopuri de a trăi, paradoxal, tocmai prin abundenţa de scopuri oferite prin excesiv de multe canale. Prin retragerea treptată a sacrului din vieţile noastre şi prin eşuarea ştiinţei în a oferi soluţii solide existenţei omul contemporan pare a trăi o dramă a derivei. Permanenta căutare a scopului vieţii, printre altele, dar şi a binelui, adevărului ori justului etc. este o constantă a umanităţii însă în vremea din urmă Răspunsurile lipsesc parcă mai mult tocmai în pofida proliferării răspunsurilor parţiale şi efemere. 

O soluţie este propusă de practicienii unei noi profesii, care-şi trage însă rădăcinile din a doua meserie ca vechime din lume, cea de filosof. Consilierii filosofici, căci despre ei este vorba, chiar există şi înearcă să convingă că au soluţii la multe din problemele oamenilor sănătoşi care însă trăiesc într-o lume bolnavă. Filosofia a fost transformată de către aceşti profesionişti într-o metodă de ajutorare şi autoajutorare cu o funcţie călăuzitoare în viaţa oricui înclinat cât de cât către ceea ce se află în spatele a ceea ce vedem, auzim, atingem. În Înghite Platon, nu Prozac Lou Marinoff sugerează că atâta timp cât fiecare îşi trăieşe viaţa în virtutea unei filosofii personale, aceasta pote fi responsabilă uneori şi de problemele cu care ne confruntăm. Atunci înţelegerea propriei filosofii şi schimbarea acesteia sunt necesare. De ajutor în acest demers ar fi şi cunoaşterea înţelepciunii trecute reflectate în operele marilor gânditori însă esenţial este, şi autorul insistă asupra acestui element, efortul individual de construire a unui „cadru al controlului asupra problemelor cărora trebuie să le facă faţă şi să se confrunte cu situaţiile următoare mai solid ancoraţi spiritual şi mai deplin echipaţi filosofic. Ei au nevoie de dialog, nu de diagnostic.”   

Numită şi „terapie pentru cei sănătoşi la minte”, consilierea filosofică rămâne totuşi o terapie. Piaţa nefericirii în lume este grandioasă însă nu nesfârşită. Consilierii filosofici dau energic din coate pentru a-şi face loc pe aceasta şi în faţa lor le apar principalii oponenţi, veniţi mai din timp la festin: psihologii, psihiatrii, psihoterapeuţii.

*

Unul din motto-urile cărţii lui Marinoff îi aparţine lui Socrate: „Viaţa necercetată nu merită trăită”. Un citat succint care poate spune prea multe în prea puţin. 

Mai pe îndelete o spune un scriitor român: 

„Tot ce te scoate din rutina vieţii tale «reale» îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. (...) Este tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine.”

Mircea Cărtărescu - De ce iubim femeile (Cine sunt eu?) 

O carte surprinzătoare (1)

Prima dată am întâlnit termenul de „consilier filosofic” aici dar am crezut că este o licenţă, o metaforă a autorului şi am luat-o, amuzat, ca atare. Era acolo vorba de o persoană care se vindecase de o obsesie practicând filosofia lui Schopenhauer. După ce a constatat succesul demersului său şi eşecul psihologilor şi terapeuţilor care au încercat să îl ajute, decide să devină „consilier filosofic”. Recunoşteam acolo, recunosc mereu rolul curativ al înţelepciunii, cred, pe urmele lui Epictet că „o viaţă are atâta valoare câtă filosofie ai pus în ea iar o filosofie are atâta valoare câtă viaţă ai pus în ea” însă nu mi-am închipuit că această înclinaţie poate deveni cu adevărat o profesie. Nu mi-am imaginat la modul serios că există consilieri care-şi ajută clienţii cu citate din Nietzsche, Schopenhauer, Kant, Confucius, Sartre, Sf. Augustin. Care în loc de canapea au o bibliotecă de filosofie. 

Ca unul care am trecut printr-o şcoală care are tangenţă cu acest domeniu, am trasat clar o graniţă între filosofie şi celelalte. „Înţelepciunea” este subsolul în care ar intra rădăcinile unui, mai multor arbori şi la suprafaţă se află Ştiinţele (serioase): psihologia, psihiatria, sociologia, psihanaliza etc. Mi-a căzut (ce expresie!) în mână o carte - Înghite Platon, nu Prozac, Lou Marinoff - care răstoarnă această percepţie, scoate rădăcinile la suprafaţă. Filosofia însăşi este vindecătoare. Nu o crede doar autorul; el este reprezentantul unei profesii care pare foarte onorabilă, cea de consilier filosofic (de această dată fără ghilimele) care se pare că ajută oamenii să devină ei înşişi.

Încă nu am citit-o dar entuziasmul născut la răsfoirea ei m-a făcut să scriu aceste rânduri. A fost cu adevărat o surpriză întâlnirea cu „Înghite Platon...”. Aproape la fel de revelatoare ca întâlnirea cu un om. Nu cu un om dar cu un prieten vechi m-am întâlnit aici, autor din care am găsit citate cuvintele:

„Omul nu poate avea voinţa a nimic până când n-a înţeles că trebuie să nu se bazeze pe nimeni în afară de el însuşi; că este singur, abandonat pe pământ, în mijlocul infinitelor sale responsabilităţi, lipsit de ajutor, fără altă ţintă în afara celei pe care şi-o fixează singur, fără alt destin în afara celui pe care şi-l făureşte singur pe pământul acesta.”

(J.P. Sartre)

Calea resemnării

Kobo Abe - Femeia nisipurilor. 

Un profesor modest, entomolog amator, porneşte în căutarea unor specimene de insecte care să îi confirme o teorie ştiinţifică. Fascinat în paralel şi de strania lume a nisipului se opreşte într-o zonă ciudată, cvasideşertică unde îşi caută insectele cu răbdare. Timpul trece şi atunci când vine noaptea cere găzduire în cel mai apropiat sat; este dus la casa unei femei singure a cărei casă, ca mai toate din zonă, se afla pe fundul unei văgăuni unde se putea ajunge doar coborând o scară de frânghie. Va fi cea dintâi noapte a unei detenţii pe viaţă. Oamenii din zonă luau drumeţi prizonieri pentru a-i ajuta pe cei singuri - ca şi femeia care l-a găzduit pe profesor - să cureţe permanent nisipul care le acoperă şi tinde să le îngroape casele. Nisipul, ca şi timpul, ca şi moartea, ca şi deznădejdea ori ca şi orice altceva implacabil îşi poate imagina cineva, acoperă tot, distruge, macină, îngroapă tinde să aneantizeze orice existenţă şi împotriva lui trebuie luptat zi de zi, an de an, viaţă de viaţă. Ca urmare, singurul rost al oamenilor locului este de a lupta permanent cu nisipul pentru a nu fi îngropaţi de pulbere; pentru atingerea acestui scop orice preţ merită plătit, inclusiv cel al vieţii unor oameni nevinovaţi.

Cartea descrie gândurile de fiecare clipă ale omului ajuns fără voia sa în această postură dominat, cum este şi firesc, de revoltă. Se opune din toate puterile planului de a deveni o unealtă însă va trebui să se supună atunci când i se taie raţia de apă. La un moment reuşeşte să evadeze însă sătenii îl hăituiesc până într-o zonă cu nisipuri mişcătoare şi, îngropat de viu, este nevoit să implore călăilor salvarea sa. După această experienţă devine mai precaut şi încearcă o camuflare a comportamentului să, moment în care simte pericolul schimbării. „Acomodarea cu starea în care se afla avea o limită. Planul fusese ca această acomodare să fie un mijloc, nu un scop.” Cât timp îşi mai pune problema distanţării faţă de adaptarea la situaţia sa încă mai este el însuşi dar totuşi diferit de cel care nu concepea starea de detenţie.

Una din preocupările sale era de a perfecţiona o capcană pentru ciori: spera să prindă una şi, cu un bilet disperat legat de picior, s-o elibereze. Capcana nu va prinde păsări însă se va dovedi un ingenios dispozitiv de captare a apei. Din clipa constatării acestui lucru, prizonierul are un nou sens în viaţă: acela de a-şi obţine autonomia faţă de săteni obţinând apă prin propriile mijloace. „Modificarea stării nisipului corespundea modificării fiinţei lui. Poate că, în paralel cu apa din nisip, găsise un eu nou.” Acest eu nu va mai dori să evadeze: când ţăranii iau femeia bolnavă să o ducă la spital, uită (lasă) scara însă fostul revoltat refuză să plece. „Putea să-şi amâne evadarea pe altă dată, după ce le va vorbi despre capcană”, sunt ultimele sale cuvinte.

Ultimele patru zile

Cel care a surprins demnitatea omului singur în faţa morţii s-a sinucis pe 2 iulie 1961

Încet şi oarecum fără entuziasm am recitit, de parcă aş fi citit, „Pentru cine bat clopotele” a lui Ernest Hemingway. Povestea cred că o cunoaşte oricine dar de această dată am fost cu adevărat impresionat de ultimul capitol în care este descris sfârşitul lui Robert Jordan. Un profesor american de limbă spaniolă care a luptat un an în trupele republicane în timpul Războiului Civil din Spania şi care până în ultimele patru zile din viaţă a trăit şi nu a prea trăit, a crezut şi nu a prea crezut (în idealurile republicane, antifasciste), a iubit şi nu a prea iubit. Singurul lucru care-l făcuse cu toată seriozitatea a fost să lupte - era un luptător într-o ţară străină pentru o cauză la care aderase fără a fi însă un fanatic al ei. Un om serios într-o lume pentru care nu merită prea mult să îţi baţi capul pentru că oricum este una relativă şi finită. În tabăra lui Pablo însă cunoaşte oamenii aşa cum sunt ei şi mai ales o cunoaşte pe Maria, alături de care întâlneşte dragostea. În Jordan nu se petrece nicio altă revoluţie - ori Hemingway nu o descrie, ori nu nu am văzut-o eu - cu excepţia iubirii pentru tânăra combatantă care însă este de ajuns pentru a-l umaniza, pentru a aduce la suprafaţă tot ceea ce e mai bun în el. Nu mai este singur ci una cu fata pe care o alungă atunci când este rănit cu îndemnul: „Eşti tot ce va mai fi din mine”. Rămas singur, muribund, Jordan se gândeşte că, una peste alta, a avut o viaţă frumoasă şi plină de noroc. Patru zile au fost de ajuns să-i facă viaţa astfel, să-i aducă acest înţeles ultim: „Lumea e un loc minunat şi merită să lupţi pentru ea, iar mie îmi pare cumplit de rău că o părăsesc. Şi ai avut noroc cu carul, îşi spuse Robert Jordan, că ţi-a fost sortită o viaţă atât de frumoasă. Ai avut o viaţă cum nu se poate mai frumoasă datorită acestor zile din urmă. Nu mai ai de ce să te plângi când ai avut un asemenea noroc. Dar cu toate astea, tare aş fi vrut să existe o cale de a trece şi altora câte am învăţat. Dumnezeule, repede am mai învăţat spre sfârşit.”  Patru zile, nici atât, socoteşte el, au fost de ajuns să îi dea sens vieţii. Şi mai spune Hemingway: „Nu există un singur lucru adevărat. Toate sunt adevărate. La fel cum şi avioanele sunt frumoase, fie că-s ale noastre fie că-s ale lor. Al dracului de frumoase!” Toate lucrurile sunt aşa cum sunt - frumoase, da - numai noi le vedem ale duşmanului, ori ale noastre. 

În cursul agoniei sale, americanul se gândeşte şi la sinucidere. Respinge repede această idee pentru că nu vrea să sfârşească aşa cum a făcut-o tatăl său dar mai şi crede că va putea să facă un bine cu ultimele puteri pe care le are: „Atunci fie să rămân în simţiri până ce au să vină”, e ultima sa hotărâre. 

Niciun cuvânt despre sau spre Dumnezeu în pragul morţii. Omul singur faţă în faţă cu viaţa sa aşa cum a fost, cu suferinţa şi iubirea sa, cu demnitatea şi laşităţile sale, puterea şi slăbiciunile sale. Atunci când Jordan ridică ochii spre cer, el vede doar cerul: „Pe urmă îşi înălţă ochii către cer. Norii mari şi albi atârnau în văzduh. Îşi plimbă palma peste acele cetinilor de alături de el şi mângâie scoarţa bradului în dosul căruia stătea întins.” 

„A izbăvi un om înseamnă a salva lumea întreagă”

Recunosc, nu l-am citit pe Schopenhauer. Ca absolvent de Filosofie această mărturisire e destul de jenantă. Există însă altceva, şi mai jenant decât atât: sunt un adept al filosofiei sale, aşadar fără să-l fi citit, doar „învăţat” sau cunoscut la a doua mână. Dar simpatia pentru filosof este unul din motivele pentru care titlul cărţii, Soluţia Schopenhauer, mi-a atras atenţia. Mai apoi a fost şi autorul, Irvin D. Yalom pomenit, şi chiar dat ca bibliografie, la cursul „Grupul în practica asistenţei sociale”. Yalom este psihoterapeut, autor şi al unui Tratat de psihoterapie de grup din care perspectivă a scris şi Soluţia. Este vorba în roman despre un psihanalist, diagnosticat cu cancer la 65 de ani, căruia medicii îi mai dau un an de „viaţă bună”, normală. Cuprins adeseori de panică, bărbatul încearcă să afle în acele zile teribile direcţia în care o va lua în puţinul timp care i-a rămas la dispoziţie astfel încât să aibă o întâlnire cât mai onorabilă cu sfârşitul. După explorarea mai multor posibile căi, ajunge la concluzia că viaţa sa, aşa cum a fost, a fost una bună şi drept urmare va face până la moarte ce a făcut şi până atunci: se va ocupa de grupul său de terapie, compus din şase membri. 
În plus, apare ideea de a verifica dacă ceea ce în trecutul său de psihoterapeut a fost eşec la un moment dat a rămas astfel şi peste ani; adică dacă în trecut intervenţia sa imediată nu a avut efect poate acesta s-a înregistrat cu întârziere,  după ce pacientul îşi va fi părăsit medicul. Iar cel mai răsunător eşec al său este personificat de un anume Philip Slate pentru care nu a reuşit să facă nimic în a-l vindeca de un comportament patologic. Fostul pacient afirmă acum că este pe deplin tămăduit în urma aplicării în viaţă a filosofiei lui Arthur Schopenhauer; el este atât de încântat de metoda sa încât doreşte să devină „consilier filosofic” pentru a-i ajuta şi pe alţii însă nu din dragoste pentru ei ci pentru a-şi câştiga existenţa din ceva la care a ajuns să se priceapă foarte bine. Pentru a deveni terapeut, are nevoie însă de 200 de ore de supervizare din partea cuiva cu experienţă şi cere acest lucru tocmai lui Julius, fostul său consilier. Acesta ezită îndelung pentru că Philip este, în esenţa cea mai profundă, un mizantrop, un om care urăşte oamenii şi care nu doreşte să aibă nimic de a face cu ei şi atunci, cum ar putea el să-i ajute? Terapeutul cu patalama îi pune condiţia celui aspirant să facă parte din grupul său de terapie iar Philip acceptă. 
Cea mai mare parte din carte este alcătuită din descrierea în amănunt a întâlnirilor de grup, dezvăluind drame, traume, crize dar şi colaborare, solidaritate, sprijin şi înţelegere. Yalom descrie fidel dinamica şi evoluţia grupului, transformările prin care trece fiecare participant, inclusiv terapeutul, efectul pe care îl au asupra fiecăruia dezvăluirile, înţelesurile, relaţiile în care se află prins. Este descrisă aici o luptă a oamenilor cu obstacolele din afara lor şi mai ales din ei înşişi, o luptă titanică din care unii ies, rar şi pentru puţin timp, învingători. Mai este vorba şi de faptul că nu există soluţii şi reţete pre-stabilite, că acestea le găseşte fiecare şi împreună cu ceilalţi pentru el însuşi; că există greşeală, încercare, eşec, nesiguranţă dar acestea fac parte nu doar din tragismul inerent al existenţei dar şi din frumuseţea eroică a acesteia. Paralel cu istoria de un an a grupului, autorul prezintă pe larg viaţa şi concepţia lui Schopenhauer iar fiecare capitol este prefaţat de un citat din filosof.
Una din concluziile cărţii poate fi aceea că se poate trăi – şi chiar foarte bine! – în afara oamenilor însă prin asta pierzi lucrurile care merită cu adevărat să ţi se întâmple într-o viaţă. Şi chiar dacă trăieşti înţelept nu înseamnă că prin asta trăieşti şi mai adevărat. Este o carte omenească, despre lucruri omeneşti (iertare, vină, greşeală), despre oameni care luptă şi nu întotdeauna izbândesc, care încearcă să înţeleagă şi să se înţeleagă, să fie sinceri cu ei înşişi chiar dacă aceasta doare, să fie lume şi în lume, să se salveze de aici, de unde nimeni nu are, pe termen lung, nicio salvare.

O carte de citit şi, pentru mine, de recitit.