Schimbare de aer

„Ştiţi ce părere am eu despre dumneavoastră? Cred că sunteţi unul dintre cei care mai degrabă ar accepta să i se scoată măruntaiele şi ar sta în acest timp drept, privindu-i şi zâmbind pe torţionari – dacă va afla credinţa sau pe Dumnezeu. Ei, şi dacă o s-o găsiţi, o să trăiţi. În primul rând, de mult ar fi trebuit să schimbaţi aerul. Ei, ce să spun, şi suferinţa e un lucru bun. Suferiţi puţin. Poate că are dreptate Mikolka, pentru că doreşte suferinţa. Ştiu că nu crezi – dar nu mai filosofaţi aşa plin de viclenie; lăsaţi-vă pradă vieţii, fără să mai gândiţi atât; nu vă neliniştiţi – o să vă scoată la mal şi o să vă pună pe picioare. Pe care mal? Şi de unde să ştiu eu? Eu cred numai că aveţi mult de trăit. Ştiu că primiţi acum cuvintele mele drept predică învăţată pe de rost; da, poate mai încolo o să vă amintiţi de ele, o să vă prindă bine: de aceea vă vorbesc. (...) Ştiu că nu credeţi, dar, pentru Dumnezeu, viaţa o să vă scoată la liman. Mai târziu chiar o să vă placă asta. Acum aveţi nevoie numai de aer, de aer!”

(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Suferinţa este de două feluri, ca şi colesterolul. O suferinţă „rea”, cea care te duce la fund, care te îngroapă, limitându-te în cunoaştere şi în opţiuni. „Oricum murim”, „Toţi oamenii sunt la fel (superficiali, răi, urâţi etc.)”, „Nu mai este nimic de făcut”, „La ce bun?”. O resemnare, cumva perfect îndreptăţită de experienţă, însă absolut inutilă. Împotriva oricărei utilităţi, inclusiv a celei care ţine de nivelul cel mai redus al vitalităţii. Constaţi, cu  „vicleană” înţelepciune, deşertăciunea  lumii şi te duci la fund, chiar şi atunci când faci ceva, cum este cazul lui Raskolnikov.

Mai există suferinţa („bună”*) care „te scoate la mal”, pe un alt mal decât cel pe care ai intrat. Şi această suferinţă îţi arată viaţa aşa cum e ea, dar după toate te îndeamnă la trăit. Şi de această dată întrebarea pusă este „La ce bun?” dar continuă „... să nu trăieşti?”, „... să suferi la nesfârşit?” Suferinţa generatoare de scepticism dus la limită şi întors asupra lui însuşi. 

„Pe care mal? De unde să ştiu eu?” Fiecare cu malul său.

„Acum aveţi nevoie numai de aer, de aer!” Pentru că e sezonul urărilor, asta doresc şi eu tuturor. Iar dacă tot e să fie, suferinţă din cea „bună”, aducătoare de noi limanuri.

*Am descoperit această distincţie şi la Pascal Bruckner. El spune în Euforia perpetuă: „«Suferinţa bună» este aceea pe care o decretez necesară împlinirii mele, pe care o pot converti în putere şi cunoaştere.”

La mijloc de vârstă

Pe măsură ce înaintăm în vârstă devenim tot mai mult noi înşine. Sau, mă rog, aşa îmi place să cred. Atunci când eram tânăr, foarte tânăr, aveam impresia că puteam deveni orice; la câteva decenii de atunci realizez că nu am oscilat foarte mult de la cel care eram la 16-17 ani. Doar m-am căutat prin ceea ce am făcut şi, sper că, într-o bună măsură, m-am găsit. Este ca şi cum, la începutul conştiinţei de sine, ai avea în faţă un munte şi ai avea de urmat filonul care-l traversează. Sau avem, după o comparaţie care nu-mi aparţine, o greutate specifică sufletească, o densitate care determină ceea ce suntem. Nivelul la care ajungem nu depinde numai de această caracteristică ci şi de mediul în care suntem scufundaţi dar nivelul relativ se păstrează întotdeauna. 

Concluzii practice nu se prea desprind de aici. Nu putem fi chiar orice, oricine ori oricum iar maximul pe care-l putem obţine este să fim complet noi înşine, fără prefăcătorie şi impostură. Pe de altă parte, munca de căutare (de minerit cum spune un vers din Pink Floyd) şi de descoperire de sine este permanentă; niciodată nu poţi spune „Ăsta sunt eu în toate amănuntele. Mă cunosc perfect!” aşa că ceea ce se cheamă „Eu” poate îmbrăca numeroase forme, piei, costume.

Este ca relaţia cu un partener pe care-l iubeşti: mergi cu el peste tot locul, sunteţi puşi în tot felul de situaţii în care fiecare răspunde poate imprevizibil, surprinzător, dar eu-l profund al fiecăruia e acolo, obiect al iubirii celuilalt.

Aceeaşi idee, din altă perspectivă: de-a lungul vieţii, dacă avem curaj, renaştem. O persoană poate da „restart”, „format” şi instala, poate nu un alt sistem de operare - nu putem fi chiar oricine - dar măcar alte programe care să ruleze. Iar asta cred că este o veste bună, până la urmă.

Te-ai întrebat vreodată când eşti cu adevărat tu însuţi?

Te-ai intrebat vreodata in ce segment de timp esti cu adevarat tu insuti?

Ridicaţi Soarele!

După 14 ani de la apariţie am văzut Truman Show, un film cu Jim Carrey, un actor care până acum mi-a fost profund antipatic. Ideea scenariului este cu totul strălucită: un reality-show în care personajul principal îşi trăieşte viaţa reală, înconjurat de o armată de actori care-i pun la dispoziţie o realitate utopică. O analiză pe multiple planuri a filmului am găsit aici; autorul face o analiză sociologică a filmului privind relaţia dintre realitatea „adevărată” şi cea servită de mass-media, şansele existenţei unei lumi perfecte dar şi una moral-filosofică din perspectiva responsabilităţii pe care o avem faţă de ceilalţi. 

Doar la o primă vizionare, cred că mai pot fi detectate şi alte planuri de decriptare a acţiunii, unul dintre acestea fiind cel teologic. Cristof este Dumnezeu pentru Truman: îl înconjoară cu iubire nemărginită, i-a vegheat fiecare pas încă dinainte de a se naşte, îi construieşte o lume perfectă în care să nu aibă nicio problemă, aduce ploaia şi ridică Soarele pe cer. Însă atunci când creaţia sa se răzvrăteşte, Cristof devine nemilos: aduce asupra sa furtuna şi fulgerele şi aproape îl ucide - este aici Jahve cel sever până la cruzime din Noul Testament. După ce pedeapsa a fost aplicată, păpuşarul devine iertător şi blând, plin de iubire şi-l cheamă pe rătăcit la pieptul său - Dumnezeu cel iubitor şi iertător din Noul Testament. Diferenţa dintre divinitate şi om pare a fi aici capacitatea de a oferi libertate celuilalt: se spune că în faţa Domnului avem liber arbitru aşa că ni se dă deplina capacitate şi libertate de a urma o cale sau o alta. Cristof îşi impune voinţa, retează creaţiei sale orice posibilitate de a alege în afara căii pe care „trebuie” să meargă. În ciuda acestei diferenţe, cred că paralela dintre Seahaven (oraşul artificial în care se petrece acţiunea) şi lumea noastră rezistă. Truman suntem noi.

Pe de altă parte, trăind într-o cuşcă, cum se poate ieşi din aceasta? La un moment dat Cristof este întrebat „de ce crezi că Truman nu a ajuns să decopere adevărata natură a lumii sale?” „Acceptăm realitatea lumii care ne este arătată”, se răspunde. Limitele lumii sunt limitele lumii noastre şi nu ale lumii însăşi. În această lume, în Seahaven-ul fiecăruia, mai sunt secrete, taine, surprize, dezamăgiri. Nimic nu-i cunoscut pe de-a-ntregul, nici măcar sufletul personal. Iar atunci când, printr-un accident de cele mai multe ori (ca în film) întrezărim ceva dincolo, avem de ales între a rămâne aici sau de a trece pragul, ignorând falşii idoli (nu ca personajele din ultima secvenţă care schimbă postul în căutarea unei noi iluzii).
Update: Vizionarea, stupefiat, a imaginilor de la funeraliile lui Kim Jong Il m-a făcut să mă gândesc la acest film. Atunci când credinţa îţi este limitată, când ceea ce ţi se arată e minuscul, trunchiat, asta numeşti „viaţă”.  Dar există oare o diferenţă de natură între noi şi nord-coreeni, sau e doar una de grad dată de mărimea „bulei”?

Omul abstract

Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decît în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. (Octavian Paler - Viaţa pe un peron)

Am întors pe toate feţele citatul de mai sus încercând să-l contrazic. Poate pentru că Paler vorbeşte condescendent de filosofie... nu ştiu. Oricât m-am străduit, nu am găsit nicio fisură  gândului său. Totuşi, dacă el are dreptate, călăul va rămâne veşnic călău iar victima victimă. Constatarea nu-i în regulă nici ca „abstracţiune” şi, în plus, este contrazisă de realitate. Or dacă omul se poate schimba (are şansa de a se mântui, într-o altă logică) atunci există un om abstract, al filosofiei. Este acel ceva care se poate schimba. 

Pesimism şi realism etic

În lumea (postmodernă) – occidentală, să spunem – în care Dumnezeu a murit de ceva vreme, oamenii au rămas singuri să îşi rezolve problemele. O cale de a face asta ar fi să se strângă în comunităţi – reale ori virtuale – şi să stabilească ceea ce este bine ori adevărat pentru acel grup: prieteni, soţi, sat, naţiune ori uniune politică. Pare perfect logic şi eficient dar există un „dar”.

Faptul că fiecare om vede realitatea în felul să personal este de acum un loc comun al psihologiei şi al filosofiei şi locul de plecare al ideii de mai sus: nu există repere absolute pentru toţi. De la această premisă se porneşte şi în filmul lui Akira Kurosawa, Rashomon. Trei bărbaţi se adăpostesc de ploaie într-o clădire dărăpănată; doi dintre aceştia sunt puternic marcaţi de o experienţă pe care încep să o povestească. Este vorba de un viol şi crimă pe care fiecare protagonist o povesteşte în modul în care a văzut-o, fiecare într-o variantă cu totul diferită de a celorlalţi. Pe scurt, un tâlhar este atras de o femeie care trece împreună cu soţul ei printr-o pădure; femeia este siluită iar bărbatul ei este găsit mort. Rând pe rând, tâlharul, cei doi soţi (bărbatul din mormânt prin intermediul unui medium), şi un martor (unul dintre povestitori) relatează întâmplarea dar lucrurile se petrec cu totul şi cu totul altfel în fiecare poveste. Deşi pare ficţiune, metaforă pură, toate aceste naraţiuni paralele m-au dus cu gândul la reprezentările şi interpretările asupra faptelor ale oamenilor aflaţi în conflict ori membri ai unor culturi diferite.

În film se trag şi concluziile, deloc optimiste, din această stare de lucruri, a condamnării la un exil într-o subiectivitate absolut izolată de a celorlalţi. „E îngrozitor! Dacă nu mai putem avea încredere între noi (nu pentru că ne minţim ci pentru că nu putem să nu ne minţim), e iadul pe pământ!”, exclamă copleşit un preot. „Eu cred în om. Nu vreau ca lumea să fie un iad”.  În acest timp un personaj cinic şi egoist până la cruzime, un vagabond după toate aparenţele, râde batjocoritor şi constată: „La urma urmei nu poţi înţelege tot ceea ce fac oamenii” (ceea ce, trebuie să recunoaştem, este adevărat). La rândul său, un altul din cei trei protagonişti – tăietorul de lemne - afirmă: „Toţi sunt egoşti şi necinstiţi. Toţi găsesc scuze. Banditul, femeia, bărbatul şi tu!” însă celui care spune asta i se demonstrează că şi el însuşi e la fel ca şi cei pe care-i judecă („Un bandit îl numeşte pe altul bandit.”). Toţi suntem o apă şi un pământ, fie că vrem fie că nu vrem, fie că suntem conştienţi de asta, fie că nu.    

Deşi concluziile „teoretice” sunt pesimiste („E normal să nu ai încredere în nimeni după o zi ca asta. Mie ar trebui să-mi fie ruşine. Nu-mi înţeleg propriul suflet.”), filmul are un fir de speranţă. În clădirea ce a servit drept adăpost este găsit un nou-născut abandonat pe care-l ia tăietorul de lemne pentru că „acolo unde mănâncă şase, mai poate mânca încă unul”. Preotul, în faţa acestui gest, pare că îşi revine: „Îţi sunt recunoscător. Mulţumită ţie, cred că pot să-mi păstrez credinţa în om.”

Aşadar, dacă tablele de legi au fost sfărâmate iar noi circulăm pe nişte coridoare care niciodată nu se intersectează, ceea ce face ca orice construcţie să fie fragilă şi provizorie, şansa unui progres din punct de vedere moral e ca şi inexistentă. Niciodată nu vom deveni, ca specie, mai buni decât suntem acum pentru că nu avem cum. Rămâne doar un lucru să facem: gesturi nu ca semne ale unei Morale, nu îndeplinirea unor ordine dictate de o instanţă superioară ci gesturi personale, izolate, efectuate în nume individual. Măcar atât.  Iar atunci poate că lumea va fi, totuşi, mai bună nu pentru că am făcut un bine ci pentru că suntem noi mai buni. Doar să nu devenim cinici şi/sau resemnaţi.