NonGravity

Un film despre cum americanii iau o idee bună şi o îngroapă în tehnologie. Un film despre centrul de greutate acolo unde nu există gravitaţie, despre ce ai de făcut atunci când nimic nu merită făcut, despre reperul în jurul căruia să te roteşti atunci când totul se învârte. Răspunsurile didactice la întrebarea „Ce cauţi în aceste condiţii?” nu sunt multe: credinţa/Dumnezeu (discrete şi atât de omeneşti simbolurile religioase din film, ca un bord de maşină de la mine din cartier), un om care să-ţi fie alături şi capabil să te ajute, propriul sine, o idee. De fapt răspunsul, care de obicei funcţionează, este acela că în momente de cădere în haos cauţi orice. Doar, aşa cum o spune personajul din film, să vrei să ieşi de acolo.  

Vieţile lui Pi

Două poveşti despre o aceeaşi întâmplare: un naufragiu urmat de o plutire în derivă, peste Pacific, a unui băiat. Una dintre descrieri este frumoasă, luminoasă şi acolo personajul este însoţit de un tigru care s-a dovedit a fi un alter-ego, inventat pentru a rezista acelei încercări. Traversarea a fost, în această variantă, o călătorie iniţiatică, de cunoaştere de sine şi a lumii. De fapt, „în realitate”, conform celei de a doua variante povestite, lucrurile petrecute au stat cu totul altfel, fiind presărate cu crime şi disperare. Alege care variantă vrei, se vorbeşte de acelaşi lucru, spune personajul, adăugând că tot astfel stau lucrurile şi cu credinţa: Dacă crezi în Dumnezeu, lucrurile dobândesc sens, semnificaţie, frumuseţe. Dacă refuzi să o faci, rămâi în lumea „reală”, rece şi urâtă, neaşteptându-te decât disperarea.
Este aceasta o concepţie des întâlnită, aceea că o lume fără Dumnezeu trebuie să fie neapărat urâtă şi lipsită de sens. Richard Dawkins a fost atât de iritat de această idee că a scris şi o carte - „Magia realităţii” - în care a încercat să arate frumuseţea şi misterul naturii, independente de orice mituri. El ar spune, spre deosebire de Pi, că doar lipsiţi de iluziile care decurg din acţiunea Providenţei, avem ochiul pur deschis spre lume.
Până la urmă, şi lipsa de credinţă este tot o credinţă (crezi că nu este). Nu poţi trăi în afara unor convingeri fundamentale („balamalele” lui Wittgenstein), aşadar, astfel privind lucrurile, suntem identici, credincioşi ori nu, iar orice apreciere axiologică cred că nu-şi are rostul. Mai mult, îl jigneşte pe celălalt, căruia îi dispreţuieşte credinţa în sens şi frumos.
La fel de bine se poate imagina un alt Pi care să fi traversat Pacificul susţinut de un alt gen de credinţă, non-teistă.

Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea

- De crezi că se sinucid oamenii?– Nu ştiu, motivele sunt diferite. (..) Motivele mele sunt o pierdere treptată a încrederii, o iluminare treptată a naturii realităţii, a lumii.”

Doi oameni, de condiţii diferite – un profesor de filosofie, care „predă lecţii de întuneric”, şi un fost puşcăriaş al cărui singură avere este o Biblie – se întâlnesc pentru a discuta despre motivele pentru care merită să trăieşti.  Întâlnirea urmează tentativei de sinucidere a celui dintâi, care a fost salvat în ultima clipă de cel care acum vrea să-l convingă să nu mai repete gestul. Filmul, realizat după o piesă de teatru, redă înfruntarea de dimensiuni eroice dintre cele două concepţii, atât de omeneşti, în fapt. Pe de o parte convingerea că lumea, aşa cum este ea, înseamnă numai suferinţă fără rost şi cu cât ai multă conştiinţă cu atât realizezi mai mult acest lucru şi, pe de altă parte, că mai presus de om există ceva care-l poate lumina, înălţa deasupra condiţiei sale mizere şi astfel să-i confere sens existenţei.

Black, personajul salvator, este un fost puşcăriaş care a trăit o experienţă cvasimistică în închisoare când s-a aflat în pragul morţii în urma unei altercaţii. Acesta, spune el, nu este nici pe de parte cea mai îngrozitoare experienţă prin care a trecut, dar acum se află de celealtă parte a baricadei, de partea binelui. Nu este bigot, doar credincios. Deşi spune la un moment dat despre sine că nu are niciun gând care să nu provină din Biblie, el se caracterizează drept un eretic (nu crede, de exemplu în păcatul originar), nu dă niciun citat din Cartea Sfântă iar orice referire la aceasta este filtrată prin propria experienţă.

White, profesorul, deşi alege sinuciderea, pare că a ajuns la acest gest nu din disperare, ci ca o concluzie a unei analize temeinice. El îşi expune argumentele sale nu pentru că ar vrea să convingă pe cineva ci pentru că este ţinut prizonier de salvatorul său care se teme de o nouă tentativă de sinucidere. Recunoaşte că nu crede în nimic deşi a făcut-o: a crezut în artă, cultură, cărţi, muzică, lucruri pe care le-a crezut indestructibile dar s-a dovedit că nu sunt astfel. La sfârşit, toate uşile s-au închis în urma sa, nemairămânându-i decât una singură. „Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea”, spune el.

Înarmaţi cu aceste convingeri, cei doi se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, expresia având un sens propriu în acest context. Personal, filmul m-a încântat el fiind aproape o ilustrare în imagini a unui dialog filosofic dar, totuşi, el nu epuizează perspectivele din care poate fi privită problema dacă viaţa merită sau nu să fie trăită (cea mai importantă a filosofiei, după Albert Camus). Dialogul dintre cei doi este unul în alb şi negru – chiar dacă spre final unul dintre cei doi pare că se apropie de poziţia celuilalt – însă între aceste două limite nuanţele pot fi infinite. Pot înţelege poziţia lui White, aceea că oricine care nu este retardat ar trebui să se sinucidă, sau spus altfel are o întâlnire cu neantul, cu absurdul, cu lipsa de sens, dar, tocmai de aceea, abia de aici trebuie pornită discuţia: Cum poţi da sens atunci când ştii că nimic nu are sens? Absurdul şi disperarea sunt locuri comune – sunt proprii condiţiei umane, cum o spune şi personajul din film – şi de aceea iscusinţa ar fi de a descoperi calea de a trăi autentic – iar aceasta implică desigur sinceritate şi asumare, nu lipirea unui zâmbet tâmp pe faţă – într-o lume în care Dumnezeu se încăpăţânează să tacă până şi în faţa cuptoarelor de la Dachau. Or, sinuciderea, orice s-ar spune, nu poate fi considerată o iscusinţă, o abilitate.

Colivie

„Tu (mereu) ai văzut şi ai auzit exact (doar) ceea ce ştiai deja!” 

(Un film) 

Nu asta facem toţi? Cum poţi depăşi această barieră? Cun poţi afla altceva decât ceea ce ştii deja? Sau, cum spunea Noica într-o carte pe care încă nu am citit-o, cum e cu putinţă ceva nou?

Ceea ce unii numesc „destin” ar fi chiar destin

O analiză din perspectiva psihologiei sociale a filmului The Vow este de găsit aici. Pe scurt, este vorba de o femeie care în urma unui accident, îşi reia viaţa dintr-un anumit punct sfârşind prin a face aceleaşi alegeri pe care le-a făcut înainte de catastrofă, în ciuda faptului că şi-a pierdut memoria. Dincolo de învelişul romantic în care a fost ambalat filmul, cred că acesta spune mai mult decât arată, intrând pe o listă a producţiilor pe care poţi să le vezi neatent, distrat, amuzat dar care pot continua să te pună pe gânduri şi câteva zile după ce le-ai vizionat (Mă gândesc acum la Serendipity ori Ziua Cârtiţei) Aici,  în The Vow, nu este atât de important că eroina alege acelaşi bărbat (el i-a fost în preajmă suficient timp pentru a se face re-cunoscut, să zicem), că redevine artist plastic (suntem cumva familiarizaţi cu ideea că talentul este un dat pe care-l ai, pe care nu ţi-l poate lua nimeni) ci faptul că ea îşi reconstruieşte, în structura sa esenţială, viaţa anterioară. În primă instanţă, viaţa ei păruse că se schimbă pentru că s-a certat cu părinţii, dar apoi viaţa ei a urmat un acelaşi curs chiar dacă ulterior i-a înţeles şi i-a iertat. Aşadar acel incident fusese doar un pretext, o scuză, o explicaţie şi nu o cauză reală. Am citit de curând că asemănarea, gradul de similitudine a gemenilor univitelini, este la fel de mare chiar dacă ei sunt crescuţi împreună sau dacă sunt separaţi. Asemănările nu sunt doar fizice ori de aptitudini ci merg până la avea o serie de gesturi, obişnuinţe, obsesii comune, doar ale lor, care nu le-au dobândit. Aceasta este echivalent cu a gândi, măcar ca şi ipoteză, că venim pe lume cu un „program” pe care-l rulăm indiferent de circumstanţe. Iar atunci când este întrerupt, ca în cazul filmului pomenit aici, este reluat, reconstruindu-se din tot ceea ce fiinţa (mai) are la dispoziţie.

Acest program pe care îl rulăm, altădată purta numele de destin, soartă (ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus). Vechii greci spuneau că soarta e caracterul iar cât timp acceptăm că lumea este creaţia noastră (cel puţin ne străduim să fie astfel) pare logic să gândeşti în aceşti termeni, de destin implacabil care se împlineşte chiar dacă ştii ce îţi rezervă. 

Gândind astfel lucrurile, rămâne o singură problemă: cea a libertăţii individuale. Dacă puşi în circumstanţe diferite reacţionăm identic, indiferent de cunoştinţe, de experienţă, de lipsa acesteia (The Vow), de context, de orice, înseamnă că suntem fiinţe cărora li s-a răsucit cândva o cheiţă şi până la completa destindere a arcului ştim să facem un acelaşi lucru, să mergem pe o aceeaşi traiectorie. Doar mi-am pus această problemă şi am şi găsit în toată lumea informaţiilor confirmarea faptului că aşa ar sta lucrurile, ceea ce are darul să răstoarne câteva convingeri personale fundamentale. Nu-i totuna să gândeşti că poţi face ce vrei (suntem condamnaţi la libertate, nu-i aşa?) sau că tot ceea ce faci  nu se poate să nu faci. 

Da, domnule Mungiu!

Am văzut După dealuri cam pe fugă, sunt sigur că mai are multe să îmi spună, nici nu mă consider un bun spectator, dar am o părere care vine în continuarea a ceea ce am scris anterior, despre credinţe, atunci când încă nu văzusem filmul. De fapt, aşa se şi întâmplă: atunci când ai o idee întreaga lume pare că intră în matriţa ei şi tot ce vezi o confirmă, cum cred eu acum că se întâmplă şi cu personajele din film: fiecare se află în stăpânirea unei credinţe care-l ţine prizonier. Fiecare trăieşte în lumea lui, bună, dreaptă, onestă, completă unde găseşte tot ceea ce are nevoie şi în care trăieşte satisfăcător. Atunci când trăim singuri, ajungem, cel mai probabil, să ne împăcăm cu lumea pe care o avem la dispoziţie şi care lume se transformă în Univers: este Totul. Ştim vag de existenţa altor lumi dar ori nu ne interesează, ori le asimilăm pe acestea conform propriilor principii. Problemele, surprizele, îndoielile apar atunci când lumile unora intră în coliziune cu a noastră. Sunt afectate principii, dislocate certitudini, relativizate adevăruri. Sau toate acestea sunt „puse la încercare” şi ne adâncim în dogmatismul propriilor convingeri. Am văzut cum lumi însufleţite de alte credinţe îşi urmează neabătut traiectoria fără a o afecta pe a celorlalţi. Toţi vrem binele, dar ce-i bine pentru unul este cu totul altceva sau indiferent pentru un altul. Lucrurile nu stau tocmai static, oamenii se schimbă, dar în rău, înstrăinându-se tot mai mult unii de ceilalţi. În sfârşit, ceva ferestre între noi există (psihiatrul recomandă medicamente, dar şi o lectură din Psaltire, fetele au un trecut comun care le mai leagă una de cealaltă) dar senzaţia pe care o lasă filmul este că aceste ferestre nu sunt suficiente.  Construim „bisericuţe” (în film mănăstiri) cu cei cu care împărtăşim aceeaşi credinţă ceilalţi continuând să rămână „dincolo” oricât am vrea să fie altfel. 

La un moment dat, în film, două călugăriţe îndeplinesc un canon, citind cu voce tare, dintr-o carte, în biserică, când apare Alina, bolnavă. Părea că fiecare se află de o parte şi de alta a sănătăţii mintale, în nebunie, aşa cum ar fi părut oricine, cu orice convingeri, care ar fi apărut acolo. Dintr-un anumit punct de vedere, suntem toţi la fel de depărtaţi de adevăr. Poate, doar mai puţin cei care ştiu asta şi atunci nu judecă. 

Nu, domnule Keating!

Nu, domnule Keating, după aproape 20 de ani în care v-am dat dreptate şi v-am promovat discursul peste tot pe unde mi-a stat la îndemână, nu mai cred ce spuneţi! Cuvintele şi ideile nu pot schimba lumea, sau mai exact, doar cuvintele şi ideile nu pot singure schimba lumea. Sunteţi, domnule profesor, tributar unei concepţii iluministe conform căruia omul înzestrat cu raţiune şi  educat (desigur, prin intermediul cuvintelor) în spiritul acesteia, va cunoaşte Adevărul şi Binele şi-l va pune în aplicare. Însă, după cum v-aţi dat şi dumneavostră seama, lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că dacă ar sta astfel, ele ar fi absolute şi toată lumea s-ar înclina în faţa lor. 

Între lume şi noi stau multe lucruri, nu doar cuvintele. Nu este de ajuns să spui în loc de „suferinţă”, „provocare” sau „încercare” pentru ca lucrurile să se rezolve. Nu suntem tocmai foi de hârtie pe care cuvintele şi ideile se perindă sprinten întru fericirea noastră. Nu ideile şi cu atât mai puţin cuvintele sunt cărămizile care construiesc lumea. Acestea sunt purtate de altceva, de alte valuri. Acum, după cei aproape 20 de ani în care i-am dat dreptate lui Keating, cred că între noi şi lume stau credinţele, acestea fiind cele care ne apropie şi, după caz, ne separă. Ceea ce a reuşit simpaticul profesor să transmită elevilor săi nu au fost cuvinte şi nici idei, ci credinţe; cuvintele au fost doar vehicolul acestora. Iar Neil a murit pentru că a crezut prea mult, pentru că această credinţă excesivă era inadecvată lumii în care trăia. 

A gândi în termeni de credinţă simplifică multe lucruri care privesc cunoaşterea. Lămureşte toate acele situaţii când vezi oameni comportându-se „iraţional”, împotriva propriilor interese şi în ciuda oricăror argumente „raţionale” (idei). Sau, dimpotrivă, oameni fericiţi centraţi în jurul unei iluzii, care, pentru ei, e credinţa lor, principiu de funcţionare al propriei fiinţe. Mai departe, colaborarea şi conflictul nu depind de idei (ideea de democraţie) ci de credinţe (credinţa în democraţie). Dacă ar depinde de cele dintâi, ştiinţele umane ar fi doar matematică.

Farmecul şi misterul realităţii sunt o consecinţă a recunoaşterii limitelor raţionale. A plasa cunoaşterea şi pe credinţe este echivalent cu a recunoaşte elementul iraţional (neraţional) al existenţei. Parte din plânsul lui Keating probabil vine şi din o astfel de constatare. Credinţa lui se va fi clătinat, în ciuda ideilor sale.

Abia atunci când împărtăşim o aceeaşi credinţă, putem schimba între noi cuvinte şi idei cu sens. Până atunci nu ne înţelegem.

„Mozart este un mare compozitor”

În finalul filmului „Bărbierul din Siberia” toate personajele înţeleg. Nu e o înţelegere adusă de studiu (există aşa ceva?) şi nici transmisă de altcineva, ci este una venită odată cu trecerea timpului. 10 ani au fost de ajuns pentru ca tulburările să dispară, sufletele să se limpezească, iar alegerile să fie făcute. Chiar dacă acestea din urmă au fost silite - Tolstoi nu a vrut să înfunde ocna - alegerile au devenit ale fiecăruia prin asumare. Iar, odată asumate, ele trebuie urmate.  

Întoarcerea din sălbăticie

Poţi susţine la fel de argumentat şi măsura şi lipsa de măsură, echilibru şi dezechilibrul, moderaţia şi excesul. Aşadar nu argumentele sterp-raţionale, logice, fac să încline balanţa într-o parte sau în alta ci, foarte probabil ceea ce simţi. Sau cum ai fost învăţat să alegi/simţi. Trăim în societate şi asta înseamnă că suntem în mijlocul multor diverse şi subtile procese de schimb cu aceasta: societatea are o mulţime, infinite solicitări de la noi dar, trebuie să recunoaştem şi aceasta ne oferă câte ceva în schimb. Componente ale societăţii sunt şi civilizaţia şi cultura fără de care nu am avea apă caldă ori cărţi sau Internet. Aşadar, dacă te aşezi pe poziţii diferite, te raportezi diferit la societate: o poţi adula (pentru ceea ce-ţi oferă) sau o poţi urî (pentru ceea ce-ţi ia sau doar îţi pretinde). Raportul poate să se stabilească şi sub forma problemei libertăţii - devii conformist - accepţi - sau revoltat iar revolta se poate manifesta şi sub diferite forme de refuz. Pe acest continuum poziţiile pot fi diverse şi cred că cei mai mulţi încearcă să se aşeze undeva la mijloc de unde să ia binefacerile societăţii, plătind cât mai puţin pentru acestea. Poziţiile extreme, aici, cred că sunt necâştigătoare: conformismul absolut conduce la pierderea umanităţii însă am impresia că şi libertatea afirmată în mod absolut tot acolo îşi are consecinţele ultime. Libertatea absolută, ca şi toate lucrurile „absolute” nu este reală sau, chiar dacă ar fi astfel, ea s-ar devora pe ea însăşi. Trăind „în sălbăticie” posibilităţile de alegere se reduc drastic deşi, aparent, nu eşti constrâns de nimic. Trebuie să te conformezi unor legi mult mai evidente şi mai concrete decât cele ale civilizaţiei, de dragul salvargdării unui principiu care devine astfel gol de înţelesuri practice. Ca principiu, afirmarea libertăţii nu e doar de dorit, ci obligatorie şi pentru aceasta ne sunt dragi eroii sau alte personaje care „pun totul pe o singură carte”. Punerea în practică a acestui ţel abstract cere, însă, nu doar curaj ci un soi de înţelepciune,  paradoxal, de măsură pentru că altfel aruncarea într-o prăpastie nu devine zbor, ci prăbuşire.

Din acest punct de vedere, realist, locul geometric al libertăţii ar fi unul variabil între extreme, oriunde pe această axă unde posibilităţile de alegere (altă definiţie a libertăţii) rămân intacte iar nu compromise. Pericolul aici, pentru că nici această atitudine prudentă nu este întru-totul acoperitoare, este cel al blocării în ceea ce azi se numeşte „zona de confort”, acolo unde nu se întâmplă nimic, deşi poţi face orice. Reflectarea în oglindă a libertăţii absolute unde se întâmplă toate şi nu mai poţi face nimic.

Ce este de salvat

Aici o analiză teologico-filosofică a unui film de Igmar Bergman, A şaptea pecete. Un pasaj din acest articol:

„Pentru că, la limită, ceea ce este de salvat (...) sunt de salvat acele lucruri care te salvează. Dacă lucrul în care îşi investise Antonius viaţa nu dura, nu putea fi păstrat şi transmis, de abia de atunci totul ar fi fost pierdut şi fără rost. Nu era vorba aşadar numai de a salva nişte oameni - pentru asta aproape orice om ar fi fost aproape la fel de bun. E vorba de a salva ceea ce durează, de a «salva» veşnicia. Jocul de şah cu Moartea apare astfel ca un simbol al confruntării cu lipsa de sens, cu ceea ce ameninţă fiecare întreprindere şi motivaţie omenească. Acesta este jocul în care Antonius Block a biruit.”

Să salvezi ceea ce te salvează. 

În acelaşi film, cavalerul îşi spune la un moment dat: Sunt viu iar eu sunt cel care joc şah cu moartea. Într-un anume fel, este de ajuns pentru a umple o viaţă de om. Desigur, este un joc în care învinsul şi învingătorul se cunosc încă de la bun început însă nu contează victoria ci încleştarea.  Dar prin a salva ceea ce te salvează, treci dincolo de sine, ieşi din tine, găsind sensul în afara ta. Nici măcar de sacrificiu ori de acceptare nu e vorba ci de asumare şi înţelegere a ceea ce ai ales să fie mai presus de tine. Alegere (conştientă ori inconştientă) pentru că fiecare îşi investeşte viaţa în altceva, pentru fiecare veşnicia înseamnă altceva. 

Iar în film mai e vorba de o reciprocitate a dăruirii: Jof şi Mia îi arată - fără măcar să fie conştienţi de aceasta; poate dacă i l-ar fi prezentat didactico-normativ nu ar fi avut niciun rezultat - lui Antonius sensul existenţei, iar acesta le salvează vieţile.

Deşi filmul poate părea pe alocuri prea „pilduitor” şi simplu, tocmai ca o reprezentaţie medievală, suflul său (cel puţin aşa cum l-am simţit eu) vine tocmai din faptul că exprimă foarte simplu lucruri cu adevărat importante, esenţiale. În funcţie de privitor, o farfurie cu fragi înseamnă ceea ce este - fructe pentru astâmpărat foamea - sau ceea ce Este - viaţă ori sens.

Şir nesfârşit de miracole

La Dr. House vine o pacientă îngrozită că urmează să moară. Acest lucru i l-a prezis o pisică ce nu s-a înşelat niciodată: atunci când se culcă lângă un om bolnav, acesta moare, mai devereme sau mai târziu. Cum House nu crede în miracole, se apucă de cercetat fenomenul: printre altele, duce mâţa la reanimare, aceasta se culcă lângă un bolnav care, la scurt timp, moare. Şi totuşi, aceste lucruri care nu au nicio explicaţie nu ar trebui să se întâmple, ies din tiparul unei minţi aflate în slujba ştiinţei, raţiunii, logicii. La un moment dat pisica intră în biroul medicului şi se tolăneşte pe laptopul său deschis ceea ce-l face pe doctor să dezlege misterul: animalul căuta întotdeauna locurile calde, şi de aceea şi oameni cu febră sau muribunzii încălziţi cu pături electrice. 

Atunci când îşi anunţă pacienta că nu era vorba de nicio minune ori premoniţie, că pisica nu are niciun dar ea îl întreabă: „De ce animalul a intrat tocmai atunci în încăpere, tocmai când lucrai la calculator?¨

Aşa nu mai terminăm niciodată. Un adept al unui sens adânc, desigur ascuns, al lumii va găsi mereu argumente şi noi argumente pentru a-şi susţine părerea. Iar scepticul va găsi mereu contra-argumente care să i-o combată. 

Probabil poziţiile celor doi nici nu sunt atât de diferite. Un copil preşcolar are o anumită părere despre lume; ulterior învaţă ceva fizică şi îşi va explica realitatea prin legile lui Newton; află mai apoi, odată cu datele despre electromagnetism şi lumină despre Teoria relativităţii a lui Einstein care aduce ceva nou faţă de ceea ce ştia dar şi include mecanica newtoniană. Cunoaştem din ce în ce mai mult (într-un scenariu fericit de dezvoltare) însă fiecare nivel de cunoaştere nu ar trebui să îl contrazică pe cel anterior, ci să-l includă şi să-l depăşească. Pacienta lui House trebuie să ţină seama de logică, ştiinţă, raţiune pentru că astfel iese din lumea aceasta însă şi medicul ar trebui să recunoască că această paradigmă nu explică tot, că misterul rămâne, în ciuda tuturor explicaţiilor. 

Suntem diferiţi dar aparţinem aceleiaşi lumi - temei de conflict, temei de înţelegere. 

Memento mori

Despre responsabilitate, care se opune unui fel „distractiv” de a fi.

Ridicaţi Soarele!

După 14 ani de la apariţie am văzut Truman Show, un film cu Jim Carrey, un actor care până acum mi-a fost profund antipatic. Ideea scenariului este cu totul strălucită: un reality-show în care personajul principal îşi trăieşte viaţa reală, înconjurat de o armată de actori care-i pun la dispoziţie o realitate utopică. O analiză pe multiple planuri a filmului am găsit aici; autorul face o analiză sociologică a filmului privind relaţia dintre realitatea „adevărată” şi cea servită de mass-media, şansele existenţei unei lumi perfecte dar şi una moral-filosofică din perspectiva responsabilităţii pe care o avem faţă de ceilalţi. 

Doar la o primă vizionare, cred că mai pot fi detectate şi alte planuri de decriptare a acţiunii, unul dintre acestea fiind cel teologic. Cristof este Dumnezeu pentru Truman: îl înconjoară cu iubire nemărginită, i-a vegheat fiecare pas încă dinainte de a se naşte, îi construieşte o lume perfectă în care să nu aibă nicio problemă, aduce ploaia şi ridică Soarele pe cer. Însă atunci când creaţia sa se răzvrăteşte, Cristof devine nemilos: aduce asupra sa furtuna şi fulgerele şi aproape îl ucide - este aici Jahve cel sever până la cruzime din Noul Testament. După ce pedeapsa a fost aplicată, păpuşarul devine iertător şi blând, plin de iubire şi-l cheamă pe rătăcit la pieptul său - Dumnezeu cel iubitor şi iertător din Noul Testament. Diferenţa dintre divinitate şi om pare a fi aici capacitatea de a oferi libertate celuilalt: se spune că în faţa Domnului avem liber arbitru aşa că ni se dă deplina capacitate şi libertate de a urma o cale sau o alta. Cristof îşi impune voinţa, retează creaţiei sale orice posibilitate de a alege în afara căii pe care „trebuie” să meargă. În ciuda acestei diferenţe, cred că paralela dintre Seahaven (oraşul artificial în care se petrece acţiunea) şi lumea noastră rezistă. Truman suntem noi.

Pe de altă parte, trăind într-o cuşcă, cum se poate ieşi din aceasta? La un moment dat Cristof este întrebat „de ce crezi că Truman nu a ajuns să decopere adevărata natură a lumii sale?” „Acceptăm realitatea lumii care ne este arătată”, se răspunde. Limitele lumii sunt limitele lumii noastre şi nu ale lumii însăşi. În această lume, în Seahaven-ul fiecăruia, mai sunt secrete, taine, surprize, dezamăgiri. Nimic nu-i cunoscut pe de-a-ntregul, nici măcar sufletul personal. Iar atunci când, printr-un accident de cele mai multe ori (ca în film) întrezărim ceva dincolo, avem de ales între a rămâne aici sau de a trece pragul, ignorând falşii idoli (nu ca personajele din ultima secvenţă care schimbă postul în căutarea unei noi iluzii).
Update: Vizionarea, stupefiat, a imaginilor de la funeraliile lui Kim Jong Il m-a făcut să mă gândesc la acest film. Atunci când credinţa îţi este limitată, când ceea ce ţi se arată e minuscul, trunchiat, asta numeşti „viaţă”.  Dar există oare o diferenţă de natură între noi şi nord-coreeni, sau e doar una de grad dată de mărimea „bulei”?

Pesimism şi realism etic

În lumea (postmodernă) – occidentală, să spunem – în care Dumnezeu a murit de ceva vreme, oamenii au rămas singuri să îşi rezolve problemele. O cale de a face asta ar fi să se strângă în comunităţi – reale ori virtuale – şi să stabilească ceea ce este bine ori adevărat pentru acel grup: prieteni, soţi, sat, naţiune ori uniune politică. Pare perfect logic şi eficient dar există un „dar”.

Faptul că fiecare om vede realitatea în felul să personal este de acum un loc comun al psihologiei şi al filosofiei şi locul de plecare al ideii de mai sus: nu există repere absolute pentru toţi. De la această premisă se porneşte şi în filmul lui Akira Kurosawa, Rashomon. Trei bărbaţi se adăpostesc de ploaie într-o clădire dărăpănată; doi dintre aceştia sunt puternic marcaţi de o experienţă pe care încep să o povestească. Este vorba de un viol şi crimă pe care fiecare protagonist o povesteşte în modul în care a văzut-o, fiecare într-o variantă cu totul diferită de a celorlalţi. Pe scurt, un tâlhar este atras de o femeie care trece împreună cu soţul ei printr-o pădure; femeia este siluită iar bărbatul ei este găsit mort. Rând pe rând, tâlharul, cei doi soţi (bărbatul din mormânt prin intermediul unui medium), şi un martor (unul dintre povestitori) relatează întâmplarea dar lucrurile se petrec cu totul şi cu totul altfel în fiecare poveste. Deşi pare ficţiune, metaforă pură, toate aceste naraţiuni paralele m-au dus cu gândul la reprezentările şi interpretările asupra faptelor ale oamenilor aflaţi în conflict ori membri ai unor culturi diferite.

În film se trag şi concluziile, deloc optimiste, din această stare de lucruri, a condamnării la un exil într-o subiectivitate absolut izolată de a celorlalţi. „E îngrozitor! Dacă nu mai putem avea încredere între noi (nu pentru că ne minţim ci pentru că nu putem să nu ne minţim), e iadul pe pământ!”, exclamă copleşit un preot. „Eu cred în om. Nu vreau ca lumea să fie un iad”.  În acest timp un personaj cinic şi egoist până la cruzime, un vagabond după toate aparenţele, râde batjocoritor şi constată: „La urma urmei nu poţi înţelege tot ceea ce fac oamenii” (ceea ce, trebuie să recunoaştem, este adevărat). La rândul său, un altul din cei trei protagonişti – tăietorul de lemne - afirmă: „Toţi sunt egoşti şi necinstiţi. Toţi găsesc scuze. Banditul, femeia, bărbatul şi tu!” însă celui care spune asta i se demonstrează că şi el însuşi e la fel ca şi cei pe care-i judecă („Un bandit îl numeşte pe altul bandit.”). Toţi suntem o apă şi un pământ, fie că vrem fie că nu vrem, fie că suntem conştienţi de asta, fie că nu.    

Deşi concluziile „teoretice” sunt pesimiste („E normal să nu ai încredere în nimeni după o zi ca asta. Mie ar trebui să-mi fie ruşine. Nu-mi înţeleg propriul suflet.”), filmul are un fir de speranţă. În clădirea ce a servit drept adăpost este găsit un nou-născut abandonat pe care-l ia tăietorul de lemne pentru că „acolo unde mănâncă şase, mai poate mânca încă unul”. Preotul, în faţa acestui gest, pare că îşi revine: „Îţi sunt recunoscător. Mulţumită ţie, cred că pot să-mi păstrez credinţa în om.”

Aşadar, dacă tablele de legi au fost sfărâmate iar noi circulăm pe nişte coridoare care niciodată nu se intersectează, ceea ce face ca orice construcţie să fie fragilă şi provizorie, şansa unui progres din punct de vedere moral e ca şi inexistentă. Niciodată nu vom deveni, ca specie, mai buni decât suntem acum pentru că nu avem cum. Rămâne doar un lucru să facem: gesturi nu ca semne ale unei Morale, nu îndeplinirea unor ordine dictate de o instanţă superioară ci gesturi personale, izolate, efectuate în nume individual. Măcar atât.  Iar atunci poate că lumea va fi, totuşi, mai bună nu pentru că am făcut un bine ci pentru că suntem noi mai buni. Doar să nu devenim cinici şi/sau resemnaţi.

Haosul ca ordine dezirabilă

Un film, probabil nu unul de top, m-a pus pe gânduri. Se numeşte Pleasantville, un film care mi se pare că are nişte idei bune în spate, prezentate însă „americăneşte”, destul de comercial. Un puşti din anii 2000 ajunge în realitatea unui soap-opera al anilor ”50, un orăşel tipic în care toate lucrurile sunt „drăguţe”, „în regulă”, „aşa cum trebuie să fie”. Aici nu se întâmplă lucruri rele dar, corelativ, nici lucruri bune. Nu există ură dar nu există nici dragoste; nu există greşeală dar nu există nici performanţă; nu există suferinţă dar nu există nici creaţie. Unde nu există viciu, virtutea nu are niciun sens. Impresionantă – filosofică – această idee că dacă alungăm complet răul din viaţă, împreună cu el alungăm şi tot binele. Rămâne o viaţă „drăguţă”, ca o apă distilată, fără săruri şi de asta inutilă.

În imaginea filmului realitatea din Pleasantville este prezentată la început doar în alb-negru, ca filmele de la mijlocul secolului. Pe măsură ce acţiunile celor doi tineri tulbură realitatea din comunitatea încremenită, încep să apară culorile, ici şi colo: flori, maşini, oameni. Tot ceea ce este atins de pasiune capătă culoare după ce înainte era tern şi, într-un anumit fel nu exista. Cărţile din biblioteci erau formate numai din coperţi şi pagini albe, până în momentul în care cineva din afară, care apucase să le citească odată, le povesteşte. Orice are însă un preţ: lucrurile ies din albie, apele se tulbură; pasiune nu înseamnă doar iubire ci şi gelozie, creaţia este însoţită de invidie, schimbarea are câştigători dar şi perdanţi. Cei din urmă nu cedează fără luptă şi, cât timp mai au puterea, încearcă să-şi păstreze poziţia dominantă, prin orice mijloace. La un moment dat, în timpul unui proces, noua stratificare socială este frumos ilustrată prin aşezarea publicului: la balcon cei coloraţi, la parter cei necoloraţi. Filmul exprimă prin imagini frumoase şi de multe ori cu umor un adevăr axiomatic: stagnarea nu este bună, curgerea da, chiar dacă cea din urmă pare că nu duce nicăieri. Dacă mişcarea şi schimbarea par a nu duce nicăieri, stagnarea cu siguranţă nu duce nicăieri.

Însă dacă dezechilibrul este bun, cum poate fi obţinut acesta? Se sugerează aici câteva căi: iubirea, creaţia, cultura. Într-o acoladă cuprinzătoare, pasiunea pentru ceea ce faci, pentru viaţă şi ceea ce implică ea.

Ne-am (m-am) obişnuit să asimilăm binele cu ordinea şi răul cu dezordinea şi cu haosul. Pleasantville răstoarnă credibil această reprezentare. Poate nu ar fi chiar extraordinar într-o lume haotică însă una încremenită ar fi cu siguranţă un iad plictisitor.

Din film: - Am 40 de ani. Nu ar trebui să fie aşa. – Nu ar trebui să fie în niciun fel.

Nici măcar în Rai nu e uşor

Un film care aparent nu are nimic deosebit - „As it is in Heaven”. Nu are cine ştie ce acţiune, dialoguri „înţelepte”, nci vorbă de efecte speciale şi totuşi te cucereşte. Fără a-i jigni pe iubitorii de film, compar producţia asta suedeză cu o carte în care găseşti nenumărate înţelesuri. 

Personajul principal este un fost dirijor celebru care se retrage în satul natal atunci când îl lasă sănătatea. Aici nimeni nu-l cunoaşte pentru că la plecare, la vârsta de 7 ani, agentul său îi schimbase numele. Cumpără sediul fostei şcoli din sat şi vrea să trăiască „doar ascultând”. Oamenii ştiu însă cine este - un muzician vestit - şi trag de el să se ocupe de corul bisericii. Iniţial refuză însă (nu-mi este foarte clar de ce, poate în urma privirii unei femei) în cele din urmă acceptă: se angajează cantor la biserică şi printre atribuţii are şi pregătirea corului. Din acest moment viaţa fiecărui om implicat se schimbă. Deşi nu se prea ocupă de muzică fiecare îşi găseşte, la îndemnul dirijorului, propria voce. Descoperirea de sine nu este uşoară: fiecare vede ce viaţă strâmbă a dus, cum s-a pierdut lângă nişte oameni cărora nu le-a păsat decât de ei şi mai vede cât de singur a fost. Fiecare şi-a trăit propria dramă în dispreţul ori în indiferenţa celorlalţi. Odată descoperirea de sine realizată, nimic nu mai este cum a fost. Soţia preotului încearcă să îl facă pe acesta să înţeleagă adevărul şi nu învelişul din vorbe al celor propovăduite; Gabriella îşi părăseşte bărbatul care o stâlcea sistematic în bătaie; un bătrân dă glas iubirii de o viaţă pentru femeia iubită. E greu, este cumplit de greu (cam cum spunea Epictet) dar oamenii se eliberează prin ei înşişi şi nu îndemnaţi de Daniel, dirijorul. Omul acesta aparent nu face nimic: dă frâu bucuriei din oameni care nu întârzie să se reverse. Şi odată cu ea, demnitatea şi libertate. Daniel nu este un guru, un înţelept, creator de şcoală ori lider de sectă. Nu are charismă, prestanţă ori verb. Parcă nu dă nimic însă lângă el fiecare dă totul.

Totul e uman şi umanitate în acest film. Ce se petrece aici s-ar fi putut întâmpla într-un sat din Vaslui sau din Argentina. Dacă se vorbeşte de Dumnezeu şi de credinţă, se vorbeşte doar pentru a le readuce pe pământ şi printre oameni, departe de hainele rigide şi strâmte în care au fost încorsetate de teologi şi de biserică. La un moment dat se pomeneşte de îngeri însă atunci când un personaj spune că a văzut aripi la colegii de cor. „Eşti pregătit când le vezi la toată lumea (aripile de înger). Poţi dacă perseverezi!”, spune Lena. Îngerii sunt oamenii văzuţi astfel şi Daniel însuşi îşi câştigă acest rang atunci când iubeşte. E mult înţeles de iubire în film: Când, după timp, dirjorul se întâlneşte cu fostul său agent acesta îl întreabă: „Ţi-ai îndeplinit visul (acela de a compune o muzică în stare să deschidă inimile oamenilor)?” „Da, aşa cred!” „Dar cum? De ce cu aceşti oameni?” „Mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei!”. După ce află lucrul acesta, după ce se iubeşte cu femeia de care era îndrăgostit, Daniel moare. Îşi îndeplinise misiunea ori poate a plătit pentru îndrăzneala de a se desprinde de pământul natal şi de reveni în lume. Aşa ca Josef Knecht, din „Jocul cu mărgelele de sticlă”.

Toţi cei pe care i-a iubit, cărora le-a redăruit viaţa, au rămas acum singuri. Liberi, pe picioarele lor, într-un Rai frumos în care este, uneori, atât de greu de trăit.

Încă ceva, din multele lucruri rămase nespuse despre acest film: numai oamenii dăruiţi pot scoate ce e mai bun, mai frumos din ceilalţi. Noi, restul, trebuie să fim atenţi ca aceştia să nu treacă ignoraţi pe lângă persoana noastră. S-ar putea să fie cel mai bun lucru care ni se se întâmplă. Singurul.