Cum începe lumea

„Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.

Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.

Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.

Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc.

[…]

Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.

Încă ceva: postulatele nu sunt nici ele mărginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau să văd un lucru într-o anumită culoare, pun ochelari verzi, roşii, albaştri, negri. Există sticle verzi, roşii, albastre, negre şi numai din posibilităţile sau sticlele cari există în realitate aş putea eu să-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea mă condiţionează oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însuşi nu este condiţionat de realitate, ci este pur şi simplu o creaţiune a mea.”  

(Nae Ionescu - Curs de teorie a cunoaşterii)

Uităm adesea că lumea în care trăim nu este Lumea, ci una particulară, aşa cum noi o construim. Suntem convinşi de unele adevăruri, de parcă chiar ar exista, dar ele există numai în lumea în care am permis să existe aceste adevăruri. Aşa cum în dialogurile dintre credincioşi şi atei, Dumnezeu este prezent sau absent pentru că nu are cum să fie/să nu fie altfel în funcţie de culoarea sticlei ochelarilor pe care fiecare îi are pe nas. Aşadar atunci când se spune „nu se poate”, nu se poate este valabil, adevărat doar într-o lume particulară.
Mai departe, spune Nae Ionescu, odată formulat un postulat - printr-un punct exterior unei drepte se poate duce la ea o singură paralelă sau Dumnezeu există - din el decurg o mulţime de consecinţe, consecinţe care construiesc, descriu, lumi care pot să fie doar într-un singur fel şi nu în altul - suma unghiurilor unui triunghi are 180° sau femeia a fost creată din coasta lui Adam. Apar, cum spunea Yalom, constelaţiile în cunoaştere, structurile de acum independente de noi, în care lucrurile nu pot să stea altfel decât stau.
Se poate imagina situaţia în care se porneşte de la starea de libertate maximă în care sunt liber să aleg orice postulat, dar care, odată ales, îmi va limita la maxim acţiunile care trebuie desfăşurate doar sub semnul acelui postulat. Ca şi când ai fi într-o intersecţie: poţi alege orice stradă, dar odată aleasă una vei putea merge doar pe străzile care se deschid de aici nu şi pe altele care se deschid din celelalte străzi principale. Rămâne discuţia în ce măsură suntem liberi să ne întoarcem în intersecţie, să ne schimbăm postulatul, principiul de funcţionare în virtutea căruia trăim. 

Două sensuri ale unui cuvânt

„În timp ce în limba engleză, cuvântul «sacrificiu» aste mereu asociat cu a pierde ceva, a te lipsi de ceva, în limbile latină, greacă, ebraică, slavonă şi în toate celelalte limbi străvechi, termenul «sacrificiu» provine din «sacru» - sensul fiind «a sfinţi» ceva, nicidecum «a pierde» ceva sau «a te lipsi» de ceva. [...] Atunci când vorbim despre sacrificiu, centrul de gravitate (greutate) nu se deplasează spre pierdere sau irosire, ci spre ceea ce se întâmplă când aducem jerfa noastră. [...] Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al sfinţirii, al ofrandei: a dărui şi a primi nu pentru a câştiga ceva în schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

(Mitropolitul Antonie - Dumnezeu şi omul)  

Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea

- De crezi că se sinucid oamenii?– Nu ştiu, motivele sunt diferite. (..) Motivele mele sunt o pierdere treptată a încrederii, o iluminare treptată a naturii realităţii, a lumii.”

Doi oameni, de condiţii diferite – un profesor de filosofie, care „predă lecţii de întuneric”, şi un fost puşcăriaş al cărui singură avere este o Biblie – se întâlnesc pentru a discuta despre motivele pentru care merită să trăieşti.  Întâlnirea urmează tentativei de sinucidere a celui dintâi, care a fost salvat în ultima clipă de cel care acum vrea să-l convingă să nu mai repete gestul. Filmul, realizat după o piesă de teatru, redă înfruntarea de dimensiuni eroice dintre cele două concepţii, atât de omeneşti, în fapt. Pe de o parte convingerea că lumea, aşa cum este ea, înseamnă numai suferinţă fără rost şi cu cât ai multă conştiinţă cu atât realizezi mai mult acest lucru şi, pe de altă parte, că mai presus de om există ceva care-l poate lumina, înălţa deasupra condiţiei sale mizere şi astfel să-i confere sens existenţei.

Black, personajul salvator, este un fost puşcăriaş care a trăit o experienţă cvasimistică în închisoare când s-a aflat în pragul morţii în urma unei altercaţii. Acesta, spune el, nu este nici pe de parte cea mai îngrozitoare experienţă prin care a trecut, dar acum se află de celealtă parte a baricadei, de partea binelui. Nu este bigot, doar credincios. Deşi spune la un moment dat despre sine că nu are niciun gând care să nu provină din Biblie, el se caracterizează drept un eretic (nu crede, de exemplu în păcatul originar), nu dă niciun citat din Cartea Sfântă iar orice referire la aceasta este filtrată prin propria experienţă.

White, profesorul, deşi alege sinuciderea, pare că a ajuns la acest gest nu din disperare, ci ca o concluzie a unei analize temeinice. El îşi expune argumentele sale nu pentru că ar vrea să convingă pe cineva ci pentru că este ţinut prizonier de salvatorul său care se teme de o nouă tentativă de sinucidere. Recunoaşte că nu crede în nimic deşi a făcut-o: a crezut în artă, cultură, cărţi, muzică, lucruri pe care le-a crezut indestructibile dar s-a dovedit că nu sunt astfel. La sfârşit, toate uşile s-au închis în urma sa, nemairămânându-i decât una singură. „Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea”, spune el.

Înarmaţi cu aceste convingeri, cei doi se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, expresia având un sens propriu în acest context. Personal, filmul m-a încântat el fiind aproape o ilustrare în imagini a unui dialog filosofic dar, totuşi, el nu epuizează perspectivele din care poate fi privită problema dacă viaţa merită sau nu să fie trăită (cea mai importantă a filosofiei, după Albert Camus). Dialogul dintre cei doi este unul în alb şi negru – chiar dacă spre final unul dintre cei doi pare că se apropie de poziţia celuilalt – însă între aceste două limite nuanţele pot fi infinite. Pot înţelege poziţia lui White, aceea că oricine care nu este retardat ar trebui să se sinucidă, sau spus altfel are o întâlnire cu neantul, cu absurdul, cu lipsa de sens, dar, tocmai de aceea, abia de aici trebuie pornită discuţia: Cum poţi da sens atunci când ştii că nimic nu are sens? Absurdul şi disperarea sunt locuri comune – sunt proprii condiţiei umane, cum o spune şi personajul din film – şi de aceea iscusinţa ar fi de a descoperi calea de a trăi autentic – iar aceasta implică desigur sinceritate şi asumare, nu lipirea unui zâmbet tâmp pe faţă – într-o lume în care Dumnezeu se încăpăţânează să tacă până şi în faţa cuptoarelor de la Dachau. Or, sinuciderea, orice s-ar spune, nu poate fi considerată o iscusinţă, o abilitate.

Jocul iluziilor

„Mai verosimil decât adevărul / E câteodată un vis”, spunea Blaga. În acelaşi sens, Giovani Papinini comenta, referindu-se la opera lui Schopenhauer: „Şi nu e prea prudent să se vorbească nici despre bucuriile iluzorii, fiindcă iluzia este şi ea o realitate, iar aşa numitele plăceri iluzorii sunt plăceri la fel de reale ca şi celelalte, ba poate chiar singurele reale.”

Astfel iluzia intră şi-şi ia locul demn, lângă adevăr, poate chiar în faţa sa, la spectacolul realităţii. 

Uitare

- Aţi amorţit, remarcă el, nu numai că aţi renunţat la viaţă, la interesele dumneavostră şi la cele sociale, la datoria de cetăţean şi de om, la prietenii dumneavostră (totuşi, aţi avut prieteni), nu numai că aţi renunţat la alt scop în afara câştigului, dar aţi renunţat chiar şi la amintirile dumneavoastră. Vă ţin minte într-un anumit moment fierbinte şi intens al vieţii dumneavostră; dar sunt convins că aţi uitat impresiile de pe-atunci; visurile dumneavostră, dorinţele dumneavostră de acum, vitale, nu merg mai departe de pair et impair, rouge et noir, douăsprezece de la mijloc şi aşa mai departe, sunt sigur!

(F.M. Dostoievski - Jucătorul)

Ceremonia ceaiului

Fiecare poate să aibă parte de propria fericire. Atunci când şi-o găseşte, este singur în fericirea sa; aceasta poate fi cel mult împărtăşită. Dacă găseşte un răspuns în celălalt, acesta din urmă va fi fericit în felul său. Gândită astfel, fericirea este o problemă individuală, subiectivă, de căutare şi găsire a ceva ce sălăşluieşte în sine.
Nu toţi, însă, suntem budişti pentru ca lucrurile să stea astfel, nu atât simplu cât unilateral. Gândirea occidentală, cam de când e ea gândire, desigur cu unele excepţii notabile (stoicii, misticii), a încercat să acopere falia dintre sine şi lume. Este o distanţă între aceste două realităţi care, uneori, pare că poate fi redusă sau chiar anulată prin înţelegere. Cunoaşterea nu ar fi, în acest sens, decât asimilarea lumii în propria mea minte: am înţeles lumea, o cunosc, atunci când ea nu mai are taine pentru mine, o ştiu ca „pe propriul meu buzunar”, ca pe propriul meu creier în cazul de faţă. Lăsând de o parte faptul că nici mintea personală nu ţi-o cunoşti vreodată în integralitatea sa, lumea cu atât mai puţin. Or, revenind, atunci cum poţi fi fericit în lume, într-o realitate care nici nu ştii cum este? Poate doar într-o stare de ignoranţă, dar asta, din start, nu se pune.
Măcar de fiecare să aibă parte de propria fericire.  

Ecologia, limba noastră comună

În cursul unei dezbateri televizate pe marginea incandescentului subiect Roşia Montană dintre deputatul Remus Cernea şi un reprezentant al minerilor, cel dintâi spune: „Aici (în această temă) sunt implicate nişte valori, nişte principii”, lăsând să se înţeleagă că interlocutorul său nu s-ar ridica la nivelul prea înalt al acestor Idei platonice. Dar care ar fi acestea? Din câte înţeleg, ar fi vorba despre comandamentul de a ne păstra ţara curată, în starea sa naturală imaculată şi, cel puţin zona respectivă, peisajul presupus virgin să fie afectat de doar câteva non-invazive pensiuni agroturistice. Mai pe scurt, punctul de vedere al celor care se opun proiectului Roşia Montană este formulat dintr-o perspectivă ecologică asupra societăţi şi naturii, căreia i s-ar opune aparent perpectiva (valoarea, principiile) economică descrisă de cuvinte cum ar fi exploatare, profit, cianură etc. 

Filosoful francez Luc Ferry apreciază că în lumea contemporană, desacralizată, secularizată, în care Dumnezeu a murit, ne satisfacem nevoia de sacru în iubirea pentru copiii noştri. Ei ar cam fi singurul lucru pentru care suntem gata să murim după ce toate celalte valori s-au debilizat sau au dispărut complet în ultimele 2-3 secole. Această sacralizare a propriilor copii se exprimă, are ca formă, creşterea gradului de responsabilitate asupra mediului, a planetei, care nu este doar a noastră ci urmează să o lăsăm moştenire celor mai dragi fiinţe, singurului lucru sacru pe care-l mai avem. 

Dacă interlocutorul lui Cernea l-ar fi citit pe Ferry, poate ar fi avut ceva mai multe şanse să-l convingă pe deputat că, pe undeva, se gândesc la acelaşi lucru: la copii şi, prin ei, la viitor. Felul cum ajungem acolo, în viitorul transmis propriilor copii, este deja altă discuţie, mai tehnică, dar cred că nu valorile, principiile prea înalte/prea meschine fracturează acum atât de grav ţara, ci altceva. În acest punct a spune că valorile „mele” sunt mai presus de valorile „tale” nu ajută la nimic decât, eventual, la creşterea încrâncenării.

A fi părinte

Calitatea de părinte poate fi caracterizată în multe feluri şi, printre acestea, poate fi văzută şi ca un examen. În faţa străinilor, a celorlalţi, ne putem pune mască aşa încât să apărem nu cum suntem ci aşa cum am dori să fim, dar a-l minţi pe copil, arătându-ne altul decât eşti, nu este admisibil. Ai să-i transmiţi ceva, iar moştenirea adevărată este sinele pe care-l dăurieşti, iar acesta nu poate fi deghizat pentru că atunci nu ar mai fi sine. 

Rătăcirile, căutările, fricile, tergiversările, amânările, minciunile, comodităţile, dependenţele şi aproape orice păcat poate fi scuzat în faţa propriei persoane. Orice a avut o cauză, are o explicaţie şi, în cele din urmă, o scuză. Atunci însă când din toate acestea trebuie să alegi ceva pentru a dărui, nu poţi să oferi scuze şi explicaţii. În acest sens, ca părinte, dai examen. Mai toţi, probabil, îl pierdem, poate că nici nu este nevoie de atât de mult adevăr în educaţie, dar măcar acum, (şi) în această calitate, să fim cei mândri de ceea ce suntem, pentru a transmite şi copiilor noştri această mândrie.

Între Moldoveanu şi Waters

„Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea”. Acest vers al lui Lucian Blaga se află pe o cruce de pe vârful Moldoveanu din Făgăraş. Cum se faci asta, cum opreşti clipa, cum aduci lumina din vârf la câmpie şi o păstrezi pentru celelalte clipe curgătoare? Waters este supărat („I hate!”) pe cei care, în loc să se bucure de concertul său, stau cu aparatele de fotografiat deasupra capului şi încearcă să prindă ceea ce nu poate fi prins. Dar ei (noi) vor să oprească clipa, să o stocheze, să conserve nu imaginea, ci trăirea, pentru a o coborî la câmpie. Din păcate, cu preţul uciderii trăirii. Cumva, altfel, acest transfer trebuie să poată fi făcut.

*

„Nu ai un bilet în plus? Aştept aici de la ora 8!”, îmi spune femeia tuciurie. Eu aşteptam de 25 de ani, din clipa când cineva a început să-mi spună, cu ochii strălucind de bucuria împărtăşirii „Este vorba despre un copil care şi-a pierdut tatăl în război”. Mai apoi el a pus discul pe pick-up-ul Tesla, iar braţul cu ac de safir s-a îndreptat, luându-mă cu sine, spre o altă lume.

*

Dacă nu eşti în stare, de unul singur, să aduci frumuseţe în viaţă, mă îndoiesc că altcineva poate să o facă pentru tine.

*

Sacru este lucrul pentru care eşti gata să te sacrifici.

*

Multă, tare multă, lume la concert. Nici nu ştiu dacă am văzut vreodată atât de multă lume adunată la un loc. (Cum spune o reclamă „Suntem mulţi!”) A fost o surpriză mare pentru mine, mai ales numărul tinerilor din public. Mă gândeam, înainte, că aceasta nu este chiar o muzică pentru toată lumea dar am văzut că este pentru foarte multă lume. Poate, sper, că muzicii pinkfloydiene i se potriveşte o sentinţă a lui Carl Rogers: „Ceea ce este cel mai personal, este cel mai general”. O şansă operelor de artă de a se adresa tuturor fără a cădea în comercial. Autenticitatea.

*

Două citate au apărut pe zid în timpul melodiei „Run Like Hell” care descriu soarta omului prins în capcană, fie ea suferinţă sau dictatură, confruntarea cu ceea ce-i confiscă esenţa şi-l obligă să fie altceva decât este. Prima frază dintr-un roman şi ultima din altul.

„Cineva trebuie să-l fi calomniat pe Josef K., deoarece, fără ca el să fi făcut ceva rău, a fost arestat într-o dimineaţă”. (Kafka - Procesul)

„Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare!”  (Orwell - O mie nouă sute optzeci şi patru)

Confruntarea cu absurdul şi, după lupta cu acesta, înfrângerea. Traversarea unui deşert, cum ar spune Paler, nu poate să nu lase urme dar dacă, după toate, iubim deşertul, naştem monstrul din noi. Am deveni deşert, iar asta nu se poate.

*

În interviul promoţional difuzat de ProTv cu prilejul concertului, reporterul îl întreabă pe Waters ce planuri de viitor are. Muzicianul răspunde că se gândeşte să scoată un album în care să-ţi exprime gândurile faţă de Dumnezeu, el fiind ateu. Interesant proiect; sună mult a analiză sociologică. 

*

All alone, or in two's,

The ones who really love you

Walk up and down outside the wall

Some hand in hand 

And some gathered together in bands.

The bleeding hearts and artists 

Make their stand.

And when they've given you their all

Some stagger and fall, after all it's not easy

Banging your heart against some mad bugger's wall.

(Outside the wall)

Protest

Nici nu mai ştiu dacă a bătut la uşă atunci când a intrat. Cuvântul bun pentru apariţia ei este „intempestiv”. Îmi vedeam de treabă în linişte, împreună cu un creion şi acompaniat doar de gândurile mele când deodată, parcă, s-a rupt un baraj şi în cameră a intrat un torent de bucurie şi de lumină. Pentru o clipă, totul petrecându-se atât de repede, m-am aflat în două lumi: din una nu plecasem, în alta nu ajunsesem. Cam ca atunci când fulgeră şi vezi pentru scurt timp nevăzutul. Acum contemplam interiorul şi exteriorul în acelaşi moment. Eu-l şi lumea. Acum, în cunoştinţă de cauză, fără atitudini construite, prefabricate, nu mi-a mai plăcut tot ceea ce se revărsa peste mine. Nu că altădată m-aş fi dat în vânt după ce acest „afară” oferea, dar măcar îi ofeream acestei lumi acelaşi nivel de demnitate existenţială ca şi celeilalte: „este şi asta o lume!” spuneam. Ei bine, nu am nevoie de „bucuria şi lumina” primite cadou, de hrana mai mult sau mai puţin spirituală digerată de altul, de înţelesuri care să nu fie mai întâi înţelese de mine.