Miracole

„Dar îşi pierde oare Pavel cumpătul, părăsit fiind de orice mărturie? Nicidecum. Neavând altă mărturie la care să facă trimitere, se referă la necazurile sale. Nu e oare acest lucru demn de un miracol? Dacă Pavel n-ar fi dovedit dincolo de orice tăgadă că avea puterea de a face minuni, n-ar fi fost aceasta o dovadă? A transforma necazurile într-o mărturie pentru adevărul învăţăturii, a transforma ruşinea în slavă pentru tine şi pentru comunitatea credincioşilor, a transforma cauza pierdută într-o chestiune de onoare care are întreaga forţă dătătoare de entuziasm a mărturiei, nu sunt oare toate acestea ca şi cum ai face ologul să meragă, mutul să vorbească?”

(Søren Kierkegaard - Întărirea omului dinăuntru)

Oraşul lăsat fără suflet

Sibiu este un oraş de care sunt îndrăgostit. Trec rar pe acolo însă când sunt prin preajmă fac tot posibilul să-l văd fie şi numai pentru puţin timp, ca pe un prieten din alte vremuri cu care e de ajuns să dau mâna şi să-i urez toate cele bune. Totul îmi place în acest burg dar mai ales liniştea străzilor sale înguste în care casele îşi arată doar acoperişurile, pereţii goi şi nelipsita poartă inaccesibilă. Fiecare este o cetate care ascunde taine de secole la care eu, ca străin nu am acces însă, aceasta, în mod paradoxal, mă face să mă simt confortabil. Îmi mai place germanica Piaţă a Sfatului pe care am regăsit-o în oraşe, până aproape de Atlantic şi-mi mai place că de aici încep Munţii Făgăraş. Toate acestea nu ţin de oamenii care trăiesc acum în acest oraş însă ei au meritul de a fi ştiut să fi păstrat şi valorizat ceea ce au primit moştennire. Este evident că în Sibiu s-a renovat mult, încă se mai face, dar cu ochiul meu de turist profan mi se pare că aceasta s-a făcut păstrând ceea ce este autentic şi valoros. Mai mult, sunt, aproape de centru, case vechi, coşcovite care însă doar astfel redau atmosfera secolelor trecute, de parcă ai fi eroul unui roman de Hugo, Kafka ori Hesse. În Sibiu parcă s-a făcut mai mult curăţenie decât renovare. Oraşul este ca o preafrumoasă femeie trecută de prima tinereţe care nu încearcă să pară altceva decât este, mai blondă sau mai tânără decât în realitate. Machiajul discret nici nu se observă şi nu face altceva decât să-i sublinieze atuurile, multe aduse tocmai de trecerea vremii.

Ochii preafrumoasei doamne

Atunci când am revenit din concediu, am trecut, nu-i aşa, inevitabil, prin Pallas, ceva inexprimabil şi imens din sticlă şi beton în care se înghesuie toţi ieşenii. Privind toate ţevile pe care se sprijină această structură, iarba din „parc” adusă acolo în rulouri, această artificialitate silită, mi-am amintit de Sibiu şi m-am întristat. Iaşi poate nu este Hermannstadt, dar ar fi avut şansa de a fi Iaşi. Am fi avut ce arăta altora dacă nu ne-am fi machiat grotesc încercând să convingem că suntem ceea ce nu suntem - un oraş „modern”, „up to date”. Edilii de aici au făcut tocmai invers de ceea ce au făcut cei din Sibiu: îmbracă o babă în fustă scurtă încercând să o vândă drept miss. Dezgustător.

Sursa: www.ziaruldeiasi.ro

Carnagiul arhitectonic continuă. Unul din marile bulevarde din Iaşi va fi transformat în stradă pietonală iar primul pas pe care l-au făcut constructorii a fost să taie toţi teii. Nu erau puţini şi erau frumoşi. Erau moştenirea noastră de suflet, un lucru, unul din puţinele, care mă făcea să mă simt bine în oraşul meu. Acum nici nu am curaj să trec să văd dimensiunea dezastrului. Şi tot aşa mai departe - întreg municipiul e un câmp de luptă în urma căruia nu vor rămâne decât betoane, sticlă şi pavele. Vom fi atunci ceea ce nu suntem, vom fi lăsaţi fără suflet şi în zadar ne vom mira că după, ce am cheltuit atâta amar de bani pe operaţii estetice, nu vine nimeni să ne cunoască. 

Esenţialele lucruri inutile

„Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înainte zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, odată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.

Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. (...) 

Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.” (Antoine de Saint Exupéry - Citadela)

© Maria

Poţi duce pe cineva pe munte, dar cum aduci serenitatea muntelui în sufletul său? Fără silinţă, atât ai de făcut, să dăruieşti iar de acum înainte această fericire e treaba fiecăruia. Arunci o sămânţă şi speri să încolţească întru bucurie, speranţă şi creştere.

Laudă râsului

„Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. (...) Faptul că râsul este propriu omului dovedeşte mărginirea nostră de păcătoşi. Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omului! Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, ceea ce ar aţâţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. (...) Dar dacă cineva, într-o zi, fluturând cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta râsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derâderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginlor celor mai sfinte şi mai respectabile - oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Gugliemo, veţi fi răsturnaţi. 

(...)

Dar dacă într-o zi - şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derâderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu râd de Întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acestei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale (...). ”

(Umberto Eco - Numele trandafirului)

Să ne punem la îndoială seriozitatea:

Şir nesfârşit de miracole

La Dr. House vine o pacientă îngrozită că urmează să moară. Acest lucru i l-a prezis o pisică ce nu s-a înşelat niciodată: atunci când se culcă lângă un om bolnav, acesta moare, mai devereme sau mai târziu. Cum House nu crede în miracole, se apucă de cercetat fenomenul: printre altele, duce mâţa la reanimare, aceasta se culcă lângă un bolnav care, la scurt timp, moare. Şi totuşi, aceste lucruri care nu au nicio explicaţie nu ar trebui să se întâmple, ies din tiparul unei minţi aflate în slujba ştiinţei, raţiunii, logicii. La un moment dat pisica intră în biroul medicului şi se tolăneşte pe laptopul său deschis ceea ce-l face pe doctor să dezlege misterul: animalul căuta întotdeauna locurile calde, şi de aceea şi oameni cu febră sau muribunzii încălziţi cu pături electrice. 

Atunci când îşi anunţă pacienta că nu era vorba de nicio minune ori premoniţie, că pisica nu are niciun dar ea îl întreabă: „De ce animalul a intrat tocmai atunci în încăpere, tocmai când lucrai la calculator?¨

Aşa nu mai terminăm niciodată. Un adept al unui sens adânc, desigur ascuns, al lumii va găsi mereu argumente şi noi argumente pentru a-şi susţine părerea. Iar scepticul va găsi mereu contra-argumente care să i-o combată. 

Probabil poziţiile celor doi nici nu sunt atât de diferite. Un copil preşcolar are o anumită părere despre lume; ulterior învaţă ceva fizică şi îşi va explica realitatea prin legile lui Newton; află mai apoi, odată cu datele despre electromagnetism şi lumină despre Teoria relativităţii a lui Einstein care aduce ceva nou faţă de ceea ce ştia dar şi include mecanica newtoniană. Cunoaştem din ce în ce mai mult (într-un scenariu fericit de dezvoltare) însă fiecare nivel de cunoaştere nu ar trebui să îl contrazică pe cel anterior, ci să-l includă şi să-l depăşească. Pacienta lui House trebuie să ţină seama de logică, ştiinţă, raţiune pentru că astfel iese din lumea aceasta însă şi medicul ar trebui să recunoască că această paradigmă nu explică tot, că misterul rămâne, în ciuda tuturor explicaţiilor. 

Suntem diferiţi dar aparţinem aceleiaşi lumi - temei de conflict, temei de înţelegere. 

Împăcare cu lumea

Kazantzakis, nu doar el, desigur, dar el îmi vine acum în minte s-a străduit să găsească o cale de a concilia spiritul cu trupul, carnea cu spiritul. Mai curând provocarea este aceea de a împăca ceea ce este profund în tine cu ceea ce este superficial, de a fi unitar în tot ceea ce eşti. Să scoţi rădăcinile la lumină şi să te hrăneşti prin frunze. 

Carnea poate fi spiritualizată aşa cum spiritul poate fi pervertit, aşa că nu acestea sunt unităţile de măsură, limitele care se cer apropiate.

Eşti în profunzimile tale ceea ce eşti şi anevoie poţi deveni acolo, în adânc, altcineva. Nici nu-i de dorit asta. Schimbare înseamnă în aceşti termeni împrietenirea, înfrăţirea cu celălalt eu, cel cu care nu ai fost de acord niciodată pentru că ţi-a fost teamă de el. Iar un ascuns şi cel mai adesea neştiut conflict cu tine însuţi, o stare de nemulţumire şi de disconfort cu ceea ce eşti, poate fi o sursă a relelor din viaţă. Împăcare nu înseamnă resemnare; este zâmbet, nu rictus. Aşa cum zâmbeşte - în urma unei înţelegeri profunde - la sfârşitul filmului şi al vieţii Isak din Fragii sălbatici.

Sfat

Mi se pare de prost gust, voyeuristic, să povesteşti unor străini lucruri concrete şi personale din viaţa ta. În schimb, mi se pare ok să transmiţi trăiri şi învăţăminte chiar dacă spuse astfel riscă să nu-şi atingă ţinta. Dacă cineva trece pe aici, acum sau oricând, am să-i scriu ceva, ce îmi spun neîncetat, de câteva ore: 

Bucură-te de ceea ce ai! Oricât ar fi de puţin, este infinit şi nepreţuit! Este atât de valoros pentru că e vorba de minunea misterioasă care se cheamă „viaţă” dar şi pentru că toate acestea se pot termina, dintr-o clipă pe alta! Un nimeni sau un nimic (o confuzie, o întâmplare, un accident) pot întrerupe şirul acestei bucurii şi-i păcat ca doar atunci - presupunând că mai ai acest răgaz - să constaţi frumuseţea şi bucuria care ţi s-a pus la dispoziţie în fiecare clipă în care nu ai fost acolo, pentru că aveai lucruri mai bune, mai importante, de făcut.

Sănătate micro şi macro

Gândesc cele trei sisteme ale realităţii - psihologic, social, politic - în aceeaşi termeni. Cel mai adesea judecate din perspectiva criteriului funcţionalităţii: trebuie ca individul, societatea, autoritatea să funcţioneze pentru a exista şi eventual pentru a se dezvolta. Individul, la nivel fizic şi psihic are nevoie să fie sănătos, pentru a-şi satisface celelalte nevoi mai apoi, iar pentru aceasta trebuie să-şi pună la lucru sistemul imunitar. La acest palier, mai ales la cel fiziologic, lucrurile sunt clare şi nu e loc de nicio filosofie şi niciun constructivism: este bun ceea ce face bine organismului şi este rău ceea ce îi face rău. Mare parte din controlul imunitar nici măcar nu se află sub controlul nostru - organismul ştie el mai bine ce are de făcut. Atunci când gândim la lucrurile astea, lucrurile încep să se nuanţeze, să devină neclare şi discutabile. „Nu-mi face bine să beau, dar... etc.” Urcând în psihologic, liniile directoare sunt mult mai vagi: facem sau nu facem multe lucruri din motive pe care pur şi simplu nu le cunoaştem. Vedem puţin şi incomplet din ceea ce suntem şi nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a ne cunoaşte. Nu suntem mereu aceeaşi: evoluăm, ne transformăm, ne adaptăm, ne schimbăm ceea ce nu este foarte rău. Dar cum suntem noi de fapt? Şi tot astfel, din ce în ce mai complicat, binele şi răul sunt tot mai „relative” pe măsură ce vorbim de familie, de naţiune, de lume. 

Şi atunci? În momente de criză - şi mai mereu suntem în criză, dacă nu ca indivizi, ca şi „consumatori” ori ca membri ai unei comunităţi politice - începi să-ţi pui întrebări şi să apreciezi - dacă îl ai - să îţi formezi - dacă nu ai - sistemul imunitar care este, până la urmă unul moral, atâta timp cât etica s-ar ocupa cu binele şi răul, cu ceea ce trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie făcut. La aceasta e bună cercetarea de sine şi de lume: să afli, prin propriile puteri, despre sine, despre lume şi despre legătura din cele două. Cum şi una şi cealaltă se schimbă, efortul odată început este fără de sfârşit, nu garantează nimic, dar în lipsa lui nu poate fi vorba de sănătate. Iar sănătatea mea, a ţării ori a lumii poate să nu fie mare lucru însă e ceva fără de care orice altceva nu poate fi gândit mai departe. 

Ezitant în faţa Porţii din Zid

„Ca specie şi ca indivizi, nu am putea nicidecum să ne descurcăm în lipsa raţionării sistematice. Dar dacă ar fi să rămânem echilibraţi, nu ne-am descurca nici în lipsa percepţiei directe, cât mai nesistematice cu putinţă, a lumilor interioare şi exterioare în care am fost născuţi. Realitatea dată este un infinit care depăşeşte orice înţelegere, însă admite să fie înţeles direct şi, într-un fel, deplin. Avem de-a face cu o transcendenţă ce aparţine unei ordini diferite de cea umană, care însă tot ni se poate înfăţişa ca imanenţă simţită, ca participare trăită. Să fii iluminat înseamnă să fii conştient, mereu, de realitatea totală în alteritatea ei imanentă - să fii conştient de ea, dar să rămâi pregătit să supravieţuieşti ca animal, să gândeşti şi să simţi ca fiinţă omenească, să recurgi, ori de câte ori se impune, la raţionarea sistematică. Scopul nostru e să descoperim că am fost mereu acolo unde a trebuit să fim. În mod nefericit, ne complicăm teribil această obligaţie. Pe parcurs, însă, există clemenţe gratuite sub formă de revelaţii fragmentare şi efemere.”

„Pentru Îngerii de ordin mai umil, cu mai bune perspective de longevitate, trebuie să existe o întoarcere la pai. Dar omul care se întoarce prin Poarta din Zid nu va fi niciodată acelaşi cu cel care a ieşit. Va fi mai înţelept, dar mai puţin încrezător, mai fericit, dar mai puţin mulţumit de sine, mai dispus să-şi mărturisească ignoranţa, cu umilinţă, şi mai bine pregătit să înţeleagă legătura* dintre cuvinte şi lucruri, dintre raţionarea sistematică şi Misterul insondabil pe care încearcă, pururi zadarnic, să-l priceapă.”

                                                                         (Aldous Huxley - Porţile percepţiei)

* mai curând lipsa de legătură, aş spune eu

Să existe ceva - o pastilă etc. - care să te treacă „dincolo”. Ca şi cum, în loc de a urca muntele, te duce în vârf elicopterul, telecabina sau măgarul. Important este vârful sau drumul până acolo? Să ne imaginăm o masificare a iluminării. Ajungem atunci în ridicola lume a lui Čapek din Fabrica de absolut. Absolut la fast-food care, prin asta, îşi pierde orice adâncime. Punctul de plecare şi cel final al lui Huxley în demersul său (Porţi în Zidul care ne desparte de „dincolo”, cel adevărat, de Lucrul-în-Sine) nu sunt doar acceptabile, dezirabile ci etern umane. Mijloacele - aici, mescalina - vreau să cred că sunt doar o metaforă. Bănuiesc şi că pastila de absolut din Porţile percepţiei va deveni ulterior instrumentul dezumanizării - soma - din Minunata lume nouă. (De fapt a fost invers de cum bănuiam: Minunata lume nouă a fost publicată în 1932 iar Porţile percepţiei spre sfârşitul vieţii, în 1954, cu continuarea sa Rai şi Iad în 1956.)
Este absolut inexplicabil cum Huxley nu vede pericolul accesului facil la Absolut prin metode chimice, tocmai el care a exprimat limpede pericolul otrăvirii minţii la nivel de mase:

„Va exista poate, pentru generația următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-și iubească respectivele servituți și de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăți întregi, astfel încât oamenii, deși le vor fi luate libertățile, chiar îi va bucura această stare de fapt.” 

 Iar atunci, dacă vezi pericolul unui lagăr de concentrare, cum să nu intuieşti ameninţarea carcerei? Cum poate un autor umanist care a militat pentru autonomia individului să găsească o astfel de soluţie existenţială?

In apărarea fiinţei

În termeni de psihopatologie, am o percepţie mai curând schizofrenică asupra lumii: o reprezentare a ei ar fi o cetate înconjurată de ziduri. Ideea de „apărare” în faţa diverselor „agresiuni” apare frecvent în ceea ce gândesc. Cu toate că de cele mai multe ori lucrurile stau altfel - nimeni nu intenţionează să-mi ia nimic şi de cele mai multe ori am mai multe de primit decât de dat - în momente de criză, de agresiune reală, se aud trâmbiţe de război iar armatele se dezmorţesc urcând pe metereze. 

Orice trebuie apărat şi nimic nu se întâmplă de la sine, poate doar lucrurile rele. Pasiunea, iubirea, cunoaşterea, sănătatea, echilibrul, fericirea, liniştea/neliniştea, oamenii dragi, amintirile, visurile, speranţele, sinele, alteritatea, drumurile spre, drumurile dinspre, relaţiile, durerile şi suferinţele, bucuriile, zâmbetele şi râsetele proprii şi ale celorlalţi, toate şi fiecare trebuie inventate, măcar descoperite, şi mai apoi apărate. Altfel sunt supuse distrugerii şi perisabilităţii. Uitării, cum spunea Hesse: uiţi suferinţele aşa cum uiţi şi bucuriile şi nici nu mai ştii pentru ce ai suferit. Şi-i păcat - orice uitare e pierdere de fiinţă. 

Dar să nu uit. 

Democraţia trebuie apărată atâta timp cât multe din înşiruirea de mai sus depind de o anumită libertate politică.