O bucurie

Parafrazându-l (postmodern) pe Borges, aş spune că orice tip de cunoaştere este valabil, dar că fiecare dintre noi trebuie să-i dea ascultare celui care-l poartă înlăuntrul său.

Vizuini

„Era tot în groapă dar i se părea că este afară.”

(Kobo Abe - Femeia nisipurilor)

Run, rabbit run.

Dig that hole, forget the sun,

And when at least the work is done

Don't sit down it's time to dig another one.

(Pink Floyd - Breathe)

Maica Rusia

Construcţie, demolare, reconstrucţie

Oricine a fost exclus/refuzat din/de un grup, organizaţie, experimentează caracterul obiectiv al realităţii sociale. Atunci, da, se poate construi o lume, dar alta, nu cea din care ai fost exclus/nu ai fost admis. („Socializarea nereuşită într-o lume socială poate fi însoţită de o socializare reuşită în altă lume.”) Aici există o limită.



Buunn! Realitatea (socială) există - dai cu piciorul în piatră şi cu capul de pragul de sus - independent şi indiferent de „victimă”. Intervenţia nu s-ar referi asupra realităţii ci asupra interpretării ei, rezultând astfel o realitate de ordin secund (construită). (Instituţiile) (Piatra, pragul rămân, nu pot fi anulate, însă sunt integrate într-un sens: am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.)

Gândul singur nu acţionează asupra realităţii concrete (ca aici), ci doar mediat (mintea inventează o unealtă care poate fi şi un simbol).

Un munte este un munte - o grămadă de pietre acoperită sau nu cu păduri, iarbă etc. Noi suntem cei care ni-l reprezentăm „înalt”, „maiestuos”, „spectaculos”, „stâncos”, „prăpăstios”, „periculos”, „inabordabil”, „valoros”. Mai departe, în funcţie de interese, formaţie etc. îl evaluăm dintr-o anumită perspectivă şi ne alăturăm unei forme de viaţă particulare care se află într-o anumită relaţie cu el, adică grupului oierilor, geologilor, ecologiştilor, drumeţilor, alpiniştilor, salvamontiştilor, biologilor, ecologiştilor, tăietorilor de lemne, geografilor, pictorilor sau al celor pur şi simplu indiferenţi faţă de munte. Fiecare din acest grup dezvoltă practici, reguli, norme, limbaj propriu care - important - va încerca să-şi ţină membrii în interior şi „profanii” în afară. Aici poate să apară fenomenul de excludere cu care am început.
Un posibil scenariu de construcţie.

Linişte

Ochi de văzut şi urechi de auzit.

Fascinaţia discului de vinil

Cosmos

Revăd, acum cu fiica mea, după treizeci de ani de la prima vizionare, serialul de televiziune „Cosmos” realizat de astrofizicanul Carl Sagan. Parcurgând episod după episod, am nu doar o senzaţie de re-văzut ci şi una de déjà-vu adică simt că toate câte sunt le-am trăit permanent din anii 80, de când seria a fost  lansată la noi. Aşa cum îi spune şi subtitlul, „A Personal Voyage”, este o poveste televizată spusă sub forma unei/unor călătorii. Mai mult sau mai puţin o călătorie în spaţiu, deşi Sagan ne conducea, poate pentru prima dată atunci până la marginea Universului, cât o călătorie iniţiatică într-un inside, în interiorul umanităţii noastre. Iar dacă eu, peste timp, mă reîntâlnesc acum cu copilul care eram altădată şi visam pe atunci cum va fi să fiu mare, întâlnesc nu teoriile ştiinţifice, ci altceva: o anume încredere modestă a omului şi a umanităţii în propriile forţe, în capacitatea sa de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte. Creat în plin Război Rece, tonul prezentatorului este reţinut - el spera de la contemporanii săi ca măcar să nu se angajeze într-un conflict nuclear devastator care să distrugă viaţa pe Terra. Dar în ciuda acestei ameninţări prezente permanent, o expresie a unei stări de lucruri absurde din multe perspective, Sagan transmite simpatie pentru ceea ce suntem ca oameni, pentru ce am realizat de-a lungul mileniilor şi încredere pentru ceea ce va urma. Acest sentiment de umanitate îl regăsesc acum şi mai puţin teoriile explicate pe înţelesul profanilor. De exemplu, atunci când prezintă Teoria Big-Bang-ului în paralel cu cea a vechilor hinduşi transmisă prin Rig-Veda, astrofizicianul ne spune că cea dintâi este mitul cosmogonic contemporan derivat din ştiinţă. Deodată, fiecare om care s-a întrebat vreodată, oriunde, de unde venim, cum au început toate şi care este rostul a tot ceea ce există, face parte din aceeaşi frăţie a celor care, fiecare cu mijloacele lui dar cu aceeaşi curiozitate, încearcă să înţeleagă.
Un mesaj, inspirat de Carl Sagan, transmis de la copilul care am fost, copilului meu: Gândeşte şi ai încredere!

Lecţia lui Nietzsche

... una dintre ele.



Robert Penn Warren: „Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai din ce altceva să-l faci”.
Totuşi, dacă aceste lecţii pot fi predate la seminarul de filosofie,  mă îndoiesc că pot fi însuşite acolo.

Is this not what you expected to see?

Tell me is something eluding you sunshine?

Is this not what you expected to see?

If you wanna to find out what's behind these cold eyes

You'll just have to blow your way through this

Disguise

Dintr-o lume în alta

Calea prin care lumina intră în lume

Ring the bells that still can ring

Forget your perfect offering

There is a crack in evrything

That's how the light gets in.

(Leonard Cohen - Anthem)

„Şi totuşi viaţa este previzibilă mare parte din timp, dar ori de câte ori încetează să fie aşa, universul nostru axiologic se destramă şi ne pierdem capacitatea de a fi orientaţi spre un scop. Existenţial, suntem traumatizaţi de arbitrar, întâmplare şi răutate neaşteptată. Acestea sunt semne ale faptului că locul nostru în univers este nesigur şi efemer. 

Indiferent dacă un astfel de eveniment este singular, brusc sau cumulativ, el nu poate fi integrat uşor, astfel că ne închidem în noi înşine şi ne lăsăm copleşiţi de disperare. 

Dar o asemenea distrugere a credinţelor noastre conţine în sine posibilitatea adoptării unei perspective mai largi asupra existenţei şi reconsiderarea unor credinţe anterioare puternice care s-au dovedit greşite sau incomplete. Momentele de criză, traumă şi catastrofă au caracteristica pozitivă de a ne permite să ne revizuim şi să ne reconstruim vieţile. Este aşadar extrem de important să profităm de astfel de oportunităţi mai degrabă decât să ne lăsăm bătuţi sau să ne cramponăm de vechile aranjamente şi concepţii eronate asupra lumii.”

(Emmy van Deurzen, Martin Adams - Psihoterapie şi consiliere existenţială)

Ca lampioanele-n zbor

Am participat de curând la doborârea unui record mondial, respectiv cel de ridicare în aer a celor mai multe lampioane. Manifestarea a constat în strângerea a cât mai multor oameni într-un spaţiu îngrădit şi lansarea simultană a respectivelor dispozitive de zbor. Organizatorii au încercat însă să profite la maxim de prezenţa unei mulţimi captive şi au exagerat cu reclamele de tot felul - comerciale şi electorale iar oamenii, pierzându-şi răbdarea au început să lanseze, unul câte unul, lampioanele. Privindu-l pe fiecare în parte cum se ridică şi zboară am văzut cum toate ajungeau în acelaşi punct de unde luau o aceeaşi cale peste oraş. Păreau a fi metafora strălucitoare a libertăţii de mişcare, însă lampioanele erau preluate de consecvenţii curenţi de are şi duse, pe aceeaşi traiectorie, în acelaşi punct. Fiecare minge de hârtie era ca un om care părea că ştie ce face, dar altcineva, eteric, nevăzut, făcea de fapt totul pentru el. Erau linii ferme, invizibile, prin aer care duceau corpurile din punctul A în B şi apoi spre pământ, tot aşa cum un fumător aprinde, independent de voinţa lui, ţigară după ţigară deşi abia spusese că se lasă. Iar mai apoi când toată lumea a lansat lampioanele, metafora psihologică s-a transformat în una sociologică. Cohorte de baloane „libere” au străbătut cerul pe aceleaşi cărări invizibile dar nu mai puţin reale.

  

Varianta vizibilă a invizibilei Necesităţi

Ţipătul (The Scream)

The Scream from Sebastian Cosor on Vimeo.

Admirabilă apropiere a muzicii formaţiei Pink Floyd cu decorul lui Munch, într-o animaţie creată de un român. Un altul, Octavian Paler, pare a fi scris exact despre acest ţipăt disperat, de nimeni auzit: „Dar opriţi-vă un­deva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ame­ninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figu­rile rămîn impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. Era duminică dimineaţa şi toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit şi am început să ţip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în cîteva clipe în jurul meu era gol.” (Viaţa pe un peron)

Nu, nu sunt OK. Din fericire!

„Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că existau soţi şi părinţi cărora fidelitatea nu le anula plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.

Toată existenţa părea să se întemeieze pe dualitate; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, raţional sau simţitor – nicăieri nu puteai trăi concomitent inspiraţia şi expiraţia, bărbăţia şi feminitatea, libertatea şi ordinea, instinctul şi spiritul, întodeauna unul trebuia plătit cu pierderea celuilalt, şi întodeauna şi unul, şi celălalt erau la fel de importante şi demne de a fi dorite!”                                                                                        (Hermann Hesse – Narcis şi Gură de Aur)

 De când am citit cartea, port mereu cu mine citatul de mai sus, fără a-l pune la îndoială. Trăim, avem impresia că trăim, într-o lume duală: dacă este întuneric, atunci acolo nu e lumină, dacă facem un bine, atunci nu am făcut răul, păcătoşi fiind, nu avem cum să fim virtuoşi, lăsându-ne în voia instinctului nu avem cum fi spirituali. Şi mai mult decât toate, dacă am ajuns să fim fericiţi, am alungat din acel loc şi timp nefericirea. Pare aceasta o logică sănătoasă – bazată pe cea funciară, aristotelică – ridicată pe principiul noncontradicţiei: a sau non-a. Un lucru (om) nu poate să fie (fericit) şi să nu fie (fericit) în acelaşi timp. Nu poţi trăi concomitent şi inspiraţia şi expiraţia. Nu poţi fi concomitent pe aceleaşi două maluri ale râului.

Totuşi, un autor încearcă să unifice contrariile şi într-o bună măsură, cred eu, reuşeşte să o facă. Eric G. Wilson în Împotriva fericirii. Elogiul melancoliei, porneşte de la concluzia unui studiu sociologic care afirmă că 85% dintre americani sunt fericiţi. Dacă această concluzie nu ar fi absurdă, ar fi cu totul hilară. Pornind de aici, Wilson disecă ceea ce societatea americană (şi prin contaminare, occidentală, contemporană) înţelege prin fericire şi ajunge la concluzia că este o mulţumire de plastic, o drăgălăşenie spoită, o satisfacţie stearpă care duce la o lume blocată, paralizată în mulţumirea ei îmbuibată. Poate că lucrurile încă nu ar fi grave – în ciuda personajului sinistru care-l crează – dacă acest imperialism ofensiv al fericirii nu ar creşte pe seama execuţiei metodice a melancoliei (cunoscute sub diferite forme: tristeţe, amărăciune, suferinţă) în lume, melancolie considerată, nu de acum ci de totdeauna, a fi o slăbiciune dacă nu chiar o boală. Or, gândită astfel, melancolia se cere tratată prin orice mijloace, inclusiv prin intermediul pastilelor-minune care te transformă cvasiinstant într-un personaj zâmbitor (se pare că în utimele decenii au fost înregistrate progrese remarcabile în această direcţie). În curând, toţi vom fi fericiţi însă, într-un anumit fel, Wilson vede aici un pericol capital: lumea, aşa cum o cunoaştem, frumoasă, misterioasă, se va fi sfârşit.

La un moment dat autorul ia apărarea energică a melancoliei, cu aceeaşi fervoare cu care-i critică pe cei care iau apărarea „pozitivismului”, a gândirii pozitive. Dar scopul său nu este de a arăta (doar) că melancolia este un lucru „bun” şi că fericirea este un lucru „rău”. Dacă s-ar fi oprit aici nu ar fi depăşit poziţia lui Hesse, a dualităţii. Wilson face ceva mai mult. Lumea nu este sau/sau ci şi/şi iar singura stare în care ne dăm seama de acest lucru este cea melancolică („De ce oare toţi cei care au devenit eminenţi în filosofie, politică, poezie sau arte sunt în mod clar melancolici?”, o întrebare pusă pe seama lui Aristotel este una fundamentală a acestei cărţi). Lumea este o coincidenţă, o întâlnire, o convieţuire a contrariilor iar blocarea în oricare dintre extreme (într-o anumită ideologie) este limitativ. Gândirea (cred eu, pe urmele autorului) nu ar trebui să contemple stări ci procese. Să fie aşa cum este realitatea: un pendul în permanentă mişcare care trecând dincolo de poziţia de echilibru îşi cheamă revenirea: nu există viaţă fără moarte, lumină fără întuneric, virtute fără păcat, adevăr fără eroare, fericire fără nefericire. Fiecare din acestea îşi cheamă opusul şi numai aşa există. Doar inspiraţia fără expiraţie – din citatul lui Hesse – ar fi moarte. Doar împreună sunt viaţă. Starea în care cunoaştem aceste lucruri este cea melancolică iar mijloacele prin care o facem sunt, spune Wilson, inocenţa şi ironia.

Melancolia nu ar fi doar „apanajul” sau „boala” unor „iniţiaţi” ori a unor „slăbănogi”. Aceasta este o stare profund omenească care derivă din grija funciară în privinţa morţii. Dar confruntarea cu aceasta presupune curaj iar oamenilor le este frică. Ca urmare, se refugiază în ideologii care impart arbitrar lumea, în bine şi rău, o fixează în concepte, o „înţeleg” şi astfel devin fericiţi. O minoritate – 15% – în Statele Unite, rămâne să contemple o lume misterioasă, dureros (până la lacrimi) de frumoasă. Doar ei o vor duce mai departe.

Acelaşi lucru:

Altă analiză a acestei cărţi.

m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”

a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..

abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare. (Sursa)  

Încredere

Despre asta-i vorba: să-ţi laşi viaţa, sau măcar să-ţi imaginezi că ai putea să îţi laşi viaţa în mâinile altuia. Există oameni în braţele căruia ne-am lăsa să cădem? Suntem atât de siguri pe noi încât să le cerem altora să cadă şi noi să-i prindem? Talentul aici nu este de a te lăsa orbeşte să cazi în mâinile oricui pentru că astfel, fie şi numai statistic, tot te vei alege cu creierii împrăştiaţi. Tot astfel, nu-i poţi prinde pe toţi. Eşti nevoit, te obligă întâmplările, să alegi iar în ciuda eşecurilor, de o parte sau de alta, să ai încredere. În tine, în primul rând, iar apoi îi vei prinde şi pe alţii. Pe cei câţiva, foarte puţini.
Am auzit o vorbă într-un film: „I'm a good man in a storm.” Do I?

Bucurie în stare pură

După gustul meu, adevărata Odă a Bucuriei. Entuziasmul suprem al victoriei asupra sinelui, al depăşirii - vremelnice? a - absurdului.

Şi pe colivia mică/Şade colivia mare/Nu e chip de evadare

...

Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta într-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.

Dar Domnu' văzându-te a nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer unde sunt coliviile Luï.

Ce naiba-i cu noi?

Ce naiba-i cu noi, cei care ne plângem şi nu vedem cât de norocoşi suntem? Chiar aşa, hai să ne privim în oglindă! Ne-am obişnuit să privim lumea de sus în jos, de la tot ce am putea avea - chiar „am merita” să avem - când ar fi bine să o luăm în sens invers: de la bucuria de a fi vii. Toate celelalte sunt amănunte.

Poezie în imagini

Cineva, director al unui festival de film aşa că se presupune că ştie ce vorbeşte în acest domeniu, spunea că secvenţa de mai jos este cea care a impresionat-o cel mai mult din toate pe care le-a văzut. Nu ştiu ce înţeles are scoasă din context, pentru cineva care nu a văzut filmul, dar e absolut ireală prin ceea ce spun şi modul în care o face. Nu e film, e poezie.

Tot ceea ce ai