Haltă, popas, destinaţie

Orice haltă întâlneşti pe traseu, aceasta poate fi una intermediară sau destinaţia finală. Cu puţin înainte de moartea lui Constantin Noica o echipă Televiziunii Române s-a deplasat la Păltiniş pentru a face un documentar cu el. El le-a spus realizatorilor că nu va viziona producţia lor pentru că ceea ce filmează ei e numai un înveliş care nu are nimic de-a face cu esenţa. Vă ocupaţi de context, nu de text. Textul nu se vede, le-a spus el reporterilor. Iar mai departe filosoful s-a ocupat de analiza celor doi termeni opuşi, constatând că toţi ne ocupăm de contexte şi nu de texte. Simbolul prin excelenţă al contextului este banul - există lupte pentru bani, dar avem nevoie de bani pentru ei sau pentru ce ne pot procura? 

La bani lucrurile stau destul de simplu. Simplu stau şi pentru omul credincios, situat la cealaltă extremă pe o axă mundan-transcendent, care are trasat drumul pe care îl are de parcurs, chit că se va abate uneori de la el, se va rătăci de la calea ce dreaptă, desigur cu şanse de îndreptare. Dar cum este cu noi ceilalţi, cei din interval (Pleşu), cei care nu ne „coborâm” la valorile mărunte, dar nici nu am atins culmile absolutului? Suntem înconjuraţi de contexte care pot deveni şi chiar devin texte. Măriri, diplome, averi sau, la un nivel „mai înalt”, sănătate, cunoaştere, libertate sunt lucruri după care alergăm cu toţii şi care ne pun în mişcare corpurile peste zi ori visele peste noapte. Suntem, printre altele, şi o fabrică de idoli. Dintr-un anumit punct de vedere, din păcate, chiar atingem aceste obiective şi atunci te întrebi, ca şi Noica, „pentru ce?”, „asta-i tot?”, „ce urmează?”. Uneori, aici şi acum, intervine o anumită componentă spirituală, învecinată cu ceea ce ţine de religios, care constă într-o iradiere a stării determinate de atingerea culmii, a vârfului. Dacă eşti sănătos, să nu te întrebi la ce bun sănătatea ci să devii o fiinţă sănătoasă. Dacă ai parte de libertate, să devii un om liber, mişcându-te astfel prin lume. Dacă ai parte de cunoaştere, acesta să-ţi extindă şi să-ţi lumineze fiinţa, răspândind-o în întuneric. Contextul este cu adevărat context, dar prin efort propriu el chiar poate deveni textul tău. Idolul să devină far.

Orice haltă întâlneşti pe traseu, aceasta poate fi ultima sau destinaţia finală. Vrei sau nu vrei, drumul continuă iar pasul următor va descrie traseul, cel care abia la sfârşit va fi descris în completitudinea sa. Până atunci drumul nu se vede. 

Obama cel inspirat

Deunăzi, când preşedintele Americii i-a decorat pe artiştii de la Led Zeppelin, printre altele, el a spus: „o generaţie de tineri a trecut criza adolescenţei cu căşti stereo şi un album Led Zeppelin. Iar o generaţie de părinţi s-a întrebat ce este acel zgomot.” Aceasta nu este o glumă, ci un lucru serios, o ştiu din proprie experienţă. La modul cel mai real am trăit acest lucru - prin 1990 mi-am cumpărat un walkman, atunci apărut în magazine, şi ascultam, la rândul meu, oriunde m-aş fi aflat, la nesfârşit, un singur album rock. Acasă ascultam acelaşi album la magnetofonul (ce denumire!) Rostov iar acasă la prietenul care-mi făcuse cunoştinţă cu acea formaţie, pe discuri de vinil (văd pe net că acum cele două LP-uri costă 6-700 $) încercând să descifrăm versurile de pe coperţi scrise cu nişte litere ciudate, ca scrise cu peniţa (desigur au apărut fonturi pentru calculator cu acele litere ciudate). Atunci când o lume personală, naţională şi a unei jumătăţii de planetă se prăbuşea, a rămas un album rock, ascultat la nesfârşit care aducea în melodiile sale toate întrebările fără răspuns ale individului şi ale lumii. Nu oferea răspunsuri, dar o taină era din ce în ce mai limpezită acolo şi dacă aveai răbdare să asculţi atent, muzica te aducea din ce în ce mai aproape de nişte înţelesuri. Totuşi, privit din exterior, deveneam tot mai ciudat cu căştile acelea lipite de urechi, adâncit în ascultare, fără a vorbi cu nimeni. Până în vară, când, inexplicabil, de nicăieri, cei mai buni artişti rock ai momentului s-au adunat la Berlin, cântând acea muzică deznădăjduită în semn de speranţă la căderea unui anumit zid. Abia atunci am fost sigur că exista un răspuns în acea muzică. 

Obama, sau vreun consilier de al său, a fost inspirat. Se poate supravieţui cu o pereche de căşti şi albumul rock potrivit. De preferat pe vinil.

Is this not what you expected to see?

Tell me is something eluding you sunshine?

Is this not what you expected to see?

If you wanna to find out what's behind these cold eyes

You'll just have to blow your way through this

Disguise

Incompetenţă

Cum îi spui unui copil, mai ales copilului tău, că lumea este altfel decât şi-a imaginat-o până acum? Că nu este fundamental bună şi nici frumoasă, că binele nu învinge întotdeauna, că întâlneşti nedreptăţi la orice pas şi că şansele ca acestea să fie echilibrate cumva, cândva, tind către 0? Cum să-i explici copilului tău, înainte de a se confrunta cu ele, că răul şi suferinţa fac parte din universul nostru uman şi că a le alunga pe acestea - perfect posibil - înseamnă a amputa existenţa? Cum să spun, când nici eu nu înţeleg mereu această stranie alchimie, că răul este (şi) bun? Mai mult, confuzia trece dincolo de etic, în estetic - răul, suferinţa, absenţele, dezechilibrele, sunt (uneori, măcar atunci când sunt transfigurate în artă) frumoase? Cum să-i spun lui, când nici mie nu-mi este foarte clar, cum toate trec toate din unele în altele, transformându-se şi rămânând ele însele? Poate la acestea există o soluţie: înţelegere şi nu judecată (evaluare).  

Între limite

„Sfârşim cu limitele cu care am început. Putem doar spera să le identificăm, la timp, ca limite şi să ne pregătim, înăuntrul lor, pentru o invazie, oricând plauzibilă, a nelimitatului.”

(Andrei Pleşu - Minima moralia)

Recunosc tot mai des în lucrurile cu care mă întâlnesc această idee a limitelor, a graniţelor fixe în care ne desfăşurăm existenţa. Este şi aceasta o înţelepciune, la fel de bună ca şi oricare alta. Este multă treabă de făcut în interiorul limitelor, cel puţin la fel de multă ca şi în afara lor. 

Trecut

Care ar fi o relaţie sănătoasă cu propriul trecut? Să uiţi, să ierţi, să înţelegi, să accepţi, să ignori (dacă nu poţi să uiţi), să ... ce? Noii consilieri accentuează asupra ideii că trecutul nu ar trebui să ne determine prezentul şi, cu atât mai puţin, viitorul. În principiu, ei au dreptate. Se poate gândi o existenţă complet „restartată”, pornită de la 0, „pe curat” în care toate cele dureroase au rămas în urmă. Între trecut şi prezent poate fi retezată relaţia cauzală pentru că ea este una în bună măsură artificială, construită şi, aşa cum ai acţionat până acum în virtutea unui trecut, de azi înainte alegi să nu o mai faci. Poate fi întreruptă această legătură şi este bine de făcut astfel atunci când procesul nu este unul mutilant şi când constaţi că ai devenit o perlă inversă, care în jurul unui ciob de nemurire aduni doar sedimente murdare care se tot adună şi-şi devin lor însele temei, atunci mai bine spargi scoica. Rişti, totuşi să demolezi prea mult, totul, şi asta ţine mai mult de forţă brută decât de înţelepciune. Şi atunci?

Legătura cu trecutul este o relaţie, adică are doi poli şi e dinamică, la fel ca şi cea între doi oameni. Poate fi chiar gândită ca relaţia dintre cel care eşti şi cel care ai fost şi pe acesta din urmă poate e mai bine să îl înţelegi şi să-l îndrăgeşti, decât  să-l ucizi, pur şi simplu. Poate mai are câte ceva bun să-ţi spună, lucruri uitate, datorită lui eşti ceea ce eşti azi şi din această perspectivă e bine să te împaci cu trecutul, integrându-l în părţile sale pozitive. Iar dacă nu îţi place ce eşti acum, doar cel din prezent e de vină - în sensul că doar el poate schimba starea de lucruri - şi nu fantomele trecutului.

Prometeu şi vulturul său

„Dumnezeu să te ajute, bătrâne! Gândurile tale au iscat o creatură în adâncul tău. Celui care prin puterea gândului se transformă în Prometeu îi va roade vulturul inima pentru totdeauna, iar vulturul acesta va fi monstrul creat de el însuşi.”

(Herman Melville - Moby Dick)

Intenţionalitate

Lumea nu este niciodată „pur şi simplu”. Încerc să o gândesc doar existând, ca şi când eu nu aş fi, dar îmi este foarte greu să o percep fără nicio coloratură personală. De fiecare dată când îmi arunc privirea asupra a ceva, deja gândesc de unde vine şi unde se duce acea realitate şi astfel se formează un şuvoi - cu o origine, o direcţie şi un sens - care chiar dacă eu l-am creat, sfârşeşte prin a mă lua pe sus şi a mă purta în curentul său. Nu există contemplare pură, doar navigare în torent.

„Mozart este un mare compozitor”

În finalul filmului „Bărbierul din Siberia” toate personajele înţeleg. Nu e o înţelegere adusă de studiu (există aşa ceva?) şi nici transmisă de altcineva, ci este una venită odată cu trecerea timpului. 10 ani au fost de ajuns pentru ca tulburările să dispară, sufletele să se limpezească, iar alegerile să fie făcute. Chiar dacă acestea din urmă au fost silite - Tolstoi nu a vrut să înfunde ocna - alegerile au devenit ale fiecăruia prin asumare. Iar, odată asumate, ele trebuie urmate.  

Othello

Se dă o realitate (un bărbat iubeşte o femeie) şi o persoană (Othello) în interiorul acestei realităţi. O altă personă (Iago) nu îi schimbă celui dintâi realitatea, ci percepţia asupra realităţii. Procesul nu are loc brusc, ca şi cum ai zdrobi un filtru vechi şi ai pune apoi în loc un altul ci treptat, subtil, cum ai colora un perete  de apă cu un colorant pe care-l distribui strop cu strop. Pe nesimţite, Othello, aflat în mijlocul aceleiaşi realităţi (Desdemona are aceleaşi sentimente şi comportamente) ajunge să se raporteze cu totul diferit la aceasta, în urma eforturilor perseverente şi competente ale lui Iago. Iar de aici, consecinţele. 

Unii sociologi atunci când îi privesc pe alţi oameni (sau o piesă de teatru), îşi amintesc de aşa numita Teoremă a lui Thomas: „Atunci când oamenii consideră anumite situaţii drept reale, ele devin reale prin consecinţele pe care le au”. Faptele sunt ceea ce sunt nu prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce credem noi că sunt. Dacă Shakespeare vede aici componenta negativă a acestui proces, acesta poate fi, la fel de bine, declanşat în sens invers: strop cu strop, pas cu pas, propria raportare la lume, percepţia realităţii poate deveni una cu totul şi cu totul alta aşa încât filtrele care ne separă de aceasta să ofere o imagine mai luminoasă, dacă nu mai limpede.