Dezechilibru

Cea mai mare parte a lumii este făcută din ceea ce credem şi mai puţin din ceea ce este. Acest lucru este folosit cu deplin succes de vânzătorii de carduri de credit, în dauna cumpărătorilor lor, şi deloc de cei care vor să aducă pacea pe planetă.

Elefantul sfârtecat

Mult timp părerea mea despre cunoaştere a fost ilustrată de povestea elefantului pipăit de orbi: fiecare simte câte o bucată din animal, îl cunoaşte parţial, cum ar fi. În finalul poveştii, „cercetătorii” se iau la bătaie, convins fiecare că părerea lui este cea corectă. De aici s-ar mai putea trage o concluzie, de această optimistă, aceea că o cunoaştere care are ca ideal completitudinea trebuie să ţină seama de cât mai multe puncte de vedere: credinciosul ar trebui să ia în considerare rezultatele cunoaşterii ştiinţifice - şi invers, omul de ştiinţă să ţină seama de intuiţiile artistului, astronomul de biolog etc. Cunoaşterea realităţii este completată de perspectivele parţiale asupra realităţii, ca un puzzle. Generos şi nu imposibil.
Pe de altă parte, povestea originală are un sâmbure realist care nu poate fi ignorat: pentru ce motiv un „orb” ar considera că îi lipseşte ceva? Pentru ce, eu, ca şi credincios, trebuie să mă preocup de ultimele teorii cosmologice? Eu mă simt „acasă” în convingerile mele şi alte perspective nu ar face decât să mă agaseze. Nu mă simt doar confortabil, ci complet în lumea mea, la rândul ei completă. Elefantul meu este într-adevăr o frânghie, nu pot, nu vreau, nu am nevoie, nu m-ar ajuta să ştiu cum arată al tău.
Dar, cum spuneam, conflictul ori cooperarea nu stau în dogmă ori în absenţa ei. Aceasta doar „îmbracă” altceva.

   

Renaştere prin căsătorie

Dacă nu suntem contaminaţi de normalitate şi avem prilejul să observăm un cuplu proaspăt căsătorit înainte şi după, observăm diferenţe notabile. Doi sociologi - Berger şi Kellner* - s-au folosit de acest tip de (fericit) eveniment pentru a crea un model de construcţie a realităţii. Conform lor, indivizii dispun de un aparat nomic, un set de instrucţiuni prin care inconştient pun ordine în haosul existenţei, aparat care este abandonat în momentul căsătoriei. În cursul acestui eveniment se întâlnesc doi străini - din punct de vedere al biografiilor şi al tipului de conversaţie - care au de construit o lume comună. Această descriere nu este o metaforă, ci lumea este construită la propriu. Iniţial, protagoniştii au în minte un model de căsnicie - cum ar trebui să stea lucrurile - pe care încep să-l umple cu componentele unui nou aparat nomic, de această dată împărtăşit, în locul celui individual care este treptat, dar nu fără efort, abandonat. „Realitate”, „normal” înseamnă  altceva decât însemna până acum (prietenul celibatar al soţului este văzut cu alţi ochi, de exemplu); oamenii implicaţi definesc altfel lucrurile şi prin aceasta ele devin altceva. Instrumentul prin care au loc procesele de cristalizare şi stabilizare este conversaţia care devine aparat de obiectivare, respectiv unul de fixare a ceea ce este vag în pantha rei-ul vieţii, de creare de certitudini. Aşa îmi explic cum unii oamenii sunt în stare să vorbească la nesfârşit - de fapt încearcă să conserve o anumită stare de lucruri, lumea, în cele din urmă. Atunci când taci, lumea devine ceea ce este, adică o iluzie.
Reconstrucţia are ca obiect relaţia,  sinele, alţii (partenerii se „descoperă” pe ei înşişi şi realitatea, „ceea ce sunt cu adevărat”, „ceea ce cred cu adevărat”, „cum se simt cu adevărat”) dar şi trecutul (sunt fabricate amintiri comune) ori viitorul (viitorul proiectat în doi este altul faţă de cel a fiecărui individ luat separat), iar rezultatul acestui efort este transmis copiilor chemaţi şi ei să susţină fragila lume artificială. Fragilă, pentru că, o spun autorii articolului, obiectivarea este cu atât mai solidă cu cât la ea participă mai mulţi, or, atunci când este vorba numai de doi lucrurile se află sub permanenta ameninţare a dezintegrării.
Căsătoria este doar un mijloc de reconstrucţie a realităţii; sarcastic, aş putea spune că divorţul este un altul. Dar şi mutarea în altă localitate, schimbarea unui loc de muncă, decesul cuiva drag, o şcoală. Fiecare ne face să vedem lumea cu alţi ochi şi văzând-o astfel, ea chiar devine alta.

* Peter L. Berger, Hansfried K - Marriage and the Construction of Reality

Cum poţi vorbi cu extratereştrii

„Nu va fi greu să propunem o «reţetă» specifică de alternare (de schimbare completă a realităţii subiective în care trăieşte o persoană, cum sunt cazurile de convertire religioasă) spre orice realitate imaginabilă, oricât ar fi aceasta de neverosimilă din punctul de vedere al cuiva din afară. Este posibil să prescriem procedee specifice pentru, să spunem, a-i convinge pe indivizi că pot comunica cu fiinţe din spaţiul extraterestru cu condiţia ca ei să respecte un post permanent numai cu peşte crud. (...) Această «prescripţie» va necesita construirea unei structuri ihtiologice de verosimilitate, bine separată de lumea exterioară şi dotată cu personalul socializator şi terapeutic necesar; elaborarea unui corpus de cunoştinţe ihtiologice, suficient de sofisticat pentru a putea explica de ce legătura, evidentă de la sine, dintre peştele crud şi telepatia galactică nu a fost descoperită până în acel moment; precum şi legitimările şi nihilările necesare pentru a face de înţeles trecerea spre acest mare adevăr. Dacă aceste procedee sunt aplicate cu grijă, de îndată ce individul a fost atras sau răpit şi sechestrat în institutul ihtiologic de spălare a creierului, succesul poate fi cu mare probabilitate garantat.”

(Berger, Lucman - Construirea socială a realităţii)

Aşadar, în anumite condiţii putem fi făcuţi să credem orice bazaconie. La drept vorbind, aceste condiţii au fost îndeplinite în copilărie atunci când am preluat schemele de gândire ale oamenilor importanţi pentru noi. Mai mult, aşa cum cazurile de convertire religioasă o dovedesc, „alternările” de care vorbesc autorii citaţi arată că este posibil de a trece dintr-o lume în alta. Toate asta duc la concluzia că trăim în una din multele lumi subiective posibile şi de acest lucru ne dăm cu toţii seama în momentele de luciditate. 

Dar cum suntem siguri că ceea ce trăim nu este o „bazaconie”? La această întrebare există un răspuns ferm: făcând ceea ce face toate lumea. Doar nu se înşeală toţi din jurul tău, nu-i aşa? 

Construcţie, demolare, reconstrucţie

Oricine a fost exclus/refuzat din/de un grup, organizaţie, experimentează caracterul obiectiv al realităţii sociale. Atunci, da, se poate construi o lume, dar alta, nu cea din care ai fost exclus/nu ai fost admis. („Socializarea nereuşită într-o lume socială poate fi însoţită de o socializare reuşită în altă lume.”) Aici există o limită.



Buunn! Realitatea (socială) există - dai cu piciorul în piatră şi cu capul de pragul de sus - independent şi indiferent de „victimă”. Intervenţia nu s-ar referi asupra realităţii ci asupra interpretării ei, rezultând astfel o realitate de ordin secund (construită). (Instituţiile) (Piatra, pragul rămân, nu pot fi anulate, însă sunt integrate într-un sens: am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.)

Gândul singur nu acţionează asupra realităţii concrete (ca aici), ci doar mediat (mintea inventează o unealtă care poate fi şi un simbol).

Un munte este un munte - o grămadă de pietre acoperită sau nu cu păduri, iarbă etc. Noi suntem cei care ni-l reprezentăm „înalt”, „maiestuos”, „spectaculos”, „stâncos”, „prăpăstios”, „periculos”, „inabordabil”, „valoros”. Mai departe, în funcţie de interese, formaţie etc. îl evaluăm dintr-o anumită perspectivă şi ne alăturăm unei forme de viaţă particulare care se află într-o anumită relaţie cu el, adică grupului oierilor, geologilor, ecologiştilor, drumeţilor, alpiniştilor, salvamontiştilor, biologilor, ecologiştilor, tăietorilor de lemne, geografilor, pictorilor sau al celor pur şi simplu indiferenţi faţă de munte. Fiecare din acest grup dezvoltă practici, reguli, norme, limbaj propriu care - important - va încerca să-şi ţină membrii în interior şi „profanii” în afară. Aici poate să apară fenomenul de excludere cu care am început.
Un posibil scenariu de construcţie.

Nocturn şi diurn

Zonele de înţelesuri care altminteri ar rămâne enclave neinteligibile în realitatea vieţii cotidiene sunt astfel ordonate în funcţie de ierarhia realităţilor, devenind ipso facto inteligibile şi mai puţin înfricoşătoare. Această integrare a realităţilor unei situaţii marginale în realitatea supremă a vieţii cotidiene este foarte importantă, deoarece aceste situaţii constituie cea mai dură ameninţare pentru existenţa luată de-a gata, curentă, din ssocietate. Dacă o considerăm pe cea din urmă ca fiind „partea diurnă” a vieţii umane, atunci situaţiile marginale constituie „partea nocturnă”, care pândeşte ameninţător de la periferia conştiinţei cotidiene. Tocmai datorită faptului că partea nocturnă are propria realitate, deseori cu aparenţă sinistră, ea constituie o ameninţare permenentă pentru realitatea vieţii luate ca atare, prozaică, „sănătoasă” din societate. Încontinuu se infiltrază gândul (gând prin excelenţă „nesănătos”) că, poate, realitatea luminoasă a vieţii cotidiene nu este decât o iluzie, gata să fie înghiţită în orice clipă de coşmarurile înfiorătoare ale celeilalte realităţi, nocturne. Asemenea gânduri delirante şi terorizante sunt înfrânate prin ordonarea tuturor realităţilor imaginate în cadrul aceluiaşi univers simbolic care cuprinde realitatea vieţii cotidiene, adică ordonându-le astfel încât cea din urmă să-şi păstreze calitatea ei supremă, definitivă (să fie „cea mai reală”, dacă vreţi).

(Berger, Luckman - Construirea socială a realităţii)

All that you touch

All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love 

All that you hate 

All you distrust 

All you save. 

All that you give 

All that you deal 

All that you buy, 

beg, borrow or steal. 

All you create 

All you destroy 

All that you do 

All that you say. 

All that you eat 

And everyone you meet 

All that you slight 

And everyone you fight. 

All that is now 

All that is gone 

All that's to come 

and everything under the sun is in tune 

but the sun is eclipsed by the moon. 

(Pink Floyd, Eclipse, Waters)

1984, Wittgenstein şi Coreea de Nord

Există în 1984 al lui George Orwell un dialog care pentru mine pare la fel de important pentru lumea modernă ca şi cel dintre Iisus şi Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov. Pentru acest motiv, revin des la acest fragment ca o hârtie de turnesol. În 1984 torţionarul O’Brien, intrigat de rezistenţa şi de instinctul libertăţii manifestate de Smith, vrea să afle de la  acesta modul în care a scăpat din cuşca totalitară. Întâlnirea dintre cei doi ilustrează două concepţii filosofice, ale cunoaşterii, două atitudini în faţa lumii conduse aici până la ultimele consecinţe. Este interesant că aceste concepţii contrare sunt reflectate în opera unuia şi acelaşi filosof, poate cel mai influent al secolului XX, Ludwig Wittgenstein. Încercând să determine modul în care oamenii dau înţeles lucrurilor, cu alte cuvinte modul în care ei se conectează la realitate, el a imaginat iniţial o teorie a reprezentării, respectiv a procesului prin care oamenii „fotografiază” realitatea, „fotografia” fiind transmisă de la unul la celălalt prin intermediul limbajului. O masă este o masă şi pentru mine şi pentru el, la fel ca şi Pământul. Aceasta este poziţia lui Smith din 1984: el crede în realitate, într-o lume „obiectivă” descrisă de legile naturii şi de matematică (2+2 fac la nesfârşit 4, indiferent de dictatori, de viaţă sau de moarte. Indiferent de orice.). Există o mulţime de alte lucruri fixe în realitate (legături certe între minţile noastre şi obiecte, aşadar) în jurul cărora putem configura existenţa: trecutul (reflectat în minţile noastre), dar şi ceva inexprimabil descris de Smith atunci când rămâne fără argumente: „Există ceva în univers - nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată. - Tu crezi în Dumnezeu, Winston? - Nu. - Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine? – Nu ştiu, Spiritul Omului.”  Este cumva drumul parcurs de Descartes care, în căutarea temeiurilor cunoaşterii şi înţelegerii noastre, a ajuns la eu-l cugetător şi la Dumnezeu care să ofere certitudinea că nu suntem în permanenţă păcăliţi de un spirit rău-voitor. Iar atunci când se ajunge la convingeri non-negociabile în interiorul unui grup, acestea dau naştere la poziţii extreme: poziţia descrisă de filosoful austriac în prima parte a vieţii sale poate fi cea a religiei dar şi cea a ştiinţei; a terorismului dar şi a misionarilor. Este – poate fi – poziţia celui care se consideră îndreptăţit să-l ucidă pe cel care gândeşte altfel; invers decât în 1984, cred că gândirea lui Smith, convins că 2+2 fac patru, este mai periculoasă.

Wittgenstein, în cea de a doua parte a vieţii, abandonează concepţia de mai sus conform căreia gândirea este legată izomorf de realitate. În contexte diferite, când spunem un cuvânt („timp”, „iubire”, „păcat”, viaţă, etc. etc.) el nu conduce direct la o realitate şi numai una. Înţelesul NU este în lucruri, ci ÎNTRE oameni: ei definesc – cel mai adesea inconştient - semnificaţiile şi prin aceasta construiesc realitatea. Tocmai aceasta este poziţia lui O’Brien: „Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp – acela este adevărul”, spune personajul lui Orwell. Consecinţa este că – din punct de vedere al cunoaşterii - realitatea nu există în sine, ci este construită. Or dacă este construită, ea poate fi reconstruită. Torţionarul din 1984 o face sub semnul puterii politice; el nu are niciun temei în realitate: „Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate greşi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectivă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Îţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.” La rândul său, Wittgenstein, în a doua parte a vieţii o spune: „Tu spui aşadar că acordul oamenilor decide ce este corect şi ce este fals? – Corect şi fals este ceea ce spun oamenii; iar în limbaj oamenii cad de acord. Acesta nu este un acord al opiniilor, ci al formelor de viaţă.” Adevărul este, astfel, un acord al vieţii (nu doar un acord în limbaj) exprimat (repet, cel mai adesea tacit şi inconştient) în cadrul unui grup (care poate fi numit şi Partid). În interiorul altui grup, dincolo de Pirinei, adevărul este altul. Mai spune austriacul, parcă luându-i locul lui O’Brien în dialog cu încăpăţânatul Smith: „Orice joc de limbaj se bazează pe recunoaşterea de obiecte şi cuvinte. Învăţăm cu aceeaşi neînduplecare că acesta este un scaun cum învăţăm că 2 x 2 = 4.”

Construcţia realităţii (bazate pe relativism) nu este rea, dăunătoare, imorală în sine. Dar cineva, ca în această minunată carte şi ca în unele sisteme politice, poate confisca acest proces şi deturna către interese particulare. 

*

... dar atunci eroarea nu stă în dogmă...

*

paradoxal, şansa lui Smith de a se elibera este cea a căii lui O'Brien: apropierea de Julia, afinitatea intelectuală simţită faţă de cel care avea să-i fie călău. Vorbitul de unul singur nu are înţeles. (Nu există limbaj privat.)

Eu sunt şi tu

„Ai ajuns acum la un nivel în care profesorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una. Te poţi separa de mine oricând vrei. Chiar dacă mări vor sta între noi, voi fi mereu cu tine când vei practica ceea ce te-am învăţat.”

(Eugen Herrigel - Zen în arta arcului) 

La fel ca unele cântece, cuvintele de mai sus deşi par o declaraţie de dragoste, nu sunt asta deşi, desigur pot fi folosite şi în acest sens. (Cum cântecul respectiv poate fi „dat dedicaţie” la radio de un îndrăgostit ) Sensul lor este ceva mai profund şi anume că, vrem, nu vrem, suntem ceea ce suntem prin influenţa celorlalţi asupra noastră. Cu siguranţă nu am fost niciodată în stare pură, doar noi înşine, fără a fi afectaţi de ceilalţi. Astfel încât a spune că „eu” există este echivalent cu a lucra cu o iluzie. Suntem un produs social, al părinţilor, profesorilor, consorţilor, presei şi tuturor mediilor prin care ne-am învârtit de-a lungul timpului. Mai mult, suntem produsul social până şi al absenţelor celor care ar fi putut să conteze dar se aflau în altă parte.
Atunci cine este „eu”? Cred că eu este cel care adesea i s-a părut că alege, mai rar chiar a ales, să se învârtă în anumite cercuri, să se întâlnească cu anumiţi oameni, să citească anumite cărţi, să fie recunoscătorul depozitar al experienţelor împărtăşite cu ceilalţi.  

Vieţile lui Pi

Două poveşti despre o aceeaşi întâmplare: un naufragiu urmat de o plutire în derivă, peste Pacific, a unui băiat. Una dintre descrieri este frumoasă, luminoasă şi acolo personajul este însoţit de un tigru care s-a dovedit a fi un alter-ego, inventat pentru a rezista acelei încercări. Traversarea a fost, în această variantă, o călătorie iniţiatică, de cunoaştere de sine şi a lumii. De fapt, „în realitate”, conform celei de a doua variante povestite, lucrurile petrecute au stat cu totul altfel, fiind presărate cu crime şi disperare. Alege care variantă vrei, se vorbeşte de acelaşi lucru, spune personajul, adăugând că tot astfel stau lucrurile şi cu credinţa: Dacă crezi în Dumnezeu, lucrurile dobândesc sens, semnificaţie, frumuseţe. Dacă refuzi să o faci, rămâi în lumea „reală”, rece şi urâtă, neaşteptându-te decât disperarea.
Este aceasta o concepţie des întâlnită, aceea că o lume fără Dumnezeu trebuie să fie neapărat urâtă şi lipsită de sens. Richard Dawkins a fost atât de iritat de această idee că a scris şi o carte - „Magia realităţii” - în care a încercat să arate frumuseţea şi misterul naturii, independente de orice mituri. El ar spune, spre deosebire de Pi, că doar lipsiţi de iluziile care decurg din acţiunea Providenţei, avem ochiul pur deschis spre lume.
Până la urmă, şi lipsa de credinţă este tot o credinţă (crezi că nu este). Nu poţi trăi în afara unor convingeri fundamentale („balamalele” lui Wittgenstein), aşadar, astfel privind lucrurile, suntem identici, credincioşi ori nu, iar orice apreciere axiologică cred că nu-şi are rostul. Mai mult, îl jigneşte pe celălalt, căruia îi dispreţuieşte credinţa în sens şi frumos.
La fel de bine se poate imagina un alt Pi care să fi traversat Pacificul susţinut de un alt gen de credinţă, non-teistă.

Profeţie autoîmplinită

Atunci când experimentezi haosul, ai nevoie de o cale care să te scoată din Iad. Direct sau indirect, căile care par că stau la dispoziţie sunt căi bătătorite, veşnicele şi cunoscutele poteci care se impun de parcă ar fi singurele. Care duc în haosul din care au promis să te scoată. Unii numesc asta libertatea de a alege.