„Magie, ştiinţă şi religie”

Mereu am avut o problemă de înţelegere a lumii din perspectiva unui om credincios. Din mai multe motive, cel principal fiind cel al unei diferenţe culturale: nu pot înţelege (de fapt o înţeleg dar nu o „simt” după cum îmi spunea cineva) felul de a gândi în termeni de credinţă, după nişte reguli care nu se fundamentează pe nimic, până la urmă. Necrezând, neparticipând la această lume, m-am îndepărtat de ea şi am făcut deosebirea între lumea, gândirea, logica, raţionalitatea etc. „mea” (după caz „a noastră” în cazul în care-mi găseam aliaţi întru paradigmă) şi „a lor” cărora le alocam un gen particular de gândire, de raţionalitate (etichetată drept „iraţională”, dacă e să fiu foarte sincer). O discuţie cu un astfel de om se desfăşura cam aşa: „Vorbim despre ce avem în comun în termeni raţionali dar atunci când problema aflată în discuţie ori argumentele părăsesc această lume şi fac apel la credinţă, mă părăseşti de interlocutor!”. Cei care au avut răbdare cu mine au încercat să îmi explice că nu este vorba de două lumi - a mea şi a lor - ci de una singură, ca şi realitatea, logica ori raţionalitatea. Foarte probabil din vina mea, nu am înţeles lucrul acesta şi m-am îndoit mereu de deplina raţiune a unui om care face apel la argumente „iraţionale”.

Bronislaw Malinowski în căutarea constantelor umane

M-am întâlnit acum, însă, cu o carte a unui antropolog - Bronislaw Malinowski - care se numeşte „Magie, Ştiinţă, Religie”.  Fie vorba între noi, această carte - pompos denumită astfel pentru că e doar o broşurică - trebuia să o citesc acum 20 de ani, dar foarte probabil nu-i venise timpul :). Cercetătorul, pe baza unor observaţii întreprinse în Melanezia cercetează printre altele - nu am terminat „cartea”, abia i-am parcurs un capitol - tocmai raportul dintre gândirea raţională şi cea magică la populaţiile primitive. El ajunge la concluzia - cel puţin asta am înţeles eu - că băştinaşii au două perspective asupra lumii: una raţională şi o alta magică. Pe de o parte ei nu pot trăi în afara experienţei şi a cunoştinţelor (pre-ştiinţifice) dobândite direct ori de la alţii: au nevoie de cunoştinţe agricole pentru a-şi cultiva cu succes pământul, de navigaţie pentru a se deplasa pe mare, de strategie ori tactică pentru a izbândi în luptă etc. Este aceasta o lume aproape ştiinţifică în măsura în care aceasta înseamnă a te ghida după cunoştinţe, legităţi, cauză şi efect, experienţă. Aici nu are ce căuta magia, credinţa, „iraţionalul”.

Şi totuşi, în tot ceea ce face omul intervine neprevăzutul, incontrolabilul, accidentul, imprevizibilul, aleatorul, ceea ce nu stă în puterea (controlul, cum se spune astăzi) individului ori a comunităţii. În domeniul agriculturii, pot fi respectate toate regulile şi procedurile, dar mereu pot apărea o secetă ori o furtună devastatoare care să compromită efortul oamenilor. Desigur, întâmplătorul nu este neapărat rău: există lucruri bune care vin pe neaşteptate, cele pe care noi le punem sub semnul „norocului”. Oricum ar fi, bun sau rău, acest element incontrolabil - care de multe ori se arată a fi decisiv într-o acţiune - este bine să fie cunoscut, apropriat şi adus şi el, în măsura posibilităţilor, în slujba omului (cele rele alungate, cele bune adunate şi eventual înmulţite). Aceasta este zona de manifestare a magicului. A gândi din perspectiva magicului înseamnă (şi) a recunoaşte limitele gândirii raţionale şi a o completa (nu aşa cum am crezut până acum a o înlocui) pe aceasta cu altceva. 

Astfel în relaţia sa cu natura şi destinul, chiar dacă încearcă să o exploateze pe prima şi să-l înşele pe cel de al doilea, omul primitiv recunoaşte atât pe forţele şi agenţii naturali cât şi pe cei supranaturali şi încearcă să folosească totul în beneficiul său. De câte ori a fost învăţat de experienţă că efortul ghidat de cunoştinţe îi este folositor, niciodată nu l-a risipit pe primul şi nu le-a ignorat pe celelalte. Ştie că o plantă nu poate creşte prin simplă magie, sau o canoe să plutească şi să navigheze fără a fi fost construită şi mânuită cum trebuie, sau o bătălie să fie câştigată fără îndemânare şi îndrăzneală. El nu se bazează niciodată numai pe magie, în timp ce, câteodată, dimpotrivă, se dispensează de ea complet, ca la făcutul focului şi un număr de alte dexterităţi. Dar apelează la ea, de câte ori este nevoit să recunoască neputinţa cunoştinţelor sale şi a tehnicii sale raţionale.

Analizând perspectiva primitivilor asupra vieţii şi a morţii ori a sănătăţii Malinowski aduce observaţia că graniţa dintre raţional şi magic este variabilă şi ţine de ceea ce el numeşte perspectivă personală: „pe măsură ce un caz este mai apropiat de persoana care îl judecă, tot mai puţin va fi el «natural», tot mai mult «magic»“. Un bătrân bolnav pe care comunitatea îl vede ca murind din cauze naturale se vede în mijlocul unor acţiuni malefice de natură magică. Aşa cum facem noi toţi, de altfel:

Dar care dintre noi crede cu adevărat infirmităţile sale corporale şi că moartea apropiată sunt întâmplări pur naturale, doar evenimente insignifiante în lanţul infinit de cauze? Pentru cel mai raţional dintre oamenii civilizaţi, sănătatea, boala, ameninţarea morţii, plutesc într-o ceaţă emoţională care pare a deveni mai deasă şi mai impenetrabilă cu cât formele ei fatale se apropie. Este într-adevăr uimitor că „sălbaticii” pot atinge un asemenea orizont sobru, obiectiv în aceste chestiuni aşa cum o fac.

Încă nu am tras concluziile acestui text care, după cum spuneam, nici nu l-am terminat de citit. Dar m-a bucurat o înţelegere, aceea a faptului că nu suntem chiar aşa de diferiţi, cum putem gândi la un moment dat, nici în gândire, în „raţionalitate”, în credinţe şi nici măcar în timp ori spaţiu. Fiecare, de oriunde şi de oricând, încearcă să cunoască pentru a face această traversare a existenţei cât mai sigură şi, dacă se poate, cât mai confortabilă. Este asta de condamnat?

(Notă: pentru eventualul cititor neavizat, termenul de „primitiv” din textul de mai sus nu are nicio conotaţie peiorativă.)

Trei citate din Hesse

Ca să rezulte ceva ce poate fi numit conexiune sau cauzalitate sau sens, pentru ca măcar ceva din ceea ce există pe pământ să devină posibil de povestit, istoriograful e obligat să inventeze monade: un popor, o idee, şi să pună pe seama acestor monade inventate de el toate lucrurile care, în realitate, s-au produs în anonimat. 

Tocmai asta e ea, viaţa, când e frumoasă şi fericită: un joc! Fireşte că poţi să faci din ea orice altceva, o datorie, sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumuseţezi astfel.

Îndată ce suferinţa e destul de mare, omul merge înainte. Fratele H. a fost împins de încercarea lui până la deznădejde, iar deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înţelege şi de a justifica existenţa omenească. Deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieţii cu virtutea, cu dreptatea, cu raţiunea şi de a răspunde exigenţelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea - cei care s-au trezit. 

(Herman Hesse - Călătoria spre Soare Răsare)

Sensul (sau lipsa de sens) nu este al lumii ci este (ca şi haosul) al nostru.

Viaţa ca joc: Viaţa este un loc de joacă. 

Cred că eşuăm în a înţelege şi a jusifica existenţa omenească tocmai pentru că încercăm să o facem cu instrumentele noastre omeneşti şi nu ale lumii ale cărei înţelesuri nu există. De aceea deznădejdea se cade a fi depăşită, întorcându-ne la joc (sau la închisoare, datorie ori război, după gust). 

Ultimele patru zile

Cel care a surprins demnitatea omului singur în faţa morţii s-a sinucis pe 2 iulie 1961

Încet şi oarecum fără entuziasm am recitit, de parcă aş fi citit, „Pentru cine bat clopotele” a lui Ernest Hemingway. Povestea cred că o cunoaşte oricine dar de această dată am fost cu adevărat impresionat de ultimul capitol în care este descris sfârşitul lui Robert Jordan. Un profesor american de limbă spaniolă care a luptat un an în trupele republicane în timpul Războiului Civil din Spania şi care până în ultimele patru zile din viaţă a trăit şi nu a prea trăit, a crezut şi nu a prea crezut (în idealurile republicane, antifasciste), a iubit şi nu a prea iubit. Singurul lucru care-l făcuse cu toată seriozitatea a fost să lupte - era un luptător într-o ţară străină pentru o cauză la care aderase fără a fi însă un fanatic al ei. Un om serios într-o lume pentru care nu merită prea mult să îţi baţi capul pentru că oricum este una relativă şi finită. În tabăra lui Pablo însă cunoaşte oamenii aşa cum sunt ei şi mai ales o cunoaşte pe Maria, alături de care întâlneşte dragostea. În Jordan nu se petrece nicio altă revoluţie - ori Hemingway nu o descrie, ori nu nu am văzut-o eu - cu excepţia iubirii pentru tânăra combatantă care însă este de ajuns pentru a-l umaniza, pentru a aduce la suprafaţă tot ceea ce e mai bun în el. Nu mai este singur ci una cu fata pe care o alungă atunci când este rănit cu îndemnul: „Eşti tot ce va mai fi din mine”. Rămas singur, muribund, Jordan se gândeşte că, una peste alta, a avut o viaţă frumoasă şi plină de noroc. Patru zile au fost de ajuns să-i facă viaţa astfel, să-i aducă acest înţeles ultim: „Lumea e un loc minunat şi merită să lupţi pentru ea, iar mie îmi pare cumplit de rău că o părăsesc. Şi ai avut noroc cu carul, îşi spuse Robert Jordan, că ţi-a fost sortită o viaţă atât de frumoasă. Ai avut o viaţă cum nu se poate mai frumoasă datorită acestor zile din urmă. Nu mai ai de ce să te plângi când ai avut un asemenea noroc. Dar cu toate astea, tare aş fi vrut să existe o cale de a trece şi altora câte am învăţat. Dumnezeule, repede am mai învăţat spre sfârşit.”  Patru zile, nici atât, socoteşte el, au fost de ajuns să îi dea sens vieţii. Şi mai spune Hemingway: „Nu există un singur lucru adevărat. Toate sunt adevărate. La fel cum şi avioanele sunt frumoase, fie că-s ale noastre fie că-s ale lor. Al dracului de frumoase!” Toate lucrurile sunt aşa cum sunt - frumoase, da - numai noi le vedem ale duşmanului, ori ale noastre. 

În cursul agoniei sale, americanul se gândeşte şi la sinucidere. Respinge repede această idee pentru că nu vrea să sfârşească aşa cum a făcut-o tatăl său dar mai şi crede că va putea să facă un bine cu ultimele puteri pe care le are: „Atunci fie să rămân în simţiri până ce au să vină”, e ultima sa hotărâre. 

Niciun cuvânt despre sau spre Dumnezeu în pragul morţii. Omul singur faţă în faţă cu viaţa sa aşa cum a fost, cu suferinţa şi iubirea sa, cu demnitatea şi laşităţile sale, puterea şi slăbiciunile sale. Atunci când Jordan ridică ochii spre cer, el vede doar cerul: „Pe urmă îşi înălţă ochii către cer. Norii mari şi albi atârnau în văzduh. Îşi plimbă palma peste acele cetinilor de alături de el şi mângâie scoarţa bradului în dosul căruia stătea întins.” 

Fără de capăt, cu rost

„Ultima ispită a lui Iisus” - despre sensul sacrificiului şi al suferinţei

Printre alte utopii demontate de N. Steinhardt este şi cea a absenţei sau a eliberării de suferinţă. Este o iluzie că pe noi nu ne poate atinge sau că am dat totul, că am atins ultimul stadiu: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă” (Jurnalul Fericirii). Nu întâmplător el citează de mai multe ori în textele sale o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi, invocând, fireşte, tot modelul christic: „Mântuitorul nu a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adâncimea ei”. Ca la Dostoievski, invocat de asemenea, nu de puţine ori în textele sale suferinţa este calea cea mai sigură spre cunoaşterea adevărului, este o admirabilă şcoală a cunoaşterii.

(Dar nu toţi care intră în această şcoală, o şi termină sau le este de folos.)

„Sunt şi indivizi pe care şcoala suferinţei îi depăşeşte ori care trag doar puţin folos de pe urma cursurilor. Unii, incontestabil, nu se aleg cu nimic, asemenea candidaţilor respinşi la proba finală. Altora, greutatea materiilor predate le dăunează şi, neavând materialul aperceptibil necesar, mai rău îi dezaxează. Pe aceştia suferinţa îi face răi, răzbunători, ei se închid în magma unui sine pârjolit de tifos şi uscăciune, îi cufundă într-o soluţie acrită cu mătrăgună şi oţet. Pentru aceştia suferinţa a fost zadarnică şi pătimirea se soldează deficitar”. (N. Steinhardt - Incertitudini literare)

(G. Ardeleanu - Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil)

Lucruri care nu exista

Lucrurile la care ţin nu pot fi decât pe de-a-ntregul.

Nu poţi suferi pe jumătate; nu poţi fi fericit pe jumătate; nu poţi fi sincer pe jumătate; nu poţi minţi pe jumătate (orice ar spune virtuozii minciunii prin omisiune ori ai semi-adevărurilor); nu poţi spune adevărul pe jumătate; nu poţi urî pe jumătate; nu poţi iubi pe jumătate; nu poţi fi părinte pe jumătate; nu poţi fi prieten pe jumătate; nu poţi trăi extazul pe jumătate; nu poţi eşua pe jumătate; nu poţi fi implicat pe jumătate; nu poţi simţi pe jumătate; nu poţi fi într-un loc pe jumătate; nu poţi fi epuizat pe jumătate, nu poţi ajuta pe jumătate, nu poţi zbura pe jumătate; nu poţi construi o catedrală pe jumătate etc. Mai tot ce e important nu poate fi pe jumătate; pe jumătate nu este. Se transformă din valută forte în mărunţiş. Nici măcar - în praf.

Este până la urmă o situaţie pe care o rezolvă în parte regulile de limbă: unele, doar unele, din stările de mai sus, înjumătăţite, sunt exprimate prin cu totul alte cuvinte (adevăr pe jumătate = minciună; reciproc nu este însă valabil). 

Distanţa de la întreg la jumătate, egală cu cea de la original la copie.

Uitare. Chiar tot?

M-am trezit că am uitat nişte idei.
Cu uitarea am o relaţie destul de sinusoidală: am nevoie de uitare pentru a lăsa în urmă ceea ce-i de uitat şi pentru a putea merge mai departe. Probabil am destule de uitat din trecutul meu pentru că şi amintirile sunt puţine. La urma urmei, teoria apreciativă spune că trebuie să privim înainte şi să abandonăm balastul trecutului care nu ne poate trage decât în urmă. Bun aşa, dar chiar totul uit? Mi-a venit în minte vorba care spune că nu trebuie să arunci şi copilul din copaie odată cu apa. Asta fac: arunc totul şi o iau permanent de la început, ca un lobotomizat, cu mai mult sau mai puţin succes. Atunci când are loc o schimbare de paradigmă, trec la curăţenie, arunc totul din camere, inclusiv tencuiala pereţilor pe care o rad până la cărămidă. Şi încep o nouă redecorare care seamănă mai mult a reconstrucţie. În acest fel am trăit mai multe vieţi însă e păcat că nu am reuşit să iau ce-i bun din una pentru a aduce în cealaltă. Doar atât, ce-i bun, ce-i frumos. Sau măcar ce-i adevărat, dacă tot am spus că mi-a părut rău după ideile uitate pe care acum sunt nevoit să mi le reamintesc.
Şi când te gândeşti că blogul ăsta a fost pornit să fie tocmai o piedică în calea uitării, pentru a păstra ce rămâne bun. Măcar ideile...

Urare

Nu ţin la sărbători, le cred nişte convenţii de ei inventate dar nu mă pot abţine să nu fac bilanţuri. Şi mă gândesc că anul acesta a început înţelegând o vorbă: „Tu speri că vei fi fericit îndată ce vei căpăta ceea ce doreşti. Te înşeli. Cum vei căpăta lucrul dorit aceleaşi griji, aceleaşi supărări, aceleaşi necazuri, aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe te aşteaptă din nou. Pentru că fericirea nu stă în împlinirea dorinţelor, ci în renunţarea la dânsele, adică în libertate.” Aşa a trecut acest an, sub semnul cuvintelor lui Epictet, iar acum parcă se aude o cascadă în aval care îşi caută propria vorbă. Vă doresc să aveţi parte de cascade, pe cât posibil din cele care urcă spre vârful muntelui.

Asumare: ca şi când

Trenul nu are nicio vină, nu are niciun merit

«...însă faptul de a avea o modestă, uneori inexistentă constribuţie la construcţia propriei vieţi nu anulează responsabilitatea pe care o avem. Dacă anulăm asta şi dăm vina pe frunze, astre, şireturi, ceilalţi, soarta însăşi, chiar că nu mai rămâne nimic. Nu mai contează pentru ce am spus un cuvânt care ne-a schimbat viaţa, contează că l-am spus şi suntem obligaţi să ni-l asumăm. Vrem nu vrem, cu regrete sau cu bucurie. E un cuvânt „greu” ăsta: „asumare”. Este „ca şi când” - ca şi când am fi liberi, ca şi când am fi responsabili, ca şi când am şti despre ce e vorba în lume. Nu găsim nici un înţeles în lume şi dăm cu banul, atunci trebuie să ne asumăm lipsa de înţeles şi datul cu banu şi să acţionăm în consecinţă; avem iubirea ca Stea Polară, atunci ne-o asumăm şi dormim pe bancă până apare omul acela, pentru că aşa trebuie făcut. Lucrurile ultime, de la care pornesc toate, nu sunt, dar sunt ca şi cum ar fi. Şi trebuie să ni le asumăm, să le adoptăm ca şi când ar fi copiii noştri chiar dacă sunt ai altora: credinţe, religii, societate etc..

Iar blestemul alegerii e cel mai bun lucru pe care-l avem, până la urmă. Ce ne-am face fără el, cum am merge mai departe? Ce rost ar mai avea să ţinem ochii deschişi?»

Anti zâmbet

Pe vremea când purtam un război personal împotriva gândirii pozitive, doamna respectivă era eroul meu. Vorba cuiva, oare ce o fi aşa de greu să cântărim doar cu realism? Nici negativ, nici pozitiv. Să vedem lucrurile aşa cum sunt. Oare pentru că lucrurile nu sunt în niciun fel? Până la realism, probabil, un început ar fi să renunţăm şi la zâmbet şi la încruntare. Să rămânem vigilenţi şi serioşi. Vigilenţi, serioşi şi cu simţul umorului.

Dintr-o lume într-alta

„Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism.
De aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisă aici s-a sfârşit.”

(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Sunt oameni - cum este Dostoievski - care ştiu totul. Şi atunci, te poţi întreba, la ce bun să mai cauţi când tot ce trăieşti a mai fost trăit, spus şi scris şi încă în cuvinte de capodoperă aşa cum nu sunt vieţile obişnuite. Sunt acestea adevăruri de neînţeles până nu le-ai trăit aşa că trebuie să descoperi mai întâi capodoperele acestea în tine şi abia mai apoi le (re)găseşti turnate în slove.