Is this not what you expected to see?

Tell me is something eluding you sunshine?

Is this not what you expected to see?

If you wanna to find out what's behind these cold eyes

You'll just have to blow your way through this

Disguise

Incompetenţă

Cum îi spui unui copil, mai ales copilului tău, că lumea este altfel decât şi-a imaginat-o până acum? Că nu este fundamental bună şi nici frumoasă, că binele nu învinge întotdeauna, că întâlneşti nedreptăţi la orice pas şi că şansele ca acestea să fie echilibrate cumva, cândva, tind către 0? Cum să-i explici copilului tău, înainte de a se confrunta cu ele, că răul şi suferinţa fac parte din universul nostru uman şi că a le alunga pe acestea - perfect posibil - înseamnă a amputa existenţa? Cum să spun, când nici eu nu înţeleg mereu această stranie alchimie, că răul este (şi) bun? Mai mult, confuzia trece dincolo de etic, în estetic - răul, suferinţa, absenţele, dezechilibrele, sunt (uneori, măcar atunci când sunt transfigurate în artă) frumoase? Cum să-i spun lui, când nici mie nu-mi este foarte clar, cum toate trec toate din unele în altele, transformându-se şi rămânând ele însele? Poate la acestea există o soluţie: înţelegere şi nu judecată (evaluare).  

Între limite

„Sfârşim cu limitele cu care am început. Putem doar spera să le identificăm, la timp, ca limite şi să ne pregătim, înăuntrul lor, pentru o invazie, oricând plauzibilă, a nelimitatului.”

(Andrei Pleşu - Minima moralia)

Recunosc tot mai des în lucrurile cu care mă întâlnesc această idee a limitelor, a graniţelor fixe în care ne desfăşurăm existenţa. Este şi aceasta o înţelepciune, la fel de bună ca şi oricare alta. Este multă treabă de făcut în interiorul limitelor, cel puţin la fel de multă ca şi în afara lor. 

Trecut

Care ar fi o relaţie sănătoasă cu propriul trecut? Să uiţi, să ierţi, să înţelegi, să accepţi, să ignori (dacă nu poţi să uiţi), să ... ce? Noii consilieri accentuează asupra ideii că trecutul nu ar trebui să ne determine prezentul şi, cu atât mai puţin, viitorul. În principiu, ei au dreptate. Se poate gândi o existenţă complet „restartată”, pornită de la 0, „pe curat” în care toate cele dureroase au rămas în urmă. Între trecut şi prezent poate fi retezată relaţia cauzală pentru că ea este una în bună măsură artificială, construită şi, aşa cum ai acţionat până acum în virtutea unui trecut, de azi înainte alegi să nu o mai faci. Poate fi întreruptă această legătură şi este bine de făcut astfel atunci când procesul nu este unul mutilant şi când constaţi că ai devenit o perlă inversă, care în jurul unui ciob de nemurire aduni doar sedimente murdare care se tot adună şi-şi devin lor însele temei, atunci mai bine spargi scoica. Rişti, totuşi să demolezi prea mult, totul, şi asta ţine mai mult de forţă brută decât de înţelepciune. Şi atunci?

Legătura cu trecutul este o relaţie, adică are doi poli şi e dinamică, la fel ca şi cea între doi oameni. Poate fi chiar gândită ca relaţia dintre cel care eşti şi cel care ai fost şi pe acesta din urmă poate e mai bine să îl înţelegi şi să-l îndrăgeşti, decât  să-l ucizi, pur şi simplu. Poate mai are câte ceva bun să-ţi spună, lucruri uitate, datorită lui eşti ceea ce eşti azi şi din această perspectivă e bine să te împaci cu trecutul, integrându-l în părţile sale pozitive. Iar dacă nu îţi place ce eşti acum, doar cel din prezent e de vină - în sensul că doar el poate schimba starea de lucruri - şi nu fantomele trecutului.

Prometeu şi vulturul său

„Dumnezeu să te ajute, bătrâne! Gândurile tale au iscat o creatură în adâncul tău. Celui care prin puterea gândului se transformă în Prometeu îi va roade vulturul inima pentru totdeauna, iar vulturul acesta va fi monstrul creat de el însuşi.”

(Herman Melville - Moby Dick)

Intenţionalitate

Lumea nu este niciodată „pur şi simplu”. Încerc să o gândesc doar existând, ca şi când eu nu aş fi, dar îmi este foarte greu să o percep fără nicio coloratură personală. De fiecare dată când îmi arunc privirea asupra a ceva, deja gândesc de unde vine şi unde se duce acea realitate şi astfel se formează un şuvoi - cu o origine, o direcţie şi un sens - care chiar dacă eu l-am creat, sfârşeşte prin a mă lua pe sus şi a mă purta în curentul său. Nu există contemplare pură, doar navigare în torent.

„Mozart este un mare compozitor”

În finalul filmului „Bărbierul din Siberia” toate personajele înţeleg. Nu e o înţelegere adusă de studiu (există aşa ceva?) şi nici transmisă de altcineva, ci este una venită odată cu trecerea timpului. 10 ani au fost de ajuns pentru ca tulburările să dispară, sufletele să se limpezească, iar alegerile să fie făcute. Chiar dacă acestea din urmă au fost silite - Tolstoi nu a vrut să înfunde ocna - alegerile au devenit ale fiecăruia prin asumare. Iar, odată asumate, ele trebuie urmate.  

Othello

Se dă o realitate (un bărbat iubeşte o femeie) şi o persoană (Othello) în interiorul acestei realităţi. O altă personă (Iago) nu îi schimbă celui dintâi realitatea, ci percepţia asupra realităţii. Procesul nu are loc brusc, ca şi cum ai zdrobi un filtru vechi şi ai pune apoi în loc un altul ci treptat, subtil, cum ai colora un perete  de apă cu un colorant pe care-l distribui strop cu strop. Pe nesimţite, Othello, aflat în mijlocul aceleiaşi realităţi (Desdemona are aceleaşi sentimente şi comportamente) ajunge să se raporteze cu totul diferit la aceasta, în urma eforturilor perseverente şi competente ale lui Iago. Iar de aici, consecinţele. 

Unii sociologi atunci când îi privesc pe alţi oameni (sau o piesă de teatru), îşi amintesc de aşa numita Teoremă a lui Thomas: „Atunci când oamenii consideră anumite situaţii drept reale, ele devin reale prin consecinţele pe care le au”. Faptele sunt ceea ce sunt nu prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce credem noi că sunt. Dacă Shakespeare vede aici componenta negativă a acestui proces, acesta poate fi, la fel de bine, declanşat în sens invers: strop cu strop, pas cu pas, propria raportare la lume, percepţia realităţii poate deveni una cu totul şi cu totul alta aşa încât filtrele care ne separă de aceasta să ofere o imagine mai luminoasă, dacă nu mai limpede.

Profesori fără manuale

Nu există manuale de utilizat viaţa (nu găsesc un sinonim pentru acest cuvânt) iar cineva care-ţi promite unul, minte. Chiar şi un preot, dacă-i de bună credinţă, îţi oferă nişte învăţăminte generale şi inoperante în cazurile particulare iar garanţie îţi dă doar pentru lumea de dincolo. Pe aici, orice s-ar spune, fiecare este pe cont propriu şi îşi formulează propriile instrucţiuni, oricât de mult ar vrea să le găsească la altcineva. Dar dacă nu există manuale, există altceva: există profesori care îţi predau ceva ce ai avea de învăţat. Mă întreba fiica mea pentru ce trebuie să înveţe muzică sau alte obiecte cărora nu le găseşte nicio utilitate. I-am spus că se poate afla în ea sau în alt copil un viitor muzician care numai astfel poate fi descoperit. Astfel profesorii nu predau nimic, ci ajută la descoperirea propriului sine. Ei nu sunt nişte mijlocitori între persoana ta şi o altă realitate ci între tine şi tine. Dacă dascălul nu face să vibreze ceva în interior, atunci ori este lipsit de har, ori nu este nimic de vibrat în adânc. Este necesară o conlucrare, dar „profesorul” nu aduce nimic din ceea ce nu era acolo dinainte. Iar rolul profesorului, din nou, de bună credinţă, cu sau fără har, este de a spune ce are de spus şi la sfârşitul orei să ia catalogul şi să părăsească sala de clasă fără a se impune ca şi conştiinţă a elevului. 

Există o zonă foarte subtilă de intersecţie între ceea ce promite (expicit, implicit, voluntar/involuntar) cineva/ceva şi ceea ce ai de primit. Impostorii şi şarlatanii, sau chiar ignoranţii, care cred că peste noapte devin altceva, pot (auto)manipula această zonă şi pentru o perioadă pot fi purtate hainele altcuiva, însă doar în propria piele te simţi în largul tău. Iar atunci când ai aflat-o, o simţi.

Mulţumire întrebărilor fără răspuns

La început, pornind de la curiozităţi, nelinişti, surprize (întotdeauna neplăcute, cele plăcute vin „de la sine” şi nu au nevoie de explicaţii) începi să-şi pui întrebări. Creşti, înveţi, te maturizezi şi, treptat, începi să-ţi oferi răspunsuri care par a limpezi lumea. Parte din întrebări le uiţi, sunt copilăreşti, naive, ori şi se spune că nu are niciun rost să ţi le pui şi atunci nu are rost să-ţi pierzi timpul încercând să le descâlceşti. Din diferite motive, dacă eşti sincer, revii la ele şi constaţi că întrebările sunt acolo şi te aşteaptă, răbdătoare ca Sfinx-ul, să le oferi răspunsul tău. Răspunsurile altora nu ajută fundamental ci servesc doar la a te scuti să mai descoperi lucruri, trasee descoperite deja. 

Un lucru bun este acela că, din nou dar altfel, pe parcurs numărul întrebărilor scade treptat, rămânând doar câteva, aşa cum cad acum, toamna, frunzele, lăsând gol copacul, singurul care contează. Întrebările nu dispar pentru că în viaţă nelămuririle au fost lămurite ci pentru că ai constatat, de cele mai multe ori, că răspunsurile nu contează. În cele din urmă rămâi cu una, două (patru la Kant) întrebări fundamentale. Probabil, „Cine sunt eu?” pentru aici şi „Ce urmează şi cum ar trebui să mă pregătesc?” pentru dincolo, dar fiecare îşi distilează interogaţiile ultime, cele „adevărate”. În rest, deşi nu ţi-ai răspuns complet satisfăcător la celelalte întrebări, a contat mai mult străduinţa decât răspunsurile obţinute. Această încercare de a afla te-a învăţat mai mult decât ceea ce ai aflat.