Muzică, morală, ştiinţă

„Ataşamentul faţă de raţiune e fără îndoială admirabil (deşi, evident, e o filosofie, nu o ştiinţă); oare nu suntem aproape cu toţii de acord că oamenii trebuie să-şi asume răspunderea pentru acţiunile lor? Marele neajuns al filosofiei lui Rand e credinţa că morala poate fi un standard sau un criteriu absolut. Din punct de vedere ştiinţific, afirmaţia e nefondată. Morala nu există în natură, deci nu poate fi descoperită. În natură există doar acţiuni - acţiuni fizice, acţiuni biologice, acţiuni umane. Oamenii acţionează pentru a-şi spori fericirea, indiferent cum o defineşte fiecare în parte. Acţiunile lor devin morale sau imorale numai atunci când altcineva le judecă. Prin urmare, morala e o creaţie umană supusă la tot felul de influenţe culturale, aşa cum se întâmplă cu toate creaţiile umane. Din moment ce fiecare om şi fiecare grup pretind că ştiu ce e bine şi ce e rău în acţiunile umane, iar aceste morale diferă mai mult sau mai puţin între ele, e limpede că nu pot fi toate corecte. Aşa cum nu există un tip absolut de muzică, nu există niciun tip absolut de acţiune umană. Spectrul acţiunilor umane e un continum care exclude clasificarea strictă în acţiuni bune şi rele pe care legile politice şi codurile morale tind s-o impună. 

Rezultă oare de aici că toate acţiunile umane sunt echivalente din punct de vedere moral? Fireşte că nu, după cum se întâmplă şi în cazul muzicii. Creăm ierarhii în funcţie de gusturile noastre şi facem judecăţi bazate pe aceste standarde. Dar standardele sunt ele însele creaţii umane şi nu pot fi descoperite în natură. Un grup preferă muzica clasică muzicii rock, şi astfel îl consideră pe Mozart lui Moody Blues. În mod asemănător, un grup preferă dominaţia pastrarhală şi consideră că privilegiile masculine sunt acceptabile din punct de vedere moral. Nici Mozart, nici masculinitatea nu sunt entităţi mai bune în mod absolut, ci doar când sunt judecate ca atare de standardele particulare ale unui grup. Poligamia, de pildă, era odinioară considerată morală, acum e considerată imorală. Schimbarea s-a produs nu pentru că am fi descoperit că poligamia e imorală, ci pentru că societatea noastră (graţie, în primul rând, eforturilor femeilor) a înţeles că femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii. Dacă o jumătate a societăţii e mai fericită, societatea în ansamblu ei devine mai fericită.

Morala depinde de cadrul moral de referinţă. Dacă înţelegem că morala e o construcţie umană influenţată de culturi, devenim mai toleranţi faţă de alte sisteme de credinţă, şi prin urmare faţă de alţi oameni. Dar imediat ce un grup se erijează în arbitru moral absolut al acţiunii altor oameni, mai ales dacă membrii lui cred că au descoperit norme absolute pentru bine şi rău, toleranţa e condamnată să dispară, iar odată cu ea, raţiunea şi judecata. Aici se află principalul pericol pentru libertatea individuală. (...)

Ceea ce deosebeşte ştiinţa de toate celelalte activităţi umane (iar morala nu a putut niciodată să fie aşezată pe baze ştiinţifice) e acceptarea naturii provizorii a concluziilor sale. Nu există răspunsuri finale în ştiinţă, ci doar grade diferite de probabilitate. Până şi faptele «faptele» ştiinţifice sunt doar concluzii confirmate în asemenea măsură, încât e rezonabil să li se ofere temporar credit, dar creditul nu este niciodată absolut. Ştiinţa nu e afirmarea unui ansamblu de credinţe, ci un proces de căutare menit să construiască un corp de cunoştinţe testabile, deschis mereu respingerii sau confirmării. În ştiinţă, cunoaşterea e fluidă, iar certitudinea, efemeră. Aceasta e esenţa limitelor sale. Aceasta e şi marea ei forţă.”

(Michael Shermer - De ce cred oamenii în bazaconii)

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens

Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 

Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)

Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 

Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens. 

Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

Lecţia lui Nietzsche

... una dintre ele.



Robert Penn Warren: „Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai din ce altceva să-l faci”.
Totuşi, dacă aceste lecţii pot fi predate la seminarul de filosofie,  mă îndoiesc că pot fi însuşite acolo.

Raţionalismul cu picioare de lut

Am o consideraţie mai mare pentru gânditorii care se îndoiesc de adevăruri decât pentru cei care le afirmă. Unul din cei din urmă este Karl Popper care, după gustul meu, este un filosof mult prea sigur pe el, pe raţionalismul (critic) care-l conduce în cunoaşte. Îl văd, din acest motiv, ca pe veselul nepot al nu mai puţin mulţumiţilor de sine iluminişti de la care am primit moştenire pozitivismul şi multe din ştiinţele sale. Dar chiar dacă am această distanţă faţă de Popper, nu pot să nu-i apreciez buna-credinţă. Iată de exemplu cum ajunge la limitele raţionalismului atunci când îl cercetează îndeaproape: Un raţionalist este cel care nu acceptă nicio cunoaştere care nu derivă din argument sau din experienţă. Dar tocmai această credinţă este doar o credinţă, ea însăşi neputând fi suţinută de argument sau de experienţă. Acesta este un argument logic. Spre cinstea sa - şi consecvent poziţiei sale conform căreia orice afirmaţie trebuie criticată - filosoful mai aduce un argument, de natură psihologică: „Dar nici argumentul logic şi nici experienţa nu pot pune bazele atitudinii raţionaliste, pentru că numai cei care sunt gata să ia în serios argumentul sau experienţa şi care deci au adoptat deja această atitudine vor fi impresionaţi de ele. Altfel spus, mai întâi trebuie adoptată o atitudine raţionalistă, pentru ca argumentul sau experienţa să fie eficace, iar atitudinea raţionalistă nu se poate de aceea baza pe argument sau experienţă.” Or, dacă raţionalismul însuşi nu se autoconţine şi nici măcar nu-şi poate susţine originea, atunci pe ce se bazează el? „Aceasta înseamnă însă că oricine adoptă atitudinea raţională face acest lucru deoarece adoptă, conştient sau inconştient, un anumit proiect, sau decizie, sau opinie, sau atitudine - şi face asta în mod «iraţional». Această adoptare poate fi descrisă ca o iraţională încredere în raţiune, fie că este făcută ezitant, fie că va conduce la un obicei stabil.” Aşadar temeiurile raţionalismului însuşi stau în încredere, credinţă, convingere iar nu în argument ori experinţă. Are, astfel, dintr-un anumit punct de vedere „rădăcinile uscate”. (PF) 

Pentru acest tip de raţionament, care duce la o concluzie care evident nu-i convine celui care-l face, dus de cei care iubesc adevărul mai mult decât pe Platon, îmi plac mai mult cei care-şi pun la îndoială certitudinile decât cei care şi le afirmă. 

Fericire cu forţa în numele iubirii

„Acesta nu este, desigur, singurul argument împotriva ideii unei guvernări a iubirii. A iubi o persoană înseamnă a dori să o faci fericită. (Aceasta era definiţia pe care Toma d'Aquino o dădea iubirii.) Dar dintre toate idealurile politice, acela de a face oamenii fericiţi este probabil cel mai periculos. El conduce invariabil la încercarea de a impune altora scara noastră de valori «înalte» pentru a-i face să realizeze ce ni se pare nouă de mare importanţă pentru fericirea lor, în scopul, pe care ni l-am propus, de a le salva sufletele. Conduce la utopism şi romantism. Suntem cu toţii convinşi că toată lumea ar fi fericită în frumoasa şi perfecta comunitate a visurilor noastre. Şi fără nicio îndoială că ar fi raiul pe pământ dacă noi ne-am putea iubi cu toţii unul pe celălalt. Însă încercarea de a aduce raiul pe pământ produce invariabil iadul. Ea duce la intoleranţă. Duce la războaie religioase şi la salvarea sufletelor prin Inchiziţie. Iar aceasta, cred eu, se bazează pe o completă neînţelegere a datoriilor noastre morale. Este datoria noastră să-i ajutăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru; dar nu poate fi datoria noastră să-i facem pe alţii fericiţi, de vreme ce aceasta nu depinde de noi, şi de vreme ce aceasta ar însemna de prea multe ori o invadare a intimităţii celor faţă de care avem intenţii atât de binevoitoare. Cerinţa politică a metodelor graduale (opuse celor utopice) corespunde deciziei că lupta împotriva suferinţei trebuie considerată o datorie, în vreme ce dreptul de a avea grijă de fericirea altora trebuie considerat un privilegiu restrâns la cercul limitat al prietenilor. În cazul prietenilor putem probabil să avem un anumit drept să încercăm să impunem scara noastră valorică - preferinţele noastre cu privire la muzică, spre exemplu. (Şi putem chiar simţi că aceasta este datoria noastră de a le deschide o lume de valori despre care credem că poate contribui atât de mult la fericirea lor.) Acest drept al nostru există numai dacă, şi deoarece, ei pot scăpa de noi; pentru că prietenia poate lua sfârşit. Folosirea unor mijloace politice pentru a impune propria scară de valori asupra altora este însă o chestiune diferită. Durerea, suferinţa, injustiţia şi prevenirea acestora, acestea sunt eternele probleme ale moralei publice, «agenda» politicilor publice (...) Valorile «mai înalte» trebuie în genere să fie considerate ca nefiind pe agendă şi trebuie lăsate pe terenul laissez-faire-ului. Astfel, ar trebui să spunem: ajută-ţi duşmanii; sprijină-i pe cei suferinţă, chiar dacă aceştia te urăsc; iubeşte-ţi însă numai prietenii.”

(Karl Popper - Apărarea raţionalismului)

Punct de întâlnire

Nu sunt un expert în teologie, dar puţinele cunoştinţe, informaţii, date pe care le am în acest domeniu mi-au atras atenţia asupra unei declaraţii a Papei. Coborând din sursă în sursă, se pare că declaraţia a fost, de fapt, următoarea: „Doar faceţi binele şi atunci vom găsi un punct de întâlnire!” a spus Papa Francisc adresându-se ne-creştinilor. Mai mult, el ar fi spus că ateii pot fi mântuiţi (redeemed, în engleză). Cred că prin aceaste declaraţii revoluţionare capul Biserici Catolice nu doreşte să se ridice deasupra tuturor, inclusiv a necredincioşilor, ci să aducă Binele şi Răul acolo unde îi este locul, printre oameni. Dacă mântuirea nu mai este (doar) o problemă de credinţă, ea devine preponderent una de etică. „Faceţi binele!”, indiferent de credinţa pe care o aveţi în suflet, înţeleg eu că spune Papa. Iar atunci, aici, ne întâlnim cu toţii indiferent de credinţă, doar cu portofoliul de fapte săvârşite. Cum şi este normal, îndrăznesc să spun. 

Aceasta ar fi partea luminoasă a declaraţiei papale. Totuşi, cred că ea produce frisoane unor teologi creştini, fie ei din Vest sau din Est. Dacă mântuirea nu mai este o problemă preponderent de credinţă, atunci rolul Bisericii de mijlocitor al acesteia scade considerabil. Omul, credincios sau nu, poate să facă fapte bune cu sau fără sprijinul acestei instituţii care decade din poziţia de îndrumător în, cel mult, cea de consilier care eventual „traduce” binele sau răul prin prisma învăţăturilor sfinte. Oricum ar fi, Biserica pierde atuul ei cel mai important, singurul monopol, acela de deţinătoare a mijloacelor care conduc la mântuire. Şi, atât cât mă pricep, puţin, cred că nu este un lucru bun pentru instituţia în cauză. 

Prin ceea ce a spus, Papa complică lucrurile pentru creştini care până acum ştiau ce au de făcut în această viaţă. Deodată, cum credinţa nu mai este condiţia necesară a mântuirii, umbra rece a confuziei axiologice a ateilor se apropie şi de credincioşi. Dacă ei iau în serios cuvintele lui Francisc atunci vor trebui să recunoască faptul că, aici, în această lume, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Absolutul, într-un anumit sens şi din această perspectivă, este încă o dată,  ameninţat.

Capcana morţii

Am visat că urma să mor. Medicul mi-a spus că sufăr de o boală incurabilă şi că nu mai am scăpare. Din acel moment a început o goană disperată, atât în interior cât şi în exterior, ca să scap de moarte de care, bineînţeles, nu aveam unde să fug. Propriu-zis nu-mi era frică de moarte ci mă copleşea sentimentul de neputinţă, senzaţia că am fost prins într-o cursă din care nu mai am scăpare. Moartea pusese gheara în mine şi eu nu mai aveam ce face pentru că oriunde aş fi luat-o, orice aş fi gândit, ea era acolo. 

Ceea ce nu avea visul şi are viaţa reală, este o anumită raţionalitate calmă, o stăpânire de sine de care sper să dau dovadă în situaţia reală şi să nu fiu copleşit de instinctiva panică, aşa cum am făcut în vis. 

Soartă şi noi

„Soarta nu era bună, viaţa era plină de toane şi crudă, în natură nu există bunătate sau raţiune. Dar există bunătate şi raţiune în noi, oamenii, cu care întâmplarea se joacă şi noi putem fi mai puternici decât natura şi decât soarta, fie şi chiar numai pentru câteva ceasuri. Şi noi putem fi apropiaţi unii altora, dacă este nevoie, şi ne putem privi în ochi plini de înţelegere şi putem iubi şi trăi consolându-ne unii pe alţii. 

Şi uneori, când străfundurile întunecate tac, putem chiar şi mai mult. Atunci putem fi zei, timp de câteva clipe, şi putem întinde mâini poruncitoare şi crea lucruri care nu au existat înainte şi care, dacă sunt zăvorâte, trăiesc mai departe fără noi. Putem construi din sunete şi din cuvinte şi din alte lucruri fragile şi fără însemnătate jocuri şi melodii şi cântece pline de sens şi de mângâiere şi de bunătate, mai frumoase şi mai nepieritoare decât jocurile stridente ale întâmplării şi ale destinului. Îl putem purta pe Dumnezeu în inimă şi, uneori, când suntem plini de El întrutotul, El se poate face văzut prin ochii noştri şi auzit prin vorbele noastre şi poate chiar vorbi altora care nu-L cunosc sau nu vor să-L cunoască. 

Nu ne putem sustrage inima vieţii, însă o putem forma sau învăţa că este superioară întâmplării şi că poate privi chiar şi durerea fără să se frângă.”

(Hermann Hesse - Gertrud) 

Legea conservării libertăţii

Una din caracteristicile libertăţii care-mi vine acum în minte ar fi volatilitatea. Cât timp poţi să te simţi liber? O clipă, o zi? După care simţi nevoia să faci ceva cu această libertate iar ea se transformă în altceva, se materializează, pierzându-şi sfericitatea, transformându-se într-un vector. Din păcate se întâmplă să dai libertatea tocmai pe opusul său şi dintr-un Icar să devii, prin proprie alegere, un sclav. Dar dacă tot această stare e instabilă, este de dorit ca un anumit tip de libertate să fie transformat într-un alt tip de libertate aşa încât procesul, deşi în mişcare, să-şi păstreze esenţa. 

Miracol

Privesc de pe trepte la oamenii cu lumânări în mână şi deodată rămân uimit, de parcă aş fi la prima Înviere. Toţi oamenii de acolo, cei din curţile tuturor bisericilor de la acea oră care tocmai atunci iau Lumină, ferind-o de vânt, ortodocşii împreună cu fraţii lor creştini, sunt sprijiniţi de un miracol, cel al Învierii. Dacă toată credinţa se sprijină într-un punct, în acest miracol îşi găseşte ea reazămul. Lumea ar fi putut fi creată în mai mult sau mai puţin de şapte zile, Iisus poate să nu fi hrănit tocmai atâţia oameni pe cât se spune, dar nu e cu putinţă, pentru un creştin, ca El să nu fi înviat. Tot creştinismul şi cumva toată civilizaţia occidentală - atât de mândră, chiar dacă obosită în orgoliul său, de raţiunea sa - felul de a vedea lumea, timpul, progresul, rostul, viaţa şi moartea, toate acestea au osia fixată, ca spiţele unei roţi, într-un miracol. Sunt atât de intrigat de acest lucru încât parcă aş privi pentru prima dată la Înviere. Fără această minune, fără credinţa oamenilor care feresc lumânările de vânt, lumea ar fi fost cu totul alta.