Uitare

- Aţi amorţit, remarcă el, nu numai că aţi renunţat la viaţă, la interesele dumneavostră şi la cele sociale, la datoria de cetăţean şi de om, la prietenii dumneavostră (totuşi, aţi avut prieteni), nu numai că aţi renunţat la alt scop în afara câştigului, dar aţi renunţat chiar şi la amintirile dumneavoastră. Vă ţin minte într-un anumit moment fierbinte şi intens al vieţii dumneavostră; dar sunt convins că aţi uitat impresiile de pe-atunci; visurile dumneavostră, dorinţele dumneavostră de acum, vitale, nu merg mai departe de pair et impair, rouge et noir, douăsprezece de la mijloc şi aşa mai departe, sunt sigur!

(F.M. Dostoievski - Jucătorul)

Ceremonia ceaiului

Fiecare poate să aibă parte de propria fericire. Atunci când şi-o găseşte, este singur în fericirea sa; aceasta poate fi cel mult împărtăşită. Dacă găseşte un răspuns în celălalt, acesta din urmă va fi fericit în felul său. Gândită astfel, fericirea este o problemă individuală, subiectivă, de căutare şi găsire a ceva ce sălăşluieşte în sine.
Nu toţi, însă, suntem budişti pentru ca lucrurile să stea astfel, nu atât simplu cât unilateral. Gândirea occidentală, cam de când e ea gândire, desigur cu unele excepţii notabile (stoicii, misticii), a încercat să acopere falia dintre sine şi lume. Este o distanţă între aceste două realităţi care, uneori, pare că poate fi redusă sau chiar anulată prin înţelegere. Cunoaşterea nu ar fi, în acest sens, decât asimilarea lumii în propria mea minte: am înţeles lumea, o cunosc, atunci când ea nu mai are taine pentru mine, o ştiu ca „pe propriul meu buzunar”, ca pe propriul meu creier în cazul de faţă. Lăsând de o parte faptul că nici mintea personală nu ţi-o cunoşti vreodată în integralitatea sa, lumea cu atât mai puţin. Or, revenind, atunci cum poţi fi fericit în lume, într-o realitate care nici nu ştii cum este? Poate doar într-o stare de ignoranţă, dar asta, din start, nu se pune.
Măcar de fiecare să aibă parte de propria fericire.  

Ecologia, limba noastră comună

În cursul unei dezbateri televizate pe marginea incandescentului subiect Roşia Montană dintre deputatul Remus Cernea şi un reprezentant al minerilor, cel dintâi spune: „Aici (în această temă) sunt implicate nişte valori, nişte principii”, lăsând să se înţeleagă că interlocutorul său nu s-ar ridica la nivelul prea înalt al acestor Idei platonice. Dar care ar fi acestea? Din câte înţeleg, ar fi vorba despre comandamentul de a ne păstra ţara curată, în starea sa naturală imaculată şi, cel puţin zona respectivă, peisajul presupus virgin să fie afectat de doar câteva non-invazive pensiuni agroturistice. Mai pe scurt, punctul de vedere al celor care se opun proiectului Roşia Montană este formulat dintr-o perspectivă ecologică asupra societăţi şi naturii, căreia i s-ar opune aparent perpectiva (valoarea, principiile) economică descrisă de cuvinte cum ar fi exploatare, profit, cianură etc. 

Filosoful francez Luc Ferry apreciază că în lumea contemporană, desacralizată, secularizată, în care Dumnezeu a murit, ne satisfacem nevoia de sacru în iubirea pentru copiii noştri. Ei ar cam fi singurul lucru pentru care suntem gata să murim după ce toate celalte valori s-au debilizat sau au dispărut complet în ultimele 2-3 secole. Această sacralizare a propriilor copii se exprimă, are ca formă, creşterea gradului de responsabilitate asupra mediului, a planetei, care nu este doar a noastră ci urmează să o lăsăm moştenire celor mai dragi fiinţe, singurului lucru sacru pe care-l mai avem. 

Dacă interlocutorul lui Cernea l-ar fi citit pe Ferry, poate ar fi avut ceva mai multe şanse să-l convingă pe deputat că, pe undeva, se gândesc la acelaşi lucru: la copii şi, prin ei, la viitor. Felul cum ajungem acolo, în viitorul transmis propriilor copii, este deja altă discuţie, mai tehnică, dar cred că nu valorile, principiile prea înalte/prea meschine fracturează acum atât de grav ţara, ci altceva. În acest punct a spune că valorile „mele” sunt mai presus de valorile „tale” nu ajută la nimic decât, eventual, la creşterea încrâncenării.

A fi părinte

Calitatea de părinte poate fi caracterizată în multe feluri şi, printre acestea, poate fi văzută şi ca un examen. În faţa străinilor, a celorlalţi, ne putem pune mască aşa încât să apărem nu cum suntem ci aşa cum am dori să fim, dar a-l minţi pe copil, arătându-ne altul decât eşti, nu este admisibil. Ai să-i transmiţi ceva, iar moştenirea adevărată este sinele pe care-l dăurieşti, iar acesta nu poate fi deghizat pentru că atunci nu ar mai fi sine. 

Rătăcirile, căutările, fricile, tergiversările, amânările, minciunile, comodităţile, dependenţele şi aproape orice păcat poate fi scuzat în faţa propriei persoane. Orice a avut o cauză, are o explicaţie şi, în cele din urmă, o scuză. Atunci însă când din toate acestea trebuie să alegi ceva pentru a dărui, nu poţi să oferi scuze şi explicaţii. În acest sens, ca părinte, dai examen. Mai toţi, probabil, îl pierdem, poate că nici nu este nevoie de atât de mult adevăr în educaţie, dar măcar acum, (şi) în această calitate, să fim cei mândri de ceea ce suntem, pentru a transmite şi copiilor noştri această mândrie.

Între Moldoveanu şi Waters

„Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea”. Acest vers al lui Lucian Blaga se află pe o cruce de pe vârful Moldoveanu din Făgăraş. Cum se faci asta, cum opreşti clipa, cum aduci lumina din vârf la câmpie şi o păstrezi pentru celelalte clipe curgătoare? Waters este supărat („I hate!”) pe cei care, în loc să se bucure de concertul său, stau cu aparatele de fotografiat deasupra capului şi încearcă să prindă ceea ce nu poate fi prins. Dar ei (noi) vor să oprească clipa, să o stocheze, să conserve nu imaginea, ci trăirea, pentru a o coborî la câmpie. Din păcate, cu preţul uciderii trăirii. Cumva, altfel, acest transfer trebuie să poată fi făcut.

*

„Nu ai un bilet în plus? Aştept aici de la ora 8!”, îmi spune femeia tuciurie. Eu aşteptam de 25 de ani, din clipa când cineva a început să-mi spună, cu ochii strălucind de bucuria împărtăşirii „Este vorba despre un copil care şi-a pierdut tatăl în război”. Mai apoi el a pus discul pe pick-up-ul Tesla, iar braţul cu ac de safir s-a îndreptat, luându-mă cu sine, spre o altă lume.

*

Dacă nu eşti în stare, de unul singur, să aduci frumuseţe în viaţă, mă îndoiesc că altcineva poate să o facă pentru tine.

*

Sacru este lucrul pentru care eşti gata să te sacrifici.

*

Multă, tare multă, lume la concert. Nici nu ştiu dacă am văzut vreodată atât de multă lume adunată la un loc. (Cum spune o reclamă „Suntem mulţi!”) A fost o surpriză mare pentru mine, mai ales numărul tinerilor din public. Mă gândeam, înainte, că aceasta nu este chiar o muzică pentru toată lumea dar am văzut că este pentru foarte multă lume. Poate, sper, că muzicii pinkfloydiene i se potriveşte o sentinţă a lui Carl Rogers: „Ceea ce este cel mai personal, este cel mai general”. O şansă operelor de artă de a se adresa tuturor fără a cădea în comercial. Autenticitatea.

*

Două citate au apărut pe zid în timpul melodiei „Run Like Hell” care descriu soarta omului prins în capcană, fie ea suferinţă sau dictatură, confruntarea cu ceea ce-i confiscă esenţa şi-l obligă să fie altceva decât este. Prima frază dintr-un roman şi ultima din altul.

„Cineva trebuie să-l fi calomniat pe Josef K., deoarece, fără ca el să fi făcut ceva rău, a fost arestat într-o dimineaţă”. (Kafka - Procesul)

„Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare!”  (Orwell - O mie nouă sute optzeci şi patru)

Confruntarea cu absurdul şi, după lupta cu acesta, înfrângerea. Traversarea unui deşert, cum ar spune Paler, nu poate să nu lase urme dar dacă, după toate, iubim deşertul, naştem monstrul din noi. Am deveni deşert, iar asta nu se poate.

*

În interviul promoţional difuzat de ProTv cu prilejul concertului, reporterul îl întreabă pe Waters ce planuri de viitor are. Muzicianul răspunde că se gândeşte să scoată un album în care să-ţi exprime gândurile faţă de Dumnezeu, el fiind ateu. Interesant proiect; sună mult a analiză sociologică. 

*

All alone, or in two's,

The ones who really love you

Walk up and down outside the wall

Some hand in hand 

And some gathered together in bands.

The bleeding hearts and artists 

Make their stand.

And when they've given you their all

Some stagger and fall, after all it's not easy

Banging your heart against some mad bugger's wall.

(Outside the wall)

Protest

Nici nu mai ştiu dacă a bătut la uşă atunci când a intrat. Cuvântul bun pentru apariţia ei este „intempestiv”. Îmi vedeam de treabă în linişte, împreună cu un creion şi acompaniat doar de gândurile mele când deodată, parcă, s-a rupt un baraj şi în cameră a intrat un torent de bucurie şi de lumină. Pentru o clipă, totul petrecându-se atât de repede, m-am aflat în două lumi: din una nu plecasem, în alta nu ajunsesem. Cam ca atunci când fulgeră şi vezi pentru scurt timp nevăzutul. Acum contemplam interiorul şi exteriorul în acelaşi moment. Eu-l şi lumea. Acum, în cunoştinţă de cauză, fără atitudini construite, prefabricate, nu mi-a mai plăcut tot ceea ce se revărsa peste mine. Nu că altădată m-aş fi dat în vânt după ce acest „afară” oferea, dar măcar îi ofeream acestei lumi acelaşi nivel de demnitate existenţială ca şi celeilalte: „este şi asta o lume!” spuneam. Ei bine, nu am nevoie de „bucuria şi lumina” primite cadou, de hrana mai mult sau mai puţin spirituală digerată de altul, de înţelesuri care să nu fie mai întâi înţelese de mine. 

Cosmos

Revăd, acum cu fiica mea, după treizeci de ani de la prima vizionare, serialul de televiziune „Cosmos” realizat de astrofizicanul Carl Sagan. Parcurgând episod după episod, am nu doar o senzaţie de re-văzut ci şi una de déjà-vu adică simt că toate câte sunt le-am trăit permanent din anii 80, de când seria a fost  lansată la noi. Aşa cum îi spune şi subtitlul, „A Personal Voyage”, este o poveste televizată spusă sub forma unei/unor călătorii. Mai mult sau mai puţin o călătorie în spaţiu, deşi Sagan ne conducea, poate pentru prima dată atunci până la marginea Universului, cât o călătorie iniţiatică într-un inside, în interiorul umanităţii noastre. Iar dacă eu, peste timp, mă reîntâlnesc acum cu copilul care eram altădată şi visam pe atunci cum va fi să fiu mare, întâlnesc nu teoriile ştiinţifice, ci altceva: o anume încredere modestă a omului şi a umanităţii în propriile forţe, în capacitatea sa de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte. Creat în plin Război Rece, tonul prezentatorului este reţinut - el spera de la contemporanii săi ca măcar să nu se angajeze într-un conflict nuclear devastator care să distrugă viaţa pe Terra. Dar în ciuda acestei ameninţări prezente permanent, o expresie a unei stări de lucruri absurde din multe perspective, Sagan transmite simpatie pentru ceea ce suntem ca oameni, pentru ce am realizat de-a lungul mileniilor şi încredere pentru ceea ce va urma. Acest sentiment de umanitate îl regăsesc acum şi mai puţin teoriile explicate pe înţelesul profanilor. De exemplu, atunci când prezintă Teoria Big-Bang-ului în paralel cu cea a vechilor hinduşi transmisă prin Rig-Veda, astrofizicianul ne spune că cea dintâi este mitul cosmogonic contemporan derivat din ştiinţă. Deodată, fiecare om care s-a întrebat vreodată, oriunde, de unde venim, cum au început toate şi care este rostul a tot ceea ce există, face parte din aceeaşi frăţie a celor care, fiecare cu mijloacele lui dar cu aceeaşi curiozitate, încearcă să înţeleagă.
Un mesaj, inspirat de Carl Sagan, transmis de la copilul care am fost, copilului meu: Gândeşte şi ai încredere!

Zidul scepticismului

„Scepticismul filosofic nu ne determină să abandonăm credinţele noastre obişnuite, însă le dă un aer ciudat. După ce recunoaştem că adevărul lor este incompatibil cu posibilităţile despre care nu avem motive să credem că le vom realiza - altele decât motivele oferite chiar de convingerile puse sub semnul întrebării - revenim la convingerile noastre obişnuite cu o anumită ironie şi resemnare. Nefiind capabili să renunţăm la reacţiile fireşti de care depind aceste convingeri, le luăm imediat ca pe o nevastă care a fugit cu altcineva şi s-a hotărât să se întoarcă; le privim cu alţi ochi (în ambele cazuri noua atitudine nu este neapărat inferioară primeia).

Se ajunge la aceeaşi situaţie după ce punem sub semnul întrebării seriozitatea cu care privim propriile noastre vieţi şi viaţa în general, şi după ce ne-am examinat pe noi înşine fără idei preconcepute. Revenim atunci la vieţile noastre pentru că suntem nevoiţi, dar seriozitatea noastră se împleteşte cu ironia. Nu această ironie ne va ajuta să scăpăm de absurd. E inutil să bombănim: «Viaţa nu are sens...» ca un acompaniament la tot ce facem. Continuând să trăim, să muncim, să ne zbatem, se ne luăm în serios acţiunile, indiferent ce spunem.

Ceea ce ne susţine, în credinţele ca şi în acţiunile noastre, nu este raţiunea sau justificarea, ci un lucru mai important decât acestea, fiindcă noi continuăm în acelaşi mod chiar şi după ce suntem convinşi că nu avem motive să o facem. Dacă am încerca să ne bazăm în întregime pe raţiune şi am forţa lucrurile, vieţile şi convingerile noastre s-ar prăbuşi – o formă de nebunie care poate apărea dacă pierdem cumva forţa pe care ne-o dă această inerţie de a lua lumea şi viaţa ca atare. Dacă ne pierdem acest sprijin, raţiunea nu ni-l va înapoia.” (Thomas Nagel)

Problema - existenţială, (şi/sau) de cunoaştere (la Nagel, îndreptăţit, cele două merg mână în mână).

Soluţia - de găsit acel lucru, mai important decât raţiunea, care oferă sprijin.

Moartea ca umbră

Filosoful Thomas Nagel, analizând moartea, ajunge la concluzia că aceasta are un caracter tragic pentru că ne privează, pe scurt, de viaţă. Mai complex, moartea ne privează de toate posibilităţile care (se pare că) le avem în orice moment al vieţii iar tocmai secţionarea acestui flux al posibilului produce sentimentul de suferinţă pe care îl resimţim în faţa morţii - noastre, a altuia, în general. Aşa cum ne-a obişnuit, Nagel nu răspunde la această problemă, mulţumindu-se să o ridice, dar totuşi pare că îi aprobă pe cei care gândesc astfel. Atitudinea tragică în faţa morţii este îndreptăţită pentru că acest eveniment răpeşte ceea ce am fi putut trăi dacă respectivul act nu s-ar fi petrecut. 

Şi totuşi, (în alte condiţii) am fi trăit ce? Cum?

În fiecare zi şi în fiecare clipă suntem graţiaţi din faţa plutonului de execuţie şi avem încă o şansă să trăim posibilităţile vieţii. În fiecare clipă păcălim moartea şi în loc de a ne striga victoria, ne gândim că „dacă aş fi trăit o mie de ani...”, sau alte variante care ne otrăvesc ultimele numărate clipe. 

Sub observaţie

ƒ„Şi pare sigur că oricât de mult ne-am închipui că simţim o libertate în noi înşine, un observator poate în mod obişnuit să derive acţiunile noastre din motivele şi caracterul nostru; şi chiar acolo unde nu poate să o facă, el va trage în general concluzia că ar putea să o facă dacă ar cunoaşte pe deplin fiecare particularitate a situaţiei  şi temperamentului nostru şi cele mai tainice resorturi ale conştiinţei şi dispoziţiilor noastre.” (David Hume - Cercetare...) 

Celălalt este mai mult decât un alter-ego. Ne vede altfel, în termeni mai simpli şi mai schematici. Distanţa dintre imaginea pe care o avem despre noi şi cea pe care o au alţii este adesea cea de la om la sperietoare şi, din păcate, imaginea publică este cea corectă dintr-un anumit punct de vedere, cel al funcţionalităţii. Este aşa-zisă privire „obiectivă” însă dacă cea din afară e privirea corectă, cea dinăuntru e privirea vie.