Fericire cu orice preţ

– Se pare că v-aţi decis cu orice preţ să fiţi fericit!, nu mai rezistă el în cele din urmă să remarce. 
– Da, domnule, confirmă încet şi naiv Pavel Pavlovici. 

(Dostoievski - Eternul soţ)

Ceva nu sună bine aici. Ce? Nu ştiu.

Două intuiţii

Două intuiţii ne ghidează acţiunile semnificative. Una este cea a întregului existenţei, când simţim că suntem preaplini de frumuseţea (bunătatea etc.) lumii şi ne înclinăm pioşi capul în faţa acestei imagini. Sunt rare aceste momente, de aceea sunt şi atât de preţioase, dar ele dau măsura Totului. Mai apoi vrem (vreau, în sfârşit) să ipostaziem acel moment, să „oprim clipa” prin cu totul şi cu totul alte mijloace, pământene, omeneşti. Uneori funcţionează, deşi logic ar fi să nu, atâta timp cât vorbim de lumi diferite.

O a doua intuiţie este cea a morţii, mai exact (pentru că nu avem habar ce înseamnă asta) a Nimicului, a Neantului, a dezintegrării urmate de uitare. Dacă cea dintâi încercăm să o materializăm prin orice mijloace, aceasta din urmă încercăm să o alungăm în orice chip. Orice înseamnă schimbare (se va spune că schimbarea e bună. Schimbările absolute se fac din groază nu de dragul lor), depreciere, alterare, îmbătrânire, pierdere, defectare, abandon etc. etc. este o reamintire subtilă a Marelui Nimic, de care nu există scăpare. Dar asta nu ne opreşte să fugim şi să ne ascundem, până în ultima clipă.

Creştinismul, religiile încearcă unirea celor două sentimente - mascarea spaimei de moarte prin provocarea beatitudinii -, astfel încât rezultatul final să dea cu plus. 

Fascinaţia discului de vinil

Non multa, sed multum

„Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unei noi experienţe, ci prin punerea laolaltă a ceea ce este de mult cunoscut. Filosofia este o luptă împotriva vrăjiri intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru.” (Ludwig Wittgenstein)

Dacă suntem de bună credinţă, realizăm cât de ignoranţi suntem. Avem în faţă cărţi de citit şi lucruri de cunoscut. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi murit acum un an, doi, zece? Muream nefericit ca ignorant? Cam cât ar trebui să trăiesc pentru ca acest sentiment să se diminueze? 

La câte sunt de cunoscut, nu aceasta este soluţia, să cunoşti multe lucuri. Îi considerăm înţelepţi pe filosofii greci, deşi ei au trăit într-o antichitate necivilizată şi nu de mult ieşită din primitivism. Este o capcană aici, în cantitate, cum cred că ne spune Wittgenstein. Nu în multitudinea cărţilor, a informaţiilor stă taina, ci în altceva. Poţi fi prost cu biblioteci citite, după cum poţi fi înţelept analfabet fiind. 

Bravo!

Două secvenţe din filmul Mr. Nobody şi un singur cuvânt spus acolo ilustrează teoria (socio-lingvistică) a filosofului austriac Ludwig Wittgenstein. 

Atunci când copilul se împiedică, mama, pentru a-l încuraja şi a-l susţine, îi spune „Bravo!” şi aplaudă. Mai apoi, când mama se împiedică şi cade pe scări, copilul îi spune ce a învăţat: „Bravo!” şi aplaudă. Mesajul de acum este înţeles ca o ironie, ca o batjocură şi băiatul este bătut de mamă. 

Această întâmplare arată ce nu este limbajul, respectiv limba nu este reprezentare a realităţii, o paradigmă numită de Wittgenstein „tabloul augustinian”. Aparent, cuvintele sunt ca nişte etichete legate de lucruri: fiecare lucru are un nume, fiecare nume desemnează un lucru. Asta a înţeles şi Nemo: atunci când cazi strigi „Bravo!” şi aplauzi. El a luat, însă, bătaie pentru că limbajul nu este doar atât. 

Filosoful austriac susţine, în opoziţie cu teoria limbajului ca reprezentare, pe cea care găseşte semnificaţia conceptelor în procesul de utilizare al lor. Wittgenstein introduce termenul de „joc de limbaj” pentru a descrie activităţi simple cărora le sunt ataşate cuvinte. Revenind la Nemo, el a învăţat un astfel de joc de limbaj, dar numai unul, ceea ce nu este suficient. Important pentru semnificaţie nu este cuvântul - care în contexte diferite poate însemna lucruri opuse (încurajare, batjocură) - ci jocul de limbaj aplicat în diferite contexte. Context care, la rândul său, este variabil: nu este important că întâmplările s-au petrecut în aceeaşi încăpere ci, în cazul de faţă, cine cade pe scări.

„Sunt aşadar înclinat să disting şi în joc reguli esenţiale şi neesenţiale. Jocul, am dori să spunem, nu are doar reguli, ci şi un tâlc.”

Prânzul ateilor, fără desert

În week-end-ul trecut s-au întâlnit la masă, după cum ne anunţă pe Facebook unul dintre protagonişti, două personalităţi ale momentului: Richard Dawkins şi Alain de Botton. Un biolog şi un filosof pe care-i apropie o temă de reflecţie, ateismul, dar, de aici, şi implicaţiile asupra omului şi ale societăţii ale unei lumi fără Dumnezeu. Dacă această convingere îi apropie pe cei doi, ei sunt separaţi de modul în care înţeleg locul şi rolul religiei într-o societate seculară. De Botton numeşte cele două poziţii Ateism 1.0 şi Ateism 2.0. Cel dintâi, al cărui reprezentant poate fi desemnat Dawkins, este un ateism „fundamentalist”, iacobinist, extrem, care opune raţiunea religiei şi vede înaintarea în cunoaştere ca o ieşire echivalentă din întunericul credinţei. Preluând o comparaţie dintr-un alt gânditor contemporan, Stephen Hawking, oamenii s-ar afla în istoria lor asemenea vikingilor care credeau că în timpul eclipselor de Lună aceasta este înghiţită de un vârcolac. Ulterior, ei au înţeles că acesta este un fenomen natural, guvernat de legi şi au exclus supranaturalul din explicaţiile privitoare la eclipsă. Aşadar, când cunoaştem, explicăm (bine, cei doi termeni nu sunt mereu echivalenţi) natura, nu mai avem nevoie de religie. Dawkins chiar sugerează faptul că cu cât o persoană este mai instruită, cu atât este mai îndepărtată de religie. 

Poziţia lui Alain de Botton, Ateism 2.0, este mai nuanţată. Bineînţeles că nu există Dumnezeu, spune el, însă avem multe de învăţat de la modul în care Biserica şi-a transmis învăţăturile prin repetiţie, apelul la sentimente, artă, oratorie etc., practici care pot fi preluate şi în viaţa laică. Ca urmare, ar fi indicat să ne apropiem, noi ateii, cu respect şi curiozitate de această realitate şi să împrumutăm de aici tot ce poate fi de folos.

În ciuda prestanţei, expertizei în domeniile lor şi a farmecului personal, cei doi nu sunt întrutotul convingători pentru că, părerea mea, ei nu ating decât tangenţial o problemă esenţială în care religia are un cuvânt incontestabil. Tot ceea ce spune Dawkins, de Botton, Hawking, Sagan şi oricare ateu, este din această lume. Orice îţi va spune ultimul credincios din ultima biserică de ţară sau călugărul uitat în chilia sa, de care nu ştie nimeni, nu este raportat, nu-şi are centrul de greutate aici, ci dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu. Religia, prin Biserică, răspunde unei nelinişti fundamentale a omului la care ştiinţa, contemplarea naturii ori a operelor de artă au prea puţin de spus, mereu insuficient: teama de moarte. Aici pe Pământ putem avea toate răspunsurile posibile, însă dacă interesul, curiozitatea sau pur şi simplu groaza sunt mai mari decât această lume, nu ne este de ajuns nici Ateismul 1.0 şi nici 2.0. Neliniştilor lui Pascal nu le pui capăt cu teoriile lui Einstein, ori cu Simfonia a IX-a dar poţi spera, într-o situaţie similară, că o rugăciune va fi auzită. Cum spune Luc Ferry, aici (cel puţin) creştinismul „joacă tare”: promite viaţa veşnică şi, aş adăuga, justiţie. (Putem presupune că ştiinţa va ajunge să ne ofere nemurirea, dar nu va putea instala dreptatea absolută, aşa că lumea tot nu va deveni Raiul pe Pământ.) Or, ce poate fi mai seducător de atât? Din nou, ce are de spus aici, ca şi consolare, un astrofizician sau un pictor?

Este aceasta o luptă inegală: cu raţiunea nu poţi vorbi decât despre ceea ce este; cu credinţă poţi vorbi despre orice.


... Cu toate că şi arta - a noastră, dintre noi - mai ştie câte ceva...

Explicaţie şi înţelegere

„O explicaţie este ca o cheie, subliniază Wittgenstein - aceasta deschide uşa într-un anumit fel (prin profilul specific părţii ce se răsuceşte în broască); dar uşa poate fi deschisă prin mai multe feluri, inclusiv cu dinamită, fără ca aceste alte moduri de deschidere să fie «chei». 

Există mai multe căi de a ajunge la înţelegere, iar clarificarea conceptuală (proprie filozofiei) poate şi ea furniza înţelegere, deşi nu are acest caracter de explicaţie (proprie ştiinţei sau cunoaşterii comune).” 

File de poveste

Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru și răcoare.

— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemișcați doi ochi de jăratic, a căror raze roșii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze și de un urlet flămând de lupi.

— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopții. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.

— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca și când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită și văzu o bufniță mare și sură, din care nu străluceau decât ochii roșii, ca două fulgere lănțuite de un nor.

— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată se ridică din pământ un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Făt-Frumos vâjâia prin aer așa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc și trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer și se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.

Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor și baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei.

— Am scăpat, zise fata.

— Am scăpat, zise calul cel cu șapte inimi.

(Mihai Eminescu - Făt Frumos din lacrimă)

Cum începe lumea

„Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.

Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.

Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.

Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc.

[…]

Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.

Încă ceva: postulatele nu sunt nici ele mărginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau să văd un lucru într-o anumită culoare, pun ochelari verzi, roşii, albaştri, negri. Există sticle verzi, roşii, albastre, negre şi numai din posibilităţile sau sticlele cari există în realitate aş putea eu să-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea mă condiţionează oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însuşi nu este condiţionat de realitate, ci este pur şi simplu o creaţiune a mea.”  

(Nae Ionescu - Curs de teorie a cunoaşterii)

Uităm adesea că lumea în care trăim nu este Lumea, ci una particulară, aşa cum noi o construim. Suntem convinşi de unele adevăruri, de parcă chiar ar exista, dar ele există numai în lumea în care am permis să existe aceste adevăruri. Aşa cum în dialogurile dintre credincioşi şi atei, Dumnezeu este prezent sau absent pentru că nu are cum să fie/să nu fie altfel în funcţie de culoarea sticlei ochelarilor pe care fiecare îi are pe nas. Aşadar atunci când se spune „nu se poate”, nu se poate este valabil, adevărat doar într-o lume particulară.
Mai departe, spune Nae Ionescu, odată formulat un postulat - printr-un punct exterior unei drepte se poate duce la ea o singură paralelă sau Dumnezeu există - din el decurg o mulţime de consecinţe, consecinţe care construiesc, descriu, lumi care pot să fie doar într-un singur fel şi nu în altul - suma unghiurilor unui triunghi are 180° sau femeia a fost creată din coasta lui Adam. Apar, cum spunea Yalom, constelaţiile în cunoaştere, structurile de acum independente de noi, în care lucrurile nu pot să stea altfel decât stau.
Se poate imagina situaţia în care se porneşte de la starea de libertate maximă în care sunt liber să aleg orice postulat, dar care, odată ales, îmi va limita la maxim acţiunile care trebuie desfăşurate doar sub semnul acelui postulat. Ca şi când ai fi într-o intersecţie: poţi alege orice stradă, dar odată aleasă una vei putea merge doar pe străzile care se deschid de aici nu şi pe altele care se deschid din celelalte străzi principale. Rămâne discuţia în ce măsură suntem liberi să ne întoarcem în intersecţie, să ne schimbăm postulatul, principiul de funcţionare în virtutea căruia trăim. 

Două sensuri ale unui cuvânt

„În timp ce în limba engleză, cuvântul «sacrificiu» aste mereu asociat cu a pierde ceva, a te lipsi de ceva, în limbile latină, greacă, ebraică, slavonă şi în toate celelalte limbi străvechi, termenul «sacrificiu» provine din «sacru» - sensul fiind «a sfinţi» ceva, nicidecum «a pierde» ceva sau «a te lipsi» de ceva. [...] Atunci când vorbim despre sacrificiu, centrul de gravitate (greutate) nu se deplasează spre pierdere sau irosire, ci spre ceea ce se întâmplă când aducem jerfa noastră. [...] Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al sfinţirii, al ofrandei: a dărui şi a primi nu pentru a câştiga ceva în schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

(Mitropolitul Antonie - Dumnezeu şi omul)