Sisif ostenit

Suntem creatorii propriei noastre realităţi, în sensul că noi alegem semnificaţiile pe care le dăm lumii. În ochiul şi mintea noastră se află cunoaşterea, înţelegerea şi lumina. Totuşi, această activitate, ca orice creaţie, necesită un efort permanent de transformare a unor realităţi amorfe în lucruri care contează. Se întâmplă uneori să oboseşti şi atunci pare mai simplu să capitulezi, să opreşti lumina, să laşi să intre întunericul şi să permiţi lumii, lăsate acum fără sens, să te înghită şi să te mistuie.

Emic şi etic

„Fonetic şi fonemic s-au convertit în antropologia culturală şi socială, printr-un celebru studiu al antropologului K. Pike, în «etic» şi «emic», marcând pregnant deosebirea dintre descrierea şi explicaţia realităţilor unui grup cultural oferită de cercetătătorul din exterior (etic) şi descrierea şi explicarea propriilor realităţi de către grupul însuşi (emic).” (Petru Iluţ - Abordarea calitativă a socioumanului)

Ai uneori, la propriu, în mână explicaţia dar dacă nu ai ce face cu ea, o ignori. De va fi să fie, va reveni în mâinile tale, pe căile cele mai întortocheate. 

Definiţii

Să fiu frumoasă - Cine, cum ajunge să definească frumuseţea?
Să fiu inteligent - Cine, cum ajunge să definească inteligenţa?
Să fiu cultivat - Cine, cum ajunge să definească calitatea de a fi cultivat?
Să fiu sănătos - Cine, cum ajunge să definească sănătatea?
Să fiu împlinit - Cine, cum ajunge să definească împlinirea?
Etc.

Iar mai apoi, cum definesc eu însumi fiecare din aceste calităţi?

Sămânţă

Există un timp pentru suferinţă şi un timp pentru bucurie, un timp pentru semănat şi un timp pentru cules. Cum faci să le păstrezi separate, fără să uiţi niciunul dintre ele? Să nu uiţi ce ai învăţat când ai suferit şi acum te bucuri sau să nu uiţi că într-adevăr te-ai bucurat chiar dacă acum urli de durere. Sa nu te dezici de cel care ai fost, spunând lucruri urâte despre tine, să nu-l dipreţuieşti pe cel care ai fost chiar dacă ai schimbat o direcţie oarecare de mers? Să fii senin în suferinţă şi profund în bucurie? Se poate aşa ceva? Cum pui sămânţa culeasă în pământ pentru a culege altă sămânţă pe care să o pui în pământ la timpul ei? Iar acestea să fie nu fiinţe separate, ci stadii?

Respiraţie

Ai un sens, o direcţie, un scop pentru care lupţi. Te identifici cu ceea ce ai de făcut şi faci cu plăcere. Într-un anumit punct acel lucru nu mai este al tău dar tu încă nu ştii asta. Lupţi mai departe, dar ceea ce ai de făcut începe să te apese, la început aproape insensizabil dar mai apoi tot mai apăsat. Ceea ce înainte îţi dădea sens şi direcţie, ce îţi era scop, te împovărează. Târâi după tine un bolovan care nu mai este al tău şi atunci când realizezi asta, te schimbi. Te opreşti, arunci iluzia şi respiri adânc.

Axa de rotaţie

„Propoziţiile care sunt pentru mine ceva sigur nu le învăţ în mod explicit. Le pot descoperi ulterior, aşa cum descopăr axa de rotaţie a unui corp care se învârte. Această axă nu stă fixată în sensul că este ţinută pe loc, ci mişcarea în jurul ei o determină ca nemişcată.”
„Vorbirea noastră îşi primeşte sensul prin restul acţiunilor noastre.”

(Ludwig Wittgenstein)

În mişcare, în acţiune, se naşte sensul. Acelaşi sens popovăduit, citit, ascultat este un înveliş mort. El nu are viaţă până când nu i se dă viaţă.

Maica Rusia

Toleranţă, convingere, adevăr şi alte asemenea

«Cred că este acum limpede care este presupoziţia tare a toleranţei. Oamenii pot accepta existenţa variantelor de adevăr fără să se prostitueze moral ori intelectual numai dacă există un consens asupra faptului că adevărul nu e accesibil în mod direct, adică, altfel spus, atunci cînd se admite că nici o expresie formulabilă a adevărului nu îl poate exprima integral.Toleranţa este intelectual legitimă numai într-o lume care respinge posibilitatea adevărului revelat şi, deci, a certitudinii absolute. Dacă adevărul ar fi manifest – în acelaşi fel în care, pentru orice om sănătos, cerul albastru este în mod evident albastru –, atunci oamenii care nu ar recunoaşte adevărul ar fi fie bolnavi, fie perverşi. Bolnavi, dacă respingerea adevărului s-ar datora vreunei infirmităţi, perverşi dacă respingerea adevărului ar fi datorată vreunei intenţii vicioase de a îl perverti şi corupe. Concepţia că adevărul este ceva atât de evident încât numai oamenii bolnavi ori perverşi l-ar putea respinge este adevărata sursă epistemologică a intoleranţei. De ce? Deoarece este o datorie elementară a oricărui om moral să îl îndrepte pe cel bolnav şi să îl împiedice prin orice mijloc pe cel ticălos. La nevoie, prin forţă. Societatea ştie că are dreptul de a-l închide sau executa pe criminal, după cum ştie că are dreptul moral de a-l priva de libertate pe alienatul mintal periculos. Dacă asupra adevărurilor umane nu ar exista nici un loc de interpretare, iar diversitatea de opinii nu ar fi legitimă, atunci autoritatea publică ar avea dreptul, invocând liniştea socială, să reducă toate opiniile la una singură, cea adevărată. Prin urmare, legitimitatea epistemologică a toleranţei stă sau cade împreună cu existenţa unei diversităţi naturale de opinii. Toleranţa este legitimă pentru că – şi, în sens strict, numai în măsura în care – pluralismul de opinii este natural. Iar opiniile sunt în mod natural plurale numai deoarece adevărul nu este manifest: altfel spus, pluralismul stă sau cade împreună cu imposibilitatea unui adevăr absolut. Nu vreau să spun că intoleranţa este consecinţa necesară a existenţei unui singur adevăr; vreau să spun că intoleranţa faţă de diversitate este soluţia politică cea mai probabilă la întrebarea “de vreme ce există un singur adevăr, de ce există oameni care gândesc diferit?” Este, cu siguranţă, cazul lui Bossuet, care, ca posesor al unui adevăr absolut şi ca adversar al toleranţei-indiferentism-religios, putea trage următoarea concluzie: “Am dreptul să te persecut, deoarece eu am dreptate, iar tu te înşeli”.»

Horia Roman Patapievici

Am fost o vreme de acord cu poziţia exprimată aici, că senzaţia de a deţine adevărul absolut naşte monstrul intoleranţei. Prin această paradigmă pot fi explicate multe conflicte şi, corelativ, toleranţa şi deci absenţa conflictelor, concilierea, poate fi văzută ca apărând acolo unde este acceptat pluralismul inclusiv al formelor în care există, sau măcar apare, adevărul. Îndoiala mea vine, cum am mai spus-o pe aici, din lectura lui Orwell care răstoarnă această teorie. El pune la baza dictaturii imaginate de el nu adevărul, ci absenţa lui, relativismul absolut aşa încât ceea ce rămâne - după ce toţi zeii au fost ucişi - este forţa brută, cizma care zdrobeşte o faţă. „OK (sau haraşo) adevărul tău este la fel de bun ca al meu (doar trăim în postmodernism, nu-i aşa?), dar eu am mai  mai multe tancuri decât tine!” Pe scurt, nu mai sunt de acord că acceptarea naturii plurale a realităţii aduce automat cu sine toleranţa, acceptarea, dialogul concordia şi pacea.

Pot face asta?

Nu am nicio problemă atunci când pot face ceva şi, ca urmare, nu simt nevoia să despic firul în patru. Problema apare atunci când spun (fac o afirmaţie - epistemologic) sau constat (o realitate - ontologic) că nu pot face ceva. Care este cauza pentru care eu nu pot face ceea ce îmi doresc? În principiu, pot fi două tipuri de obstacole - interne sau externe. Interogativ, ca român îmi exprim curiozitatea asupra subiectului într-un singur fel: „Pot pot face asta?” Limba engleză, mai subtilă, face diferenţa între cele două tipuri de putinţă:

Can I do this?  posibilitatea interioară, personală de a face ceva (Sunt în stare să o fac?)
May I do this? posibilitatea exterioară, permisiunea de a face ceva (Am voie să o fac?)

Această diferenţă este doar un prim nivel al analizei, de mare ajutor totuşi. În faţa unei sarcini este nu doar util ci foarte necesar să determini tipul de obstacole care-ţi stau împotrivă (Este şi o „rugăciune” care spune ceva de genul „Ajută-mă Doamne să deosebesc cele ce stau în puterea mea de cele care nu stau în puterea mea”) pentru a mobiliza tipul adecvat de resurse.
„Nu pot urca pe munte” pentru că nu am antrenament/voinţă etc. sau pentru că nu am munte/echipament/permisiunea cuiva de care depinde acest demers. Deşi nu avem, ca vorbitori de limbă română, verbe diferite, suntem în general conştienţi de aceste nuanţe. O problemă apare atunci când se face confuzie între „can” şi „may”. Sociologic, atunci când regulile, tocmai cele care fac obiectul permisiunii şi care prin esenţa lor sunt exterioare individului - au existat înainte de naşterea sa şi vor fi şi după ce el va muri - sunt interiorizate. Când ceva impus devine al meu. Presupunând că ar exista un munte sfânt - de fapt el chiar există... - care nu poate fi călcat de anumite persoane stabilite printr-un regulament, un membru al acestei categorii va spune că nu poate urca pe munte şi el chiar nu poate dar nu pentru că nu ar fi în stare ci pentru că nu i se dă voie să o facă. În astfel de situaţii este de ajutor să faci un pas înapoi din fiinţa socială care eşti pentru a vedea în numele cui vorbeşti atunci când exprimi neputinţa: al tău personal sau al comunităţii din care faci parte. Dacă chiar nu poţi sau nu ţi se dă voie să faci ceea ce altfel ai putea. Mai departe e alegere personală, de această dată în cunoştinţă de cauză.

Doi mai bun decât unu

John R. Searle are o analiză a realităţii pe două dimensiune – una a existenţei (ontologică) şi o alta a cunoaşterii (epistemică). Dar întâi, pentru ce ar fi nevoie de o astfel de dublă privire? Pentru că realitatea este, parafrazând un personaj de film, complexă. Aruncând o prvire unilaterală asupra lumii, vedem foarte puţin din ea. Facem o fotografie, prin însăşi esenţa sa statică, a unui obiect aflat în mişcare şi astfel pierdem ceva important oricât de frumoasă ar fi poza. La nivelul unei cunoaşteri cotidiene suntem surprinşi de unele stări de lucruri aparent inexplicabile – atunci când aflăm că oameni buni fac lucruri rele, că artişti recunoscuţi sunt persoane morale discutabile, că persoane păstrunse de spiritul ştiinţific au în acelaşi timp şi o credinţă adâncă etc. Se configurează aici necesitatea unei analize (cel puţin) pe două axe independente. Aşa cum cineva poate fi un bun profesionist fără a excela cu calităţile de părinte şi acest lucru nu stupefiază, tot astfel oamenii buni „la suflet” calcă în străchini în materie morală, deşi aceste planuri nu sunt la fel de evidente. În privinţa lumii fizice este evident că noi o percepem în spaţiu şi în timp, categorii care, cu un strop de efort putem considera că nu sunt ale lumii înseşi, ci ale minţii noastre. Or, cum ar fi să considerăm realitatea numai în spaţiu ori numai în timp? 

(Înainte de a posta, pot alege nişte „etichete” la text, cred că sunt tag-uri, în funcţie de care faci ulterior selecţia lor. Printre altele, am etichetele „cunoaştere” şi „existenţa”. Searle imaginează un spaţiu în care, cum spuneam, cele două descriu împreună realitatea). 

Aplicaţie