Cunoaştere inutilă? Nu chiar!

Adun cunoaştere din acelaşi motiv pentru care alt gen de oameni adună bani: pentru a pune un obstacol între mine şi absurdul lumii. Pentru a mă apăra de catastrofe. Atunci când deschid o carte - rar, recunosc - o fac cu bănuiala secretă că va pune o cărămidă în zidul de apărare din faţa năvălitorilor barbari. Uneori funcţionează, alteori nu şi atunci dau vina pe mine, că nu am fost destul de vigilent sau că încă nu am ajuns la un nivel suficient de cunoaştere. Eu mă pot învinovăţi la nesfârşit, dar atunci când o civilizaţie întreagă care există pe baza cunoaşterii, a araţionalităţii, este în impas în faţa unei crize, iar acest impas se datorează tocmai valorilor promovate, atunci mă îndoiesc de întreaga realitate. Cunoaşterea nu mai poate sta între mine şi absurd; nu este instrumentul potrivit. Ceea ce cunosc nu este adecvat, nu este despre lumea „reală”. 

Totuşi, una dintre valorile lumii în care trăiesc şi pentru care-i sunt recunoscător, este faibilitatea. Mă pot îndoi de orice, în afară de îndoiala mea. Dacă într-o dimineaţă, când voi deschide fereastra, voi avea în faţă o moschee, aceasta va schimba doar peisajul fizic, decorul. Un nou simbol de carton, ca şi toate celelalte.

Atâta timp cât cunoaşterea occidentală (varianta care o respect, a raţionalismului, cea care începe cu îndoiala carteziană) este fascinantă mai curând prin întrebare, căutare, răspunsurile fiind mereu temporare, relative, perisabile, crizele care vin, chiar cu riscul de a ne anihila, ne oferă prilejuri de a găsi soluţii înţelepte la confruntările de care avem parte. Civilizaţia occidentală poate fi anihilată în multe feluri, mai ales prin număr. Însă nu cred că i se poate imputa ceva în acest caz. Geniul uman este puernic, însă nu omnipotent.

(Interesante căutările unor teologi de a găsi răspunsuri la actuala criză a refugiaţilor. Deodată, ca europeni, avem aceleaşi întrebări, aceleaşi îngrijorări. Recunosc rădăcinile comune ale culturii europene.)   

Indirect

Într-o logică altfel, lucruri singulare le justifică pe cele multe lăsate de acum în urmă. Ajungi sus, și preț de o clipă gândești: Totuși, e bine!

Primarul Nichita

Dino Buzzati - Şi dacă?

„Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi chiar nu mai putea dori nimic altceva. (...) Era palid şi purta ochelari: cu toate astea, nimeni nu-i era superior. Se simţea şi puţin obosit. Dar fericit.
O fericire sălbatică, atât de intensă că-l durea, îl curpindea pornindu-i din adâncul făpturii sale, în vreme ce străbătea pe jos, democratic, străzile oraşului, meditând asupra propriului succes.”

Dictatorul avea tot ce îşi dorea, ştia totul şi putea mai mult ca oricine, până într-o zi când vede o femeie preţ de câteva momente.

„Dar chiar în clipa aceasta îşi dădu seama că îi lipsea ceva. Ceva esenţial, foarte important. Începu să gâfâie. Îşi dădu seama cu spaimă că fericrea de mai înainte, sentimentul acela de satisfacţie şi de victorie încetase să mai existe. Corpul îi era o tristă povară şi o mulţime de necazuri îl aşteptau.
De ce? Ce se întâmplase? Nu era el Stăpânul, Marele Artist, Geniul? De ce nu mai izbutea să fie fericit? (...)
Ce absurditate, ce neghiobie. Fiindcă văzuse o femei. Îndrăgostit? Aşa, dintr-odată? Nu, nu era pentru el aşa ceva. O fată necunoscută, poate chiar o femeie uşoară.
Şi totuşi, acolo unde cu câteva clipe înainte vibra o nestăpânită mulţumire, acum se întindea un deşert arid.”

În loc să înţeleagă, primarul scoate poliţia pe străzi ca şi când ar încerca să lege vântul...

Joc, joacă, nebunie

Orice pe lumea asta este joc. 

Jocul presupune în primul rând participanţi. Chiar şi în solitudine protagonişti sunt persoana şi un alt eu al său, cel mai adesea reprezentat de conştiinţa sa. Niciodată nu eşti complet singur. Pe de altă parte există regulile care încep de la ordonarea simţurilor: sus-jos; lumină-întuneric, departe-aproape, rafinarea lor dezirabil-indezirabil, frumos-urât, delicios-dezgustător şi până la cele mai sofisticate norme care, la rândul lor se sprijină tot pe nişte axiome nedemonstrabile: proprietatea privată este sacră, libertatea ta se opreşte la limita libertăţii celuilalt, să nu iei numele Domnului în deşert. Mai există apoi un loc bine stabilit al jocului: nu joci polo pe iarbă în bazinul de înot şi nici invers. Atunci când totuşi joci fotbal pe terenul de handbal schimbi regulile de la punctul anterior şi o faci „ca şi cum” ai fi pe un teren „adevărat” cu amendamente bine precizate (nu baţi penalty de la 11 m, ci de la 7m etc.). 

Jocurile sunt un substitut al realităţii. Luptele cu gladiatori au substituit războaiele iar campionatele actuale au substituit luptele cu gladiatori. Metafora jocului de şah este adesea folosită pentru a descrie ceea ce se întâmplă în restul lumii, mai ales atunci când este vorba de probleme de strategie. 

Faptul că orice pe lumea asta este un joc nu înseamnă că orice este lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Jocurile sunt un substitut al realităţii tocmai pentru că realitatea are reguli. Nu există o tiranie absolută a acestora, unele sunt flexibile, negociabile întodeauna, altele doar uneori, sau doar cu anumite persoane. Este nevoie de un soi de înţelepciune pentru a juca în zona gri a incertitudinii, la limita dintre absolut şi relativ. 

A nu se confunda jocurile cu joaca. Cea din urmă presupune că oricând poţi schimba protagoniştii, regulile şi/sau terenul de joacă ceea ce nu este cazul jocurilor. Realitatea presupune seriozitate aşa cum avem în sintagme cum ar fi: jocuri ale destinului, ale morţii (ale foamei? :) ). A confunda cele două aspecte, jocurile cu joaca, înseamnă în primă instanţă prostie şi, în cazurile grave, patologie. 

Râsul salvator

Am pe aici, chiar nu am timp să caut, dar am să revin, un citat din „Numele trandafirului” al lui Umberto Ecco. Acolo, un personaj a ucis câţiva oameni şi a dat foc unei lumi, pentru a ascunde o carte a lui Aristotel despre râs. Pentru ce era aşa de importantă cartea? Pentru că dacă profanii ar fi pus mâna pe lucrare, şi-ar fi permis să râdă de toate şi de tot, ajungând să râdă până şi de Dumnezeu. Atunci totul ar fi fost pierdut. Lumea, aşa cum o ştim noi, ar fi fost pierdută. În cartea lui Ecco personajul respectiv este cel negativ, fanaticul iraţional iar personajul luminos este adeptul raţiunii, cel care foarte ades râde.

Bucuria dezolării

Mi-am băut cafeaua pe balcon în timp ce nelipsitele şi nenumăratele ciori zburau alene spre răsărit. Am îngheţat instantaneu şi am dat să intru, dar mi-a trecut prin minte: „Azi-mâine vine primăvara şi cine ştie când şi dacă mai am parte de un ger atât de pur?” Dublat de un stol de ciori atât de dezolant?

Înapoi la poveste!

În cele din urmă, devenim povestea autobiografică pe care o spunem despre viaţa noastră.

(Jerome Bruner - Life as Narrative)

Omul este mereu un povestitor, el trăieşte înconjurat de poveştile sale şi cele ale celorlalţi, el vede ceea ce i se întâmplă în termenii acestor poveşti şi încearcă să-şi trăiască viaţa ca şi cum le-ar repovesti.

(J.P. Sartre)

Ce rămâne după ce o poveste s-a sfârşit?
O altă poveste.
(Elie Wiesel)

Persoana bolnavă care transformă suferinţa într-o poveste,
transformă destinul într-o experienţă.
(Arthur W. Frank - The Wounded Storyteller)

Mirosul unei roţi de Volkswagen

A întors prosteşte în faţa mea şi nu am mai avut cum să-l evit. Am mişcat inutil ghidonul după care m-am izbit cu forţă în tabla argintie. Amănuntele ulterioare mi-au dispărut din minte, dar ştiu tot ce s-a întâmplat după ce am ajuns pe caldarâm. Şoferul, probabil intrat în panică, a coborât, a încercat să mă ridice şi atunci i-am urlat, ţin minte dar la fel de bine s-ar putea doar să-i fi şoptit, să mă lase acolo, să nu mă mişte că s-ar putea să am coloana ruptă. Între timp, conducătorul unui autobuz i-a spus să-şi tragă maşina, că blochează rondul, un rond în care călăul nici nu avea voie să intre. A dat înapoi, până aproape de capul meu şi toată viaţa celor douăzeci de minute care au urmat s-a petrecut având în faţă doar o roată de Volkswagen, cu jantă de aliaj şi cu disc de frână lustruit. Tot ce a fost în viaţa mea până atunci, toate amintirile, visurile, visele, speranţe şi dezamăgirile, tot-tot, s-au oprit într-o ultimă secvenţă cu acea roată. Eram îngrozit că mi-am rupt coloana, în viaţă fiind. Mi-am mişcat uşor picioarele, degetele şi am răsuflat uşurat. Până la urmă, nu-i tocmai aşa de rău să vezi de la nivelul solului un cauciuc de Volkswagen. Nu aceasta va fi ultima secvenţă. Mai exista posibilitatea ca în viitor să mă ridic de pe caldarâm şi să văd din nou lumea, copacii şi cerul.

 

O bucurie

Parafrazându-l (postmodern) pe Borges, aş spune că orice tip de cunoaştere este valabil, dar că fiecare dintre noi trebuie să-i dea ascultare celui care-l poartă înlăuntrul său.

Vizuini

„Era tot în groapă dar i se părea că este afară.”

(Kobo Abe - Femeia nisipurilor)

Run, rabbit run.

Dig that hole, forget the sun,

And when at least the work is done

Don't sit down it's time to dig another one.

(Pink Floyd - Breathe)