Atunci când am scris postul anterior mă gândeam foarte serios că va fi ultimul. Socoteam că blogul a fost un instrument care şi-a făcut treaba şi mă puteam dispensa de el. Mai apoi am citit rândurile de mai jos:
Oreste ia mâna surorii sale pentru a porni la drum împreună. Electra întreabă încotro, iar Oreste răspunde:
„Nu ştiu; spre noi înşine. De partea cealaltă a norilor şi a munţilor se află un Oreste şi o Electra care ne aşteaptă. Va trebui să-i căutăm cu răbdare.”
(J.P. Sartre - Muştele)
În plus, chiar am fost pe munte, poate pe cel mai frumos munte din ţară. Într-un fel aşa spun de fiecare dată, însă Piatra Craiului are cu adevărat o magie aparte. Ajunsesem, în prima seară, la un refugiu situat la poalele masivului şi, împreună cu coechiperul meu, ne pregăteam de culcare. Era abia şase, sau mai devreme, dar eram obosiţi şi mare lucru nu mai era de făcut. Am mai rămas singur pe afară, priveam creasta unde aveam de gând să ajungem a doua zi şi atunci am înţeles ce înseamnă „dincolo de munte”. Eram singur, mic, sub ireal de albă creastă a Craiului şi mai era şi o linişte de dincolo de lume: doar norii se auzeau în trecere indiferentă.
 |
| Vremea şi locul începuturilor |
A doua zi îi spuneam lui Ciprian: „Ce activitate absurdă să pui nişte apă şi mâncare într-un rucsac şi să urci neştiut de nimeni pereţii de stâncă!” După un timp şi multă transpiraţie, tovarăşul meu îmi răspunde, dovadă că nici lui nu-i stătea mintea doar la căţărat şi gâfâit: „Cred că ştiu de ce urcă oamenii pe munte – au nişte probleme acasă, le lasă acolo dar efortul de aici îi face mai puternici. Aici nu poţi da înapoi, nu ai unde te întoarce.” Ştiam ce spune şi i-am răspuns cu o vorbă de-a lui Noica: „Când nu poţi să continui o idee trebuie să urci un deal. Piedica interioară se învinge creându-ţi o piedică exterioară.” Am râs amândoi, eu mulţumit de vorba înţeleaptă scoasă la momentul potrivit iar Ciprian de faptul de a fi fost frate de gând cu marele filosof. Adevărul este că fiecare se află acolo pentru propriul său motiv. Am văzut oameni care păreau că urcă muntele doar pentru a-şi etala echipamentul impecabil. Eu le ştiam însă pe ale mele, aflate în seara trecută: mă aflam pentru mine, departe de oricine şi de orice, doar cu o realitate stranie prin frumuseţea ei şi tocmai de asta cu atât mai străină. Lăsat singur pe Pământ, mai singur decât Adam la facerea lumii. Atunci înţelesesem de ce mă aflu eu acolo: ca să mă găsesc, neagăţat de nimic, nesprijinit de ceva, imponderabil. Tocmai cum spunea Sartre.
Răspunsul meu de această dată a fost – altădată va fi fost altul, altădată va fi poate diferit – regăsire în bucurie şi efort (găsesc tot mai des cuvântul „travaliu” când se face referire la această stare).
Pe drum, ca o confirmare, în minte, apăreau obsedant câteva versuri:
Dragostea de după dragoste
Derek Walcott
Va veni un timp
când, cu bucurie
îţi vei da bineţe ajungând
acasă, privindu-te în oglindă
şi fiecare va zâmbi la salutul celuilalt
***
şi vei spune, ia loc. Mănâncă.
Vei iubi din nou pe străinul care ai fost.
Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inimii
inima, străinului care te-a iubit
***
întreaga sa viaţă, pe care l-ai uitat
pentru altul, care te ştie pe de rost.
Adună scrisorile de pe raft,
***
fotografiile, notiţele scrise la disperare,
desprinde propria imagine de pe oglindă.
Ia loc. La festinul care e viaţa ta.
