Orice pe lumea asta este joc.
Jocul presupune în primul rând participanţi. Chiar şi în solitudine protagonişti sunt persoana şi un alt eu al său, cel mai adesea reprezentat de conştiinţa sa. Niciodată nu eşti complet singur. Pe de altă parte există regulile care încep de la ordonarea simţurilor: sus-jos; lumină-întuneric, departe-aproape, rafinarea lor dezirabil-indezirabil, frumos-urât, delicios-dezgustător şi până la cele mai sofisticate norme care, la rândul lor se sprijină tot pe nişte axiome nedemonstrabile: proprietatea privată este sacră, libertatea ta se opreşte la limita libertăţii celuilalt, să nu iei numele Domnului în deşert. Mai există apoi un loc bine stabilit al jocului: nu joci polo pe iarbă în bazinul de înot şi nici invers. Atunci când totuşi joci fotbal pe terenul de handbal schimbi regulile de la punctul anterior şi o faci „ca şi cum” ai fi pe un teren „adevărat” cu amendamente bine precizate (nu baţi penalty de la 11 m, ci de la 7m etc.).
Jocurile sunt un substitut al realităţii. Luptele cu gladiatori au substituit războaiele iar campionatele actuale au substituit luptele cu gladiatori. Metafora jocului de şah este adesea folosită pentru a descrie ceea ce se întâmplă în restul lumii, mai ales atunci când este vorba de probleme de strategie.
Faptul că orice pe lumea asta este un joc nu înseamnă că orice este lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Jocurile sunt un substitut al realităţii tocmai pentru că realitatea are reguli. Nu există o tiranie absolută a acestora, unele sunt flexibile, negociabile întodeauna, altele doar uneori, sau doar cu anumite persoane. Este nevoie de un soi de înţelepciune pentru a juca în zona gri a incertitudinii, la limita dintre absolut şi relativ.
A nu se confunda jocurile cu joaca. Cea din urmă presupune că oricând poţi schimba protagoniştii, regulile şi/sau terenul de joacă ceea ce nu este cazul jocurilor. Realitatea presupune seriozitate aşa cum avem în sintagme cum ar fi: jocuri ale destinului, ale morţii (ale foamei? :) ). A confunda cele două aspecte, jocurile cu joaca, înseamnă în primă instanţă prostie şi, în cazurile grave, patologie.