Două poveşti

Multe poveşti sunt frumoase şi pline de miez, dar doar două exprimă locul ambiguu pe care-l ocupăm în lume: „Orbii cu elefantul” şi „Hainele cele noi ale împăratului”. Lumea este ceea ce credem că este, iar ceea ce credem este mereu parţial faţă de întreg. Şansa este că permanent avem posibilitatea de a ieşi din lumea îngustă pe care o ocupăm. Cum? „Prin dislocări şi contraste.” Altfel, mai caut, inclusiv prin citirea de alte poveşti. 

Pot face asta?

Nu am nicio problemă atunci când pot face ceva şi, ca urmare, nu simt nevoia să despic firul în patru. Problema apare atunci când spun (fac o afirmaţie - epistemologic) sau constat (o realitate - ontologic) că nu pot face ceva. Care este cauza pentru care eu nu pot face ceea ce îmi doresc? În principiu, pot fi două tipuri de obstacole - interne sau externe. Interogativ, ca român îmi exprim curiozitatea asupra subiectului într-un singur fel: „Pot pot face asta?” Limba engleză, mai subtilă, face diferenţa între cele două tipuri de putinţă:

Can I do this?  posibilitatea interioară, personală de a face ceva (Sunt în stare să o fac?)
May I do this? posibilitatea exterioară, permisiunea de a face ceva (Am voie să o fac?)

Această diferenţă este doar un prim nivel al analizei, de mare ajutor totuşi. În faţa unei sarcini este nu doar util ci foarte necesar să determini tipul de obstacole care-ţi stau împotrivă (Este şi o „rugăciune” care spune ceva de genul „Ajută-mă Doamne să deosebesc cele ce stau în puterea mea de cele care nu stau în puterea mea”) pentru a mobiliza tipul adecvat de resurse.
„Nu pot urca pe munte” pentru că nu am antrenament/voinţă etc. sau pentru că nu am munte/echipament/permisiunea cuiva de care depinde acest demers. Deşi nu avem, ca vorbitori de limbă română, verbe diferite, suntem în general conştienţi de aceste nuanţe. O problemă apare atunci când se face confuzie între „can” şi „may”. Sociologic, atunci când regulile, tocmai cele care fac obiectul permisiunii şi care prin esenţa lor sunt exterioare individului - au existat înainte de naşterea sa şi vor fi şi după ce el va muri - sunt interiorizate. Când ceva impus devine al meu. Presupunând că ar exista un munte sfânt - de fapt el chiar există... - care nu poate fi călcat de anumite persoane stabilite printr-un regulament, un membru al acestei categorii va spune că nu poate urca pe munte şi el chiar nu poate dar nu pentru că nu ar fi în stare ci pentru că nu i se dă voie să o facă. În astfel de situaţii este de ajutor să faci un pas înapoi din fiinţa socială care eşti pentru a vedea în numele cui vorbeşti atunci când exprimi neputinţa: al tău personal sau al comunităţii din care faci parte. Dacă chiar nu poţi sau nu ţi se dă voie să faci ceea ce altfel ai putea. Mai departe e alegere personală, de această dată în cunoştinţă de cauză.

Doi mai bun decât unu

John R. Searle are o analiză a realităţii pe două dimensiune – una a existenţei (ontologică) şi o alta a cunoaşterii (epistemică). Dar întâi, pentru ce ar fi nevoie de o astfel de dublă privire? Pentru că realitatea este, parafrazând un personaj de film, complexă. Aruncând o prvire unilaterală asupra lumii, vedem foarte puţin din ea. Facem o fotografie, prin însăşi esenţa sa statică, a unui obiect aflat în mişcare şi astfel pierdem ceva important oricât de frumoasă ar fi poza. La nivelul unei cunoaşteri cotidiene suntem surprinşi de unele stări de lucruri aparent inexplicabile – atunci când aflăm că oameni buni fac lucruri rele, că artişti recunoscuţi sunt persoane morale discutabile, că persoane păstrunse de spiritul ştiinţific au în acelaşi timp şi o credinţă adâncă etc. Se configurează aici necesitatea unei analize (cel puţin) pe două axe independente. Aşa cum cineva poate fi un bun profesionist fără a excela cu calităţile de părinte şi acest lucru nu stupefiază, tot astfel oamenii buni „la suflet” calcă în străchini în materie morală, deşi aceste planuri nu sunt la fel de evidente. În privinţa lumii fizice este evident că noi o percepem în spaţiu şi în timp, categorii care, cu un strop de efort putem considera că nu sunt ale lumii înseşi, ci ale minţii noastre. Or, cum ar fi să considerăm realitatea numai în spaţiu ori numai în timp? 

(Înainte de a posta, pot alege nişte „etichete” la text, cred că sunt tag-uri, în funcţie de care faci ulterior selecţia lor. Printre altele, am etichetele „cunoaştere” şi „existenţa”. Searle imaginează un spaţiu în care, cum spuneam, cele două descriu împreună realitatea). 

Aplicaţie 

Zidul scepticismului

„Scepticismul filosofic nu ne determină să abandonăm credinţele noastre obişnuite, însă le dă un aer ciudat. După ce recunoaştem că adevărul lor este incompatibil cu posibilităţile despre care nu avem motive să credem că le vom realiza - altele decât motivele oferite chiar de convingerile puse sub semnul întrebării - revenim la convingerile noastre obişnuite cu o anumită ironie şi resemnare. Nefiind capabili să renunţăm la reacţiile fireşti de care depind aceste convingeri, le luăm imediat ca pe o nevastă care a fugit cu altcineva şi s-a hotărât să se întoarcă; le privim cu alţi ochi (în ambele cazuri noua atitudine nu este neapărat inferioară primeia).

Se ajunge la aceeaşi situaţie după ce punem sub semnul întrebării seriozitatea cu care privim propriile noastre vieţi şi viaţa în general, şi după ce ne-am examinat pe noi înşine fără idei preconcepute. Revenim atunci la vieţile noastre pentru că suntem nevoiţi, dar seriozitatea noastră se împleteşte cu ironia. Nu această ironie ne va ajuta să scăpăm de absurd. E inutil să bombănim: «Viaţa nu are sens...» ca un acompaniament la tot ce facem. Continuând să trăim, să muncim, să ne zbatem, se ne luăm în serios acţiunile, indiferent ce spunem.

Ceea ce ne susţine, în credinţele ca şi în acţiunile noastre, nu este raţiunea sau justificarea, ci un lucru mai important decât acestea, fiindcă noi continuăm în acelaşi mod chiar şi după ce suntem convinşi că nu avem motive să o facem. Dacă am încerca să ne bazăm în întregime pe raţiune şi am forţa lucrurile, vieţile şi convingerile noastre s-ar prăbuşi – o formă de nebunie care poate apărea dacă pierdem cumva forţa pe care ne-o dă această inerţie de a lua lumea şi viaţa ca atare. Dacă ne pierdem acest sprijin, raţiunea nu ni-l va înapoia.” (Thomas Nagel)

Problema - existenţială, (şi/sau) de cunoaştere (la Nagel, îndreptăţit, cele două merg mână în mână).

Soluţia - de găsit acel lucru, mai important decât raţiunea, care oferă sprijin.

Moartea ca umbră

Filosoful Thomas Nagel, analizând moartea, ajunge la concluzia că aceasta are un caracter tragic pentru că ne privează, pe scurt, de viaţă. Mai complex, moartea ne privează de toate posibilităţile care (se pare că) le avem în orice moment al vieţii iar tocmai secţionarea acestui flux al posibilului produce sentimentul de suferinţă pe care îl resimţim în faţa morţii - noastre, a altuia, în general. Aşa cum ne-a obişnuit, Nagel nu răspunde la această problemă, mulţumindu-se să o ridice, dar totuşi pare că îi aprobă pe cei care gândesc astfel. Atitudinea tragică în faţa morţii este îndreptăţită pentru că acest eveniment răpeşte ceea ce am fi putut trăi dacă respectivul act nu s-ar fi petrecut. 

Şi totuşi, (în alte condiţii) am fi trăit ce? Cum?

În fiecare zi şi în fiecare clipă suntem graţiaţi din faţa plutonului de execuţie şi avem încă o şansă să trăim posibilităţile vieţii. În fiecare clipă păcălim moartea şi în loc de a ne striga victoria, ne gândim că „dacă aş fi trăit o mie de ani...”, sau alte variante care ne otrăvesc ultimele numărate clipe. 

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens

Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 

Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)

Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 

Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens. 

Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

Capcana morţii

Am visat că urma să mor. Medicul mi-a spus că sufăr de o boală incurabilă şi că nu mai am scăpare. Din acel moment a început o goană disperată, atât în interior cât şi în exterior, ca să scap de moarte de care, bineînţeles, nu aveam unde să fug. Propriu-zis nu-mi era frică de moarte ci mă copleşea sentimentul de neputinţă, senzaţia că am fost prins într-o cursă din care nu mai am scăpare. Moartea pusese gheara în mine şi eu nu mai aveam ce face pentru că oriunde aş fi luat-o, orice aş fi gândit, ea era acolo. 

Ceea ce nu avea visul şi are viaţa reală, este o anumită raţionalitate calmă, o stăpânire de sine de care sper să dau dovadă în situaţia reală şi să nu fiu copleşit de instinctiva panică, aşa cum am făcut în vis. 

Un tip special de nebunie

Ilustrativ cum filosoful Friederich Nitezsche a murit nebun. El, nihilistul prin excelenţă, a distrus prin virulenţa acidă a gândirii sale toate iluziile - Raţiune, Dumnezeu - care au ţinut în viaţă civilizaţia occidentală până la el. A vrut să ajungă astfel la supraom, la fiinţa plină de viaţă şi de putere care trăieşte doar prin ea însăşi şi care nu are nevoie de altceva din afară care să o ţină drept în existenţă. Prin exemplul vieţii sale, germanul a arătat că nu se poate ajunge până acolo. Mai curând i-a dat dreptate lui Blaise Pascal - care cumva, la extrema lui Nietzsche, era satisfăcut de un pragmatic pariu în materie de credinţă - care spunea că în încercarea sa de a deveni înger (Supra-om) omul nu poate deveni decât bestie (cu sensul de vită, idiot). Fiinţa umană, persoana, dacă reuşeşte să se debaraseze de tot ceea ce nu este al său, de orice iluzie, rămâne un corp gol, fără nicio semnificaţie şi fără niciun sens. Un alt mod de a sublinia importanţa credinţelor şi a capacităţii de a ne păcăli, minţi, iluziona. În lipsa unor idei în care credem fără temei, riscăm ieşirea din raţionalitate şi din umanitate fără ca măcar să lăsăm în urmă o filosofie, aşa cum a făcut Nietzsche. 

Fotografia şi filmul pasiunii

Semnul actelor autentice, sunt de acord cu asta, este pasiunea pe care o pui în ele. Diferenţa o face trăirea care este nu atât semnul valorii cât cel al valorizării, iar din partea subiectului doar asta contează. Privind asupra lucrurilor care ne înconjoară (valabil şi pentru amintiri) se desprind din decor doar cele pentru care simţim ceva.

Dar, mă întreb acum, ce ne facem cu pasiunile care nu au meritat să fie trăite? Pasiunile pentru iluzii consumate în numele unei închipuiri care au consumat doar timp, bani, suflet? Privesc în urmă şi sunt uimit de entuziasme pentru lucruri îndoielnice ca distracţiile searbede dintr-un loc în care nu se întâmplă nimic. Cum ar fi, să te mobilizezi zgomotos pentru că nu ai altceva mai bun de făcut. Din plictiseală, atunci când „orice merge”.
Într-un anumit fel, nu contează obiectul pentru care eşti pasionat atâta timp cât această trăire este folosită pentru a te pune în mişcare, drept combustibil, şi nu ca pretext pentru ratare. Un obiect pe care-l îndrăgeşti te poate aspira, confisca, anula iar aceasta este pasiunea distructivă care nu foloseşte la dezvoltarea de sine ci, dimpotrivă, la propria dizolvare. Calitatea pasiunii, cred acum, nu stă nu în obiectul său ci în aportul la calitatea fiinţei. Iar această dezvoltare rămâne, oricât de ridicole vor fi fost pretextele care au însufleţit-o cândva.
Aşadar, atunci când priveşti un om pasionat, nu este de ajuns să-i faci doar o fotografie ci, pentru a-l admira (sau nu), pentru a înţelege ceva, este nevoie să-l filmezi în parcursul lui pentru a vedea la ce anume îi serveşte entuziasmul: la stagnare, la dezvoltare sau doar la omorârea plictiselii. Altfel greşim, aşa cum, prin acelaşi mecanism al ruperii gestului de omul care l-a produs, ne sunt livraţi falşi eroi:

Rostul fără de rostului

Autorul unui manual de sociologie, din care citez din memorie, sugera cercetătorului să distingă între fapte şi constructe (sociale). Foarte îndreptăţit acest sfat pentru că altfel ai confunda, mai colocvial spus, marfa cu ambalajul ori, în alt registru, noumen-ul cu fenomenul ori atma (parcă) cu maya. Este un sfat la fel de bun şi aproape la fel de inutil ca şi cel agăţat pe pereţii birourilor: „Doamne, dă-mi puterea să disting ce este în puterea mea şi ce nu etc.!” Lucrurile pe care le avem de făcut par clare dar nu sunt întotdeauna uşor - nu că ar fi tare dificile, ci sunt ambiguue,ele sau mijloacele prin care ajungem la ele - de pus în practică. Dar, totuşi, a distinge între ceea ce este al tău şi ceea ce este construit, al altora, impus, artificial este întotdeauna un exerciţiu util, cel puţin în sensul de clarificare.

Sunt câteva astfel de întrebări fundamentale, care desigur nu au răspuns, pentru că altfel nu ar fi fundamentale. De pildă, pe lângă cele de mai sus care sunt tot nişte întrebări: Cine sunt eu şi ce am de făcut? Faptul că îi spui cuiva că oricât şi-ar bate mintea nu va găsi un răspuns satisfăcător este exact, dar nu spune totul. O astfel de „bătaie de cap” ajută, cel puţin dacă priveşti în urmă: nu ai ajuns încă la destinaţie dar eşti altundeva decât erai atunci când ai plecat. Nu au cucerit încă medalia olimpică dar de o bucată de vreme alergi spre aceasta. Un motiv suficient pentru a zâmbi.

Moarte

În urma întâlnirii cu moartea, viaţa nu va mai fi aceeaşi. Există un interval, de câteva clipe ori de câţiva ani, de la eveniment până la moartea propriu-zisă. Dacă ai capacitatea de a înţelege semnificaţia acestei întâlniri, atunci doar viaţa cuprinsă între aceste două intervale va fi cea adevărată. Când ceea ce spui în cuvinte ca „vreau”, „cred” are greutate, însemnătate. Dacă însă încerci să te convingi că moartea nu e moarte sau că întâlnirea nu a fost întâlnire, ratezi viaţa însăşi. Totul va fi ca mai înainte. Amăgire.

Eroismul celor care ştiu

Există un eroism al omului care nu se minte, care nu învinovăţeşte pe nimeni pentru ceea ce i se întâmplă, care găseşte soluţii doar în el şi în credinţa sa. Omul aşa cum este el, pur, fără costume şi deghizări, în luptă cu destinul şi care, prin acceptarea acestei încleştări, se ridică deasupra sorţii. O luptă din start pierdută (de pierdut pierdem toţi această luptă) dar tocmai de aceea eroică. Astfel de oameni nu sunt (doar) marii cuceritori ai istoriei, iluştrii înţelepţi ai lumii care au lăsat lucruri durabile în urma lor. Sunt cei de lângă noi care au fost Acolo şi care au ales să se întoarcă şi care, cu vocea abia şoptită şi cu privirea adâncită, ne spun şi nouă ce au văzut, aşa încât să aflăm şi noi care ne sunt datoriile şi lucrurile care contează cu adevărat într-o lume care în majoritatea timpului şi a locurilor mai mult se ascunde decât se dezvăluie. Iar când spun „eroism” nu spun neînfricat. Nu acesta este echivalentul lui „curaj” pe care-l accept. Omul curajos este lucid şi de aceea înfricoşat de Neant pentru că a acceptat să-l vadă în toată (i)realitatea sa, dar, în ciuda acestei absolute spaime, alege să rămână omul care este. Poate altfel, schimbat în forma sa, dar mai aproape de ceea ce este. Nu merită vorbit despre „eroismul” de a te ascunde mereu, cât mai rafinat şi mai eficient (pentru aceasta e de ajuns să ieşi pe stradă sau să deschizi televizorul ori o „reţea de socializare”) ci despre acela de a înfrunta şi de a te ridica pentru o clipă deasupra a ceea ce e mai puternic decât tine. Spus altfel, o agonie (cuvant care vine din greacă unde înseamnă luptă) trăită în solitudine. 

Desprinderi

„Viaţa însăşi este o simplă succesiune de separări. Începe cu naşterea, trece prin stadiile înţărcării şi prin cele ale dezvoltării personalităţii individuale şi culminează cu moartea - care reprezintă separarea finală. La naştere, individul experimentează primul şoc al separării, pe care se străduieşte să-l depăşească de-a lungul vieţii. În procesul adaptării, omul se distanţează în permanenţă de vechiul sine, sau cel puţin de acele segmente ale vechiului sine care nu-i mai servesc în prezent la nimic. Asemenea unui copil care a depăşit faza când se juca cu un anumit tip de jucărie, el înlătură vechile părţi ale sinelui său, cu care nu mai are ce face... Ego-ul se distanţează continuu de părţile sale perimate, care au avut valoare în trecut, dar care nu mai au nicio valoare în prezent. Nevroticul (care nu se poate dezvăţa şi căruia, prin urmare, îi lipseşte creativitatea) este incapabil să ducă la bun sfârşit procesul de detaşare... Din cauza fricii şi vinovăţiei generate de în afirmarea propriei autonomii, el este incapabil să se elibereze, rămânând suspendat la un stadiu primitiv al evoluţiei sale.” (Otto Rank)

Inventarea sensului vieţii

„Sensul vieţii? Sensul vieţii mele. Chiar cărţile puse în teancuri clătinătoare pe masa mamei conţin răspunsuri bombastice la aceste întrebări. «Suntem creaturi care caută sensul», am scris eu «care trebuie să facă faţă neplăcerii de a fi fost aruncate într-un univers lipsit în mod intrinsec de sens.» Şi apoi, pentru a anihila nihilismul, explicam eu, trebuie să ne asumăm o sarcină dublă. Mai întâi inventăm sau descoperim un proiect cu semnificaţie vitală destul de solid pentru a sprijini o viaţă. Apoi trebuie să ne străduim să uităm actul nostru de inventare şi să ne convingem că n-am inventat, ci am descoperit proiectul cu semnificaţie vitală - că acesta are o existenţă independentă «undeva afară».“

(Irvin D. Yalom - Mama şi sensul vieţii)

Cum poţi să sugerezi aşa ceva?