Pro şi contra Sinelui

Unul dintre principalii filosofi existenţialişti, Jean Paul Sartre, descrie concepţia sa în următoarele cuvinte: „Existenţa precede esenţa”. Cu alte cuvinte, venim pe lume fără nicio misiune prescrisă, aceasta urmând să fie definită (construită) abia după aceea. Nimic nu ne este scris dinainte, suntem abandonaţi în lume, iar această foaie albă numai noi o putem umple cu conţinut. Omul nu este altceva decât ceea ce se face el însuşi, ne spune Sartre. Suntem absolut liberi să facem orice din noi înşine, dar fiind astfel, o uriaşă responsabilitate ne apasă pe umeri. Suntem singuri, fără scuze, în faţa propriei vieţi. Construirea esenţei se face în acţiune, prin intermediul alegerilor. Nu eşti ceea ce crezi că eşti, ci ceea ce alegi să faci. Omul nu este decât ansamblul actelor sale şi este astfel pentru că nu are o esenţă predeterminată şi, în general, omul nu are ceea ce se cheamă o natură umană. El este (doar) ceea ce se face din el.

Concepţia despre libertatea absolută a omului a fost preluată de unii gânditori din secolul XX, care au încercat să operaţionalizeze filosofia existenţialistă, transformând-o într-un instrument practic. Există o consiliere existenţială (Deurzen şi Adams), o psihoterapie existenţială (Yalom) şi se menţionează faptul că numeroase teorii americane de autoajutorare îşi află originea în această concepţie. 

Într-o lectură critică a ideii construirii de sine, Ian Hacking afirmă că una din ideile sartriene, aceea a absenţei unei esenţe umane în locul căreia poate fi pus orice nu este atât de uşor de asimilat. Din perspective diverse, religioase, mistice, metafizice, transcedentale „sinele” este asimilat cu sufletul iar acesta nu are cum să nu aibă o esenţă. Poate, încerc eu o acomodare a credinţei reigioase cu concepţia lui Sartre, să fie vorba de o apropiere de esenţă, de o dezvăluire a ei în procesul de autocunoaştere, dar nu de o construcţie din neant a sa. 

Pe de altă parte, Hacking constată că în gândirea occidentală omul este văzut ca un atom autonom, autosuficient, care abia într-un stadiu ulterior intră în interacţiune şi relaţie cu alţi „atomi”, realizând astfel societatea. Dar mitul sinelui atomic (indivizibil şi autonom) presocial este dăunător pentru că astfel putem vorbi de o construcţie a societăţii (etică, drept, cunoaştere etc.) dar nu de a sinelui. Mai mult, modelul atomar pare a fi fals cu totul atâta timp cât nu există un astfel de atom, individul din primele sale clipe de viaţă fiind imprgnat cu tot ceea ce este social.

Ce se mai alege astfel din construcţia de sine? Este evidentă că principiul libertăţii absolute al lui Sartre este unul care poate fi contrazis din multe puncte de vedere. Dar faptul că nu suntem absolut liberi, nu înseamnă că nu suntem deloc. Tot astfel, dacă într-adevăr sinele nostru nu ne aparţine în totalitate, nu înseamnă că fragmente din acesta nu sunt în puterea noastră. O carte bună de autoajutorare sau un bun consilier ar trebui să ne spună nu că putem face orice, ci să ne ajute să facem ceea ce stă în puterile noastre să facem.      

Cum începe lumea

„Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.

Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.

Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.

Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc.

[…]

Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.

Încă ceva: postulatele nu sunt nici ele mărginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau să văd un lucru într-o anumită culoare, pun ochelari verzi, roşii, albaştri, negri. Există sticle verzi, roşii, albastre, negre şi numai din posibilităţile sau sticlele cari există în realitate aş putea eu să-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea mă condiţionează oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însuşi nu este condiţionat de realitate, ci este pur şi simplu o creaţiune a mea.”  

(Nae Ionescu - Curs de teorie a cunoaşterii)

Uităm adesea că lumea în care trăim nu este Lumea, ci una particulară, aşa cum noi o construim. Suntem convinşi de unele adevăruri, de parcă chiar ar exista, dar ele există numai în lumea în care am permis să existe aceste adevăruri. Aşa cum în dialogurile dintre credincioşi şi atei, Dumnezeu este prezent sau absent pentru că nu are cum să fie/să nu fie altfel în funcţie de culoarea sticlei ochelarilor pe care fiecare îi are pe nas. Aşadar atunci când se spune „nu se poate”, nu se poate este valabil, adevărat doar într-o lume particulară.
Mai departe, spune Nae Ionescu, odată formulat un postulat - printr-un punct exterior unei drepte se poate duce la ea o singură paralelă sau Dumnezeu există - din el decurg o mulţime de consecinţe, consecinţe care construiesc, descriu, lumi care pot să fie doar într-un singur fel şi nu în altul - suma unghiurilor unui triunghi are 180° sau femeia a fost creată din coasta lui Adam. Apar, cum spunea Yalom, constelaţiile în cunoaştere, structurile de acum independente de noi, în care lucrurile nu pot să stea altfel decât stau.
Se poate imagina situaţia în care se porneşte de la starea de libertate maximă în care sunt liber să aleg orice postulat, dar care, odată ales, îmi va limita la maxim acţiunile care trebuie desfăşurate doar sub semnul acelui postulat. Ca şi când ai fi într-o intersecţie: poţi alege orice stradă, dar odată aleasă una vei putea merge doar pe străzile care se deschid de aici nu şi pe altele care se deschid din celelalte străzi principale. Rămâne discuţia în ce măsură suntem liberi să ne întoarcem în intersecţie, să ne schimbăm postulatul, principiul de funcţionare în virtutea căruia trăim. 

Sub observaţie

ƒ„Şi pare sigur că oricât de mult ne-am închipui că simţim o libertate în noi înşine, un observator poate în mod obişnuit să derive acţiunile noastre din motivele şi caracterul nostru; şi chiar acolo unde nu poate să o facă, el va trage în general concluzia că ar putea să o facă dacă ar cunoaşte pe deplin fiecare particularitate a situaţiei  şi temperamentului nostru şi cele mai tainice resorturi ale conştiinţei şi dispoziţiilor noastre.” (David Hume - Cercetare...) 

Celălalt este mai mult decât un alter-ego. Ne vede altfel, în termeni mai simpli şi mai schematici. Distanţa dintre imaginea pe care o avem despre noi şi cea pe care o au alţii este adesea cea de la om la sperietoare şi, din păcate, imaginea publică este cea corectă dintr-un anumit punct de vedere, cel al funcţionalităţii. Este aşa-zisă privire „obiectivă” însă dacă cea din afară e privirea corectă, cea dinăuntru e privirea vie. 

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens

Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 

Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)

Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 

Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens. 

Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

Legea conservării libertăţii

Una din caracteristicile libertăţii care-mi vine acum în minte ar fi volatilitatea. Cât timp poţi să te simţi liber? O clipă, o zi? După care simţi nevoia să faci ceva cu această libertate iar ea se transformă în altceva, se materializează, pierzându-şi sfericitatea, transformându-se într-un vector. Din păcate se întâmplă să dai libertatea tocmai pe opusul său şi dintr-un Icar să devii, prin proprie alegere, un sclav. Dar dacă tot această stare e instabilă, este de dorit ca un anumit tip de libertate să fie transformat într-un alt tip de libertate aşa încât procesul, deşi în mişcare, să-şi păstreze esenţa. 

Din interior şi din exterior

Vorbesc la telefon cu o rudă îndepărtată - în spaţiu şi timp de când nu am mai vorbit. Îi spun ce mai fac şi ce mai fac rudele comune de care mai ştiu câte ceva. Interlocutorul, din unul-două elemente pe care i le dau, însăilează instantaneu traiectoria vieţii celui despre care află noutăţile şi dă sentinţe. Nu pot să spun că nu are dreptate în ceea ce spune. Poate nici nu-i greu să pui cap la cap două veşti despre cineva şi să ştii încotro a luat-o în lumea asta, unde şi când va ajunge. Ca o piatră pornită din praştie care ştii unde se va opri, odată ce ai văzut-o proiectată. Sunt tare iritat când acest procedeu mi se aplică şi mie şi intru astfel, fără să o fi vrut, în posesia unei hărţi a vieţii destul de terne. Din interior, lucrurile par cu totul altfel. De aici lucrurile au culoare, viaţă, există libertate, convingeri, cunoaştere, bucurie, lupte, confruntări, progres, evoluţie. Povestite, din toate acestea nu mai rămâne nimic ci se metamorfozează într-un mecanism guvernat de legi generale, constrâns de reguli, la fel ca toate mecanismele pe care le analizăm şi pe care, la rândul nostru, le încadrăm scurt în etichete: „A, acela? Nu-i nimic (sau este ceva) de capul lui!”. Privind cu această dublă viziune - din înăuntru şi de afară - lucrurile nu mai par a sta simplu în termeni de, aici, libertate sau determinism. Cele două nu se mai exclud. Ce pare determinat, privind din afară, este uneori rezultatul afirmării libertăţii supreme în interior. Iar ce uneori ni se pare a fi expresia libertăţii noastre interioare - de exemplu atunci când am luat o hotărâre în urma unei îndelungi analize - este numai răspunsul mecanic, reflex, al automatului care suntem adeseori. 

Modelul compatibilist de libertate

Sunt unii oameni care fetişizează raţiununea, alţii care o dispreţuiesc. Încerc să nu ajung la niciuna dintre extreme însă recunosc faptul că îi respect cu adevărat pe cei care îşi folosesc eficient, eficace, corect mintea. Există multe argumente pro şi contra raţiunii (care ar trebui definită mai întâi, dar să o luăm în cel mai larg sens, de întrebuinţare a minţii) dar m-am gândit la unul care, pentru mine, pare, în acest moment, convingător.  „Doamne, fereşte-mă să mor din prostie!” m-am gândit. Adică să existe pe lume lucruri care să mă distrugă, eu să pot să iau cunoştinţă de ele, dar să nu o fac din diferite motive, ignoranţă sau lene. Aşa cum aş ieşi în trafic fără să pun mâna pe un manual de reguli de circulaţie. Spuneam altădată că nu există manuale de întrebuinţare ale existenţei, însă există, totuşi, cunoaştere în acest domeniu. Poţi înainta, stagna sau regresa în cunoaştere. Adică, oricând este ceva de făcut.

Acest sentiment mi l-a trezit lectura unei cărţi de care am pomenit şi anterior: Gândeşte, de Simon Blackburn. Titlul are şi un subtitlu, O introducere convingătoare în filososofie dar e vorba de abordarea unor teme clasice ale disciplinei la care autorul oferă nişte soluţii. Una dintre aceste probleme este cea a posibilităţii existenţei libertăţii în condiţiile unui determinism strict care ar guverna vieţile nostre (de fapt şi varianta opusă, a existenţei hazardului, conduce la concluzii limitative asupra libertăţii („Hazardul este la fel de  neîndurător ca necesitatea”.) Viziunea creştină clasică a unui suflet dotat cu liber arbitru este pusă de Blackburn în contextul filosofiei dualiste a lui Descartes şi nu duce acolo unde credincioşii sunt convinşi că ar trebui să ajungă. Până la urmă, ideea de suflet şi de libertate a sa este mai mult un model uman prin care încercăm să înţelegem lumea şi mai puţin unul divin. Dar, aici pe pământ, ce avem de făcut?

Raţiunea, rolul ei şi prin aceasta treaba filosofului sunt introduse prin intermediul unui model decizional al creierului care prin intermediul a patru module - scanner (care observă realitatea), generator de arbori (generează variante), evaluator (alcătuieşte ierarhii şi priorităţi în funcţie de anumite criterii), producător (executant) - descrie drumul de la informaţie la acţiune. În general, acest proces este aproape automat: Vedem ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, variantele sunt cele pe care le ştim, criteriile de alegere şi modalităţile de acţiune sunt cele ale drumurilor bătătorite. Autorul insistă aspra ideii că aceste module nu trebuie să rămână anchilozate, ci să se flexibilizeze astfel încât variantele de alegere să se multiplice. El aduce exemplul profesorilor care ar avea o vorbă: „Nu mă deranjează un elev prost, dar îmi displace, în schimb unul leneş”. Profesorii sunt persoanele puse tocmai să reconfigureze modulele de evaluare şi astfel să schimbe  (în bine) şansele elevului. Or, dacă un elev prost este încremenit într-o anumită stare, unul leneş poate fi urnit din situaţia în care se află. Tot astfel ar fi de dorit să se întâmple şi cu noi: într-o situaţie dată să putem avea cât mai multe imagini ale aceleiaşi realităţi, să descriem cât mai multe alternative şi să evaluăm din prisma mai multor criterii. 

În concluzie, cred, libertatea ar depinde de două componente: capacitatea de a fi flexibil şi înţelepciunea de a-ţi păstra opţiunile deschise astfel încât să nu intri în „fundături” care nu doar că nu duc nicăieri ci le anulează şi pe cele viabile.  

Printre altele, frumuseţea acestei teorii stă în faptul că aduce, încă o dată, libertatea lângă cunoaştere: dacă ştii mai multe, ai în vedere mai multe căi de acţiune. Pe de altă parte, Blackburn se ocupă în detaliu şi despre limitele acestei teorii „compatibiliste” (care încearcă să concilieze libertatea cu determinismul), care nu sunt deloc neglijabile. Dar ce aş vrea eu să subliniez este nu un anumit model de libertate - la urma urmei fiecare îşi croieşte viaţa după propria existenţă - ci faptul că oricând se poate gândi o ieşire dintr-o anumită situaţie şi dacă cineva, să spunem, se simte condamnat, nu este nici din vina stăpânului, a „stării de lucruri” şi nici a unei teorii (a destinului, determinării, lipsei de libertate etc.) Numai de mintea nostră depinde să nu murim din prostie. Rămân, desigur, multe alte cauze. 

Şlefuitorul de lentile

„Viaţa era frumoasă în simplitatea ei. Bento (prenumele în limba portugheză al lui Baruch Spinoza) era perfect de acord cu ideea lui Epicur că nevoile omului sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă, de câteva cărţi, hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile pe săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care doreau să citească Scripturile în limba maternă.” 

(Irvin D. Yalom - Problema Spinoza)

M-a sedus mereu această imagine a lui Spinoza, un mare filosof raţionalist, care a ales să-şi câştige existenţa şlefuind lentile în timp ce gândea legile Universului şi ale omului într-un sistem cvasigeometric. Să-ţi asiguri strictul necesar cu mâinile iar „guldenii”, nu foarte mulţi, să îţi asigure nu doar mâncarea ci libertatea însăşi. Exact acei bani din care poţi trăi fără a-ţi vinde sufletul niciunui stăpân. 

Ceea ce unii numesc „destin” ar fi chiar destin

O analiză din perspectiva psihologiei sociale a filmului The Vow este de găsit aici. Pe scurt, este vorba de o femeie care în urma unui accident, îşi reia viaţa dintr-un anumit punct sfârşind prin a face aceleaşi alegeri pe care le-a făcut înainte de catastrofă, în ciuda faptului că şi-a pierdut memoria. Dincolo de învelişul romantic în care a fost ambalat filmul, cred că acesta spune mai mult decât arată, intrând pe o listă a producţiilor pe care poţi să le vezi neatent, distrat, amuzat dar care pot continua să te pună pe gânduri şi câteva zile după ce le-ai vizionat (Mă gândesc acum la Serendipity ori Ziua Cârtiţei) Aici,  în The Vow, nu este atât de important că eroina alege acelaşi bărbat (el i-a fost în preajmă suficient timp pentru a se face re-cunoscut, să zicem), că redevine artist plastic (suntem cumva familiarizaţi cu ideea că talentul este un dat pe care-l ai, pe care nu ţi-l poate lua nimeni) ci faptul că ea îşi reconstruieşte, în structura sa esenţială, viaţa anterioară. În primă instanţă, viaţa ei păruse că se schimbă pentru că s-a certat cu părinţii, dar apoi viaţa ei a urmat un acelaşi curs chiar dacă ulterior i-a înţeles şi i-a iertat. Aşadar acel incident fusese doar un pretext, o scuză, o explicaţie şi nu o cauză reală. Am citit de curând că asemănarea, gradul de similitudine a gemenilor univitelini, este la fel de mare chiar dacă ei sunt crescuţi împreună sau dacă sunt separaţi. Asemănările nu sunt doar fizice ori de aptitudini ci merg până la avea o serie de gesturi, obişnuinţe, obsesii comune, doar ale lor, care nu le-au dobândit. Aceasta este echivalent cu a gândi, măcar ca şi ipoteză, că venim pe lume cu un „program” pe care-l rulăm indiferent de circumstanţe. Iar atunci când este întrerupt, ca în cazul filmului pomenit aici, este reluat, reconstruindu-se din tot ceea ce fiinţa (mai) are la dispoziţie.

Acest program pe care îl rulăm, altădată purta numele de destin, soartă (ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus). Vechii greci spuneau că soarta e caracterul iar cât timp acceptăm că lumea este creaţia noastră (cel puţin ne străduim să fie astfel) pare logic să gândeşti în aceşti termeni, de destin implacabil care se împlineşte chiar dacă ştii ce îţi rezervă. 

Gândind astfel lucrurile, rămâne o singură problemă: cea a libertăţii individuale. Dacă puşi în circumstanţe diferite reacţionăm identic, indiferent de cunoştinţe, de experienţă, de lipsa acesteia (The Vow), de context, de orice, înseamnă că suntem fiinţe cărora li s-a răsucit cândva o cheiţă şi până la completa destindere a arcului ştim să facem un acelaşi lucru, să mergem pe o aceeaşi traiectorie. Doar mi-am pus această problemă şi am şi găsit în toată lumea informaţiilor confirmarea faptului că aşa ar sta lucrurile, ceea ce are darul să răstoarne câteva convingeri personale fundamentale. Nu-i totuna să gândeşti că poţi face ce vrei (suntem condamnaţi la libertate, nu-i aşa?) sau că tot ceea ce faci  nu se poate să nu faci. 

6 secunde!

Iluzia libertăţii

Una dintre iluziile cu care ne minţim din plin, conform lui Jules de Gaultier - în cartea sa, Bovarismul, de care am mai pomenit şi voi mai pomeni - este cea a liberului arbitru. A fi liber înseamnă a decide (a alege între mai multe alternative) în cunoştinţă de cauză şi de a pune în aplicare decizia luată. Or, consideră autorul, suntem determinaţi de atât de multe cauze, vizibile sau invizibile, conştiente şi inconştiente, încât actul decizional se află la sfârşitul unor şiruri de cauzalităţi care nu au nimic de a face cu actul liber. Din acest punct de vedere, omul este mai mult un automat, o marionetă acţionată de fire invizibile şi numai (Borges avea să reia această idee) ignoranţa noastră care nu poate pătrunde limpede lanţurile cauzale poate duce la concluzia de libertate. „Or, din această ordine de consideraţii se inspiră această fiinţă pentru a opta, fie că ţine cont de o idee morală, fie de un interes sau de o pasiune, nu se văd toate elementele pe baza cărora se hotărăşte; dacă ele apar acum în conştiinţă, asta e pentru că au fost proiectate dintr-un loc necunoscut, de către o forţă necunoscută, pe care  conştiinţa nu o stăpâneşte.”

Aceasta se întâmplă în interiorul persoanei. În afara sa, în realitate, omul poate, uneori trebuie, să acţioneze iar teoria libertăţii spune că el după ce a cunoscut binele, să-l şi săvârşească. Dar, este de părere Gaultier, existenţa răului moral este ireconciliabilă cu cea a liberului arbitru (probabil gânditorii creştini ar avea câte ceva de obiectat în acest punct însă nici pentru ei subiectul prezenţei răului în lume nu este unul foarte confortabil). Păşind dincolo de argumentaţie, autorul demonstrează că libertatea este o ficţiune iar oamenii bovarizează atunci când îşi închipuie că pot gândi şi acţiona liberi.

Dezbaterea subiectului nu are doar interes teoretic. Prima consecinţă a concluziei este că ea anulează responsabilitatea care pare a fi fundamentul - unul dintre ele cel puţin, numai decă ne gândim la drept şi pedeasă penală - pe care este clădită lumea. Nu poate exista, nu poate fi imaginată o lume în absenţa responsabilităţii şi Gaultier este conştient de acest lucru. Dar el, în loc de a reinstaura ideea de libertate, susţine, cum spuneam, că aceasta este doar una dintre iluziile („bovarice”) care fac lumea să funcţioneze. Funcţionăm „ca şi cum” am fi liberi iar astfel, păcălindu-ne, reuşim să progresăm.