Posibil regret

Cel mai probabil regret, cel fundamental: nu de a nu fi experimentat, ci de a fi ratat experiența totală a lucrurilor experimentate deja. Să fi avut o relație din exterior cu lucrurile unice, memorabile, nu una din interior. Să le fi consumat, nu să mă fi lăsat consumat...
(Nu aș risca o generalizare, dar cred că nu mi se întâmplă numai mie asta. Se întâmplă cu toți, de când am pierdut legătura cu transcendentul. Credincioșii pot să stea liniștiți la locurile lor, pentru că și ei s-au transformat în consumatori de credință.)

Obsesia esenţei

Până la urmă care şi cât este trăirea pură, „autentică”? Foarte probabil, este cea preţ de o fracţiune de clipă şi o condiţie a ei este surpriza. În rest, odată ce te dumireşti, intervine raţiunea şi trăirea se transformă în asocieri. După care, totul e pierdut şi dacă e astfel, devine căutare a străfulgerării.

Sfârşit de basm

A spune că totul e poveste înseamnă, până la urmă, a nu spune nimic. Faptul că o teorie ştiinţifică poate fi exspusă sub forma unei naraţiuni, nu înseamnă că este doar atât. Totul - şi aşa se şi întâmplă - poate fi povestit şi exprimat sub forma unui mit, a unei poveşti, a unei confruntări dintre Bine şi Rău, a unei înşiruiri cronologice a întâmplărilor altfel petrecute fără rost. În primul rând, pentru ca povestea să aibă putere de convingere, ea trebuie să fie verosimilă, adică să prezinte lucrurile ca şi cum s-ar putea întâmpla în realitate. Acesta este primul pas. După convingere, pentru ca povestea să producă efecte concrete, ea trebuie să aibă legătură, să se confrunte într-un fel sau altul cu ceea ce numim realitate, orice ar însemna aceasta. Miturile şi naraţiunile puternice nu sunt astfel pentru că sunt doar „frumoase”, „verosimile” ori „convingătoare” ci pentru că sunt conectate la real, îl explică şi, cumva, sunt susţinute de acesta. Constatarea faptului că totul este poveste - adevărat din condiţia noastră de povestitori - poate conduce la concluzia greşită şi periculoasă că trăim într-o poveste, ceea ce nu este deloc aşa. Trăim într-o „bulă” de cunoaştere în care limbajul e doar o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă; cred că nu, dar e cea mai vizibilă şi cea mai accesibilă. 

O distincţie ad-hoc: povestea „trăieşte” exclusiv în mintea celui care o ascultă, naraţiunea se înrădăcinează, creşte, se sprijină pe realitate. 

Cărarea pierdută

Nevoit fiind să recuperez un citat, am pornit în căutarea lui. Eram atât de sigur pe acele cuvinte şi pe sursa lor, încât mi s-a părut un lucru neînsemnat. Totuşi, pe măsură ce nu ajungeam la stropul de înţelepciune, care ulterior s-a dovedit a fi aproape o festă a memoriei, aşadar îmi aparţinea întrutotul, activitatea de research devenea tot mai aprofundată. Aşa am ajuns la cartea din care bănuiam că provine citatul, ale cărei pagini (vorba vine, fiind vorba de o variantă electronică) erau generos subliniate în lung şi în lat. Aproape nu era pagină care să nu aibă urma interesului meu de altădată. Mai mult, am găsit şi o fişă cu citate, cu câteva pagini bune extrase din respectata lucrare. Nu importă că nu am găsit citatul - cel puţin nu în forma în care-l prezentam eu - dar surpriza mare a fost că aproape nimic din ceea ce citeam, nu mai avea înţeles pentru mine. Tot ceea ce altădată erau borne de orientare, acum erau vorbe goale, lipsite de sevă şi de substanţă. Nu mai spuneau nimic: „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. 

Fiind o carte importantă (a literaturii universale, nu vorbesc aici de „Harap Alb”), adică una care are valoare „absolută”, „obiectivă”, am rămas surprins. Mă uit spre bibliotecă - cea fizică, cu atât mai mult cea virtuală - şi văd transformându-se în nisip. A existat doar atâta timp cât eu am pus ceva în cărţile acelea. Mi-au vorbit cât timp am avut urechi să le ascult. Dacă eu am asurzit, au tăcut şi ele. 

Cum se întâmplă asta? Ai mers pe un drum care dispare la un moment dat, dar e vorba de cărarea pe care ai parcurs-o deja. Există o teorie a cunoaşterii conform căreia ne schimbăm ideile aşa cum se repară o corabie care navighează ani în şir. Schimbăm scândurile pe măsură ce se uzează, până când, la un moment dat, corabia e cu totul alta decât cea care era la început. Mă întreb şi eu odată cu grecii: este aceeaşi corabie sau alta? Dacă barca e alta şi hărţile, şi valurile, şi porturile sunt altele, aceleaşi fiind.

Oricum ar fi, drum este doar înainte. 

Indirect

Într-o logică altfel, lucruri singulare le justifică pe cele multe lăsate de acum în urmă. Ajungi sus, și preț de o clipă gândești: Totuși, e bine!

Joc, joacă, nebunie

Orice pe lumea asta este joc. 

Jocul presupune în primul rând participanţi. Chiar şi în solitudine protagonişti sunt persoana şi un alt eu al său, cel mai adesea reprezentat de conştiinţa sa. Niciodată nu eşti complet singur. Pe de altă parte există regulile care încep de la ordonarea simţurilor: sus-jos; lumină-întuneric, departe-aproape, rafinarea lor dezirabil-indezirabil, frumos-urât, delicios-dezgustător şi până la cele mai sofisticate norme care, la rândul lor se sprijină tot pe nişte axiome nedemonstrabile: proprietatea privată este sacră, libertatea ta se opreşte la limita libertăţii celuilalt, să nu iei numele Domnului în deşert. Mai există apoi un loc bine stabilit al jocului: nu joci polo pe iarbă în bazinul de înot şi nici invers. Atunci când totuşi joci fotbal pe terenul de handbal schimbi regulile de la punctul anterior şi o faci „ca şi cum” ai fi pe un teren „adevărat” cu amendamente bine precizate (nu baţi penalty de la 11 m, ci de la 7m etc.). 

Jocurile sunt un substitut al realităţii. Luptele cu gladiatori au substituit războaiele iar campionatele actuale au substituit luptele cu gladiatori. Metafora jocului de şah este adesea folosită pentru a descrie ceea ce se întâmplă în restul lumii, mai ales atunci când este vorba de probleme de strategie. 

Faptul că orice pe lumea asta este un joc nu înseamnă că orice este lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Jocurile sunt un substitut al realităţii tocmai pentru că realitatea are reguli. Nu există o tiranie absolută a acestora, unele sunt flexibile, negociabile întodeauna, altele doar uneori, sau doar cu anumite persoane. Este nevoie de un soi de înţelepciune pentru a juca în zona gri a incertitudinii, la limita dintre absolut şi relativ. 

A nu se confunda jocurile cu joaca. Cea din urmă presupune că oricând poţi schimba protagoniştii, regulile şi/sau terenul de joacă ceea ce nu este cazul jocurilor. Realitatea presupune seriozitate aşa cum avem în sintagme cum ar fi: jocuri ale destinului, ale morţii (ale foamei? :) ). A confunda cele două aspecte, jocurile cu joaca, înseamnă în primă instanţă prostie şi, în cazurile grave, patologie. 

Râsul salvator

Am pe aici, chiar nu am timp să caut, dar am să revin, un citat din „Numele trandafirului” al lui Umberto Ecco. Acolo, un personaj a ucis câţiva oameni şi a dat foc unei lumi, pentru a ascunde o carte a lui Aristotel despre râs. Pentru ce era aşa de importantă cartea? Pentru că dacă profanii ar fi pus mâna pe lucrare, şi-ar fi permis să râdă de toate şi de tot, ajungând să râdă până şi de Dumnezeu. Atunci totul ar fi fost pierdut. Lumea, aşa cum o ştim noi, ar fi fost pierdută. În cartea lui Ecco personajul respectiv este cel negativ, fanaticul iraţional iar personajul luminos este adeptul raţiunii, cel care foarte ades râde.

Bucuria dezolării

Mi-am băut cafeaua pe balcon în timp ce nelipsitele şi nenumăratele ciori zburau alene spre răsărit. Am îngheţat instantaneu şi am dat să intru, dar mi-a trecut prin minte: „Azi-mâine vine primăvara şi cine ştie când şi dacă mai am parte de un ger atât de pur?” Dublat de un stol de ciori atât de dezolant?

Mirosul unei roţi de Volkswagen

A întors prosteşte în faţa mea şi nu am mai avut cum să-l evit. Am mişcat inutil ghidonul după care m-am izbit cu forţă în tabla argintie. Amănuntele ulterioare mi-au dispărut din minte, dar ştiu tot ce s-a întâmplat după ce am ajuns pe caldarâm. Şoferul, probabil intrat în panică, a coborât, a încercat să mă ridice şi atunci i-am urlat, ţin minte dar la fel de bine s-ar putea doar să-i fi şoptit, să mă lase acolo, să nu mă mişte că s-ar putea să am coloana ruptă. Între timp, conducătorul unui autobuz i-a spus să-şi tragă maşina, că blochează rondul, un rond în care călăul nici nu avea voie să intre. A dat înapoi, până aproape de capul meu şi toată viaţa celor douăzeci de minute care au urmat s-a petrecut având în faţă doar o roată de Volkswagen, cu jantă de aliaj şi cu disc de frână lustruit. Tot ce a fost în viaţa mea până atunci, toate amintirile, visurile, visele, speranţe şi dezamăgirile, tot-tot, s-au oprit într-o ultimă secvenţă cu acea roată. Eram îngrozit că mi-am rupt coloana, în viaţă fiind. Mi-am mişcat uşor picioarele, degetele şi am răsuflat uşurat. Până la urmă, nu-i tocmai aşa de rău să vezi de la nivelul solului un cauciuc de Volkswagen. Nu aceasta va fi ultima secvenţă. Mai exista posibilitatea ca în viitor să mă ridic de pe caldarâm şi să văd din nou lumea, copacii şi cerul.

 

Intersecţii

Fără să mă vadă, cu privirea în pământ, fiică-mea traversează strada. Este foarte preocupată de ceva din mintea ei, este serioasă, aproape încruntată şi una peste alta parcă ar merge la un examen important, deşi nu e cazul. E doar vacanţă. Trece pe lângă mine fără să mă observe şi merge mai departe. O strig, o dată, de două ori, mă vede în cele din urmă, surprinsă se luminează la faţă şi mă îmbrăţişează.

După o oră, într-o intersecţie aglomerată, cobor regulamentar de pe bicicletă şi traversez strada pe zebră. Pe când ajung la mijlocul trecerii, o maşină condusă de o domnişorică trece val-vârtej prin faţa mea, fără nici o intenţie de încetinire, periculos de aproape. Atât de aproape că o văd pe şoferiţă ridicând mâna a salut şi pe faţă cu un zâmbet vinovat-complice atât de expresiv, de parcă ar fi spus: „Tocmai am greşit, dar ţie chiar nu ţi s-a întâmplat niciodată? Acum o clipă ai fost invizibil pentru mine, dar, uite acum, că nu s-a întâmplat nimic, te salut! Totul este posibil în bine, cât timp nu s-a întâmplat ceva ireparabil!” Chiar aşa! Am urcat râzând pe bicicletă, văzându-mi de drum.

Cunoşti câte ceva din stările pe care le trăieşti. Din păcate, o astfel de învăţătură nu cred că poate fi transmisă, inexprimabilă fiind. 

Absurd

Marile masacre au avut loc în vremuri îndepărtate. Am cunoştinţă de ele din cărţi sau din documentare. Siria este departe, tot pe acolo pe unde este Irak, Afganistan, Fâşia Gaza. Când aud că acolo mor oameni, încep să-mi funcţioneze în minte ideile, principiile, teoriile, convingerile. Unii au dreptate, alţii nu, iar între timp uit că acolo mor oameni. Victimele devin nişte abstracţiuni, nişte entităţi virtuale, ca pierderile dintr-un joc pe calculator. Sunt însă momente, am mai vorbit despre acestea în alt context, când societate în care trăiesc se revoltă sau la graniţele ţării mele aparent civilizate se poartă războaie şi atunci am contact cu un soi de adevăr. Personal, nu am asimilat niciodată şocul războiului din Iugoslavia, cu lagărele sale de concentrarea, cu epurarea etnică sau cu podurile bombardate din Belgrad. Aproape, atât de aproape de noi încât se spune că exploziile din Serbia se auzeau din Banatul românesc. Absurdul (războiului în acest caz) există peste tot, dar nu-l vedem decât atunci când se apropie de casa noastră. Pentru un palestinian este mai important ce i se întâmplă în aceste zile decât că un avion cu 298 de inocenţi au murit într-un război care nu este al lor. Peste tot mor oameni fără rost şi nu ne pasă, sau mai mult decât atât, chiar găsim un rost morţii lor, dar atunci când cei care se pierd sau sunt pe cale să se piardă ne sunt apropiaţi, rămânem descumpăniţi. Mintea nu mai poate acoperi, pentru scurt timp, haosul. Pentru ei, pentru cei apropiaţi, nu mai găsim justificare. Mai apoi, inteligenţa şi cultura, cărţile citite sau tot ceea ce ne învaţă alţii, ne ajută să ne amăgim. (Ca şi televiziunea şi industria de divertisment, iar acestea poate cu mai mult succes.) Dar dacă renunţăm să ne păcălim pe noi înşine şi reuşim să ne punem măcar pentru o clipă în locul unei victime căzute într-un război străin, vedem prin ochiul lui cât de lipsită de sens, de raţionalitate, este lumea.

Iar dacă ceea ce s-a întâmplat prin martie cu un alt avion nu a fost şi nu este treaba mea, ceea ce s-a întâmplat acum este. Vor fi existând mai multe feluri de absurd - unul în faţa căruia nu ai ce să faci, care are nişte cauze oarecum obiective (tehnice, naturale), şi un alt tip în care absurdul este „fabricat” de oameni. În acest din urmă caz, după ce te dezmeticeşti şi furia se mai stinge, poţi măcar să încerci să înţelegi.

Păreri despre ceilalţi

Un sociolog defineşte străinul ca  „omul care sub semnul întrebării aproape orice care apare nechestionabil, evident, membrilor grupului abordat”. Acest om, străinul, pentru că nu deţine harta celorlalţi, se rătăceşte în lumea lor. Totuşi, zic eu, din afară, din punctul lui de vedere, cei rătăciţi sunt ceilalţi. Dar acestea ar fi doar judecăţi de valoare. Rămâne judecata de fapt, că protagoniştii aparţin unor lumi, unor realităţi diferite.

Sisif ostenit

Suntem creatorii propriei noastre realităţi, în sensul că noi alegem semnificaţiile pe care le dăm lumii. În ochiul şi mintea noastră se află cunoaşterea, înţelegerea şi lumina. Totuşi, această activitate, ca orice creaţie, necesită un efort permanent de transformare a unor realităţi amorfe în lucruri care contează. Se întâmplă uneori să oboseşti şi atunci pare mai simplu să capitulezi, să opreşti lumina, să laşi să intre întunericul şi să permiţi lumii, lăsate acum fără sens, să te înghită şi să te mistuie.

Definiţii

Să fiu frumoasă - Cine, cum ajunge să definească frumuseţea?
Să fiu inteligent - Cine, cum ajunge să definească inteligenţa?
Să fiu cultivat - Cine, cum ajunge să definească calitatea de a fi cultivat?
Să fiu sănătos - Cine, cum ajunge să definească sănătatea?
Să fiu împlinit - Cine, cum ajunge să definească împlinirea?
Etc.

Iar mai apoi, cum definesc eu însumi fiecare din aceste calităţi?

Sămânţă

Există un timp pentru suferinţă şi un timp pentru bucurie, un timp pentru semănat şi un timp pentru cules. Cum faci să le păstrezi separate, fără să uiţi niciunul dintre ele? Să nu uiţi ce ai învăţat când ai suferit şi acum te bucuri sau să nu uiţi că într-adevăr te-ai bucurat chiar dacă acum urli de durere. Sa nu te dezici de cel care ai fost, spunând lucruri urâte despre tine, să nu-l dipreţuieşti pe cel care ai fost chiar dacă ai schimbat o direcţie oarecare de mers? Să fii senin în suferinţă şi profund în bucurie? Se poate aşa ceva? Cum pui sămânţa culeasă în pământ pentru a culege altă sămânţă pe care să o pui în pământ la timpul ei? Iar acestea să fie nu fiinţe separate, ci stadii?

Respiraţie

Ai un sens, o direcţie, un scop pentru care lupţi. Te identifici cu ceea ce ai de făcut şi faci cu plăcere. Într-un anumit punct acel lucru nu mai este al tău dar tu încă nu ştii asta. Lupţi mai departe, dar ceea ce ai de făcut începe să te apese, la început aproape insensizabil dar mai apoi tot mai apăsat. Ceea ce înainte îţi dădea sens şi direcţie, ce îţi era scop, te împovărează. Târâi după tine un bolovan care nu mai este al tău şi atunci când realizezi asta, te schimbi. Te opreşti, arunci iluzia şi respiri adânc.

Mintea şi lumea

„Ceea ce nu este logic, nu poate fi real.” (Dr. House) Ups! Chiar aşa? O spune un personaj de film serial care, din când în când, în momentele de deplină autenticitate cântă la chitară şi la pian. Cât de logice şi astfel reale sunt arta, pasiunea, credinţa, iubirea, disperarea, visul şi toate celelalte care există deplin pe lângă Logică? Este un reducţionism arogant şi periculos acesta, de a echivala lumea cu logica, de a pretinde să înţelegi totul, de a încerca să înglobezi realitatea într-o biată minte. Sursă de nefericire şi, în cele din urmă, tocmai de neînţelegere.
Ca şi variantă a acestei convingeri, împreună cu Hegel, putem spune că tot ceea ce este real este raţional. Cunoştinţele mele despre filosoful german se opresc aici, dar această nouă echivaleare nu pare a merge mai departe decât cea dintâi. Un logician, un raţionalist extrem desigur că va vedea lumea în aceşti termeni, de scheme, mecanisme, modele, legi. Dacă realitatea nu se supune, cu atât mai rău pentru ea. Şi totuşi, iarăşi nu înaintăm astfel în cunoaştere ci doar în anumite teorii, mai mult sau mai puţin adecvate realităţii. Ca şi oameni care trăiesc în acest spaţiu şi în acest timp, un anumit tip de raţionalitate care presupune o înlănţuire a cauzelor cu efectele precum şi corespondenţa dintre ceea ce gândim/vorbim şi fapte pare a fi preeminentă asupra celorlalte (a posibilităţii existenţei miracolelor, de exemplu). Dar a spune că doar acesta este singurul instrument prin care avem acces la lume, că tot ce nu intră în acest model nu este real, este absurd.
Desigur, oamenii trăiesc în lumi amestecate: cred în ştiinţă pentru că fără ea nu ar avea smart-phone, mai merg şi pe la biserică gândindu-se la viaţa de apoi, se gândesc îngrijoraţi la ultimul vis avut şi în general fac ceea ce fac pentru că aşa face toată lumea. Interesant este când schimbi perspectiva şi observi că dacă până la un moment credeai că eşti în lumea, realizezi că eşti doar în minte. Acolo sunt logica, raţionalitatea şi opusele lor. Acolo e Totul.

Povestea dinăuntru - naraţiunea

Trăim în interiorul unei poveşti. Nu suntem aparate de fotografiat/filmat/înregistrat care doar să preia anumite informaţii, ci acestea sunt integrate într-un scenariu preexistent care descrie pentru noi, într-un mod inconştient, felul în care stau lucrurile. Dacă un obiect, se îndreaptă spre mine etc. eu îi pot estima traiectoria viitoare, momentul şi locul în care mă va lovi. Asta o facem instinctiv şi pare a ţine de fizică, dar avem presupuneri mult mai complexe şi mai subtile - fundamentate pe ceva misterios, „context” - referitoare la comportamentul nostru, al celorlalţi, ce ţin de istorie, astronomie, aproape orice. Dacă suntem plictisiţi, apatici, absenţi etc. suntem astfel pentru că lucrurile stau aşa cum ar trebui să fie; povestea în interiorul căreia suntem decurge conform aşteptărilor. În momentele de surpriză, ceva s-a întâmplat în acest mecansim imaginat: intervine ceva străin, atenţia este trezită şi povestea nu mai este de la sine înţeleasă; ea însăşi este obiect de analiză.

Dezechilibru

Cea mai mare parte a lumii este făcută din ceea ce credem şi mai puţin din ceea ce este. Acest lucru este folosit cu deplin succes de vânzătorii de carduri de credit, în dauna cumpărătorilor lor, şi deloc de cei care vor să aducă pacea pe planetă.

Construcţie, demolare, reconstrucţie

Oricine a fost exclus/refuzat din/de un grup, organizaţie, experimentează caracterul obiectiv al realităţii sociale. Atunci, da, se poate construi o lume, dar alta, nu cea din care ai fost exclus/nu ai fost admis. („Socializarea nereuşită într-o lume socială poate fi însoţită de o socializare reuşită în altă lume.”) Aici există o limită.



Buunn! Realitatea (socială) există - dai cu piciorul în piatră şi cu capul de pragul de sus - independent şi indiferent de „victimă”. Intervenţia nu s-ar referi asupra realităţii ci asupra interpretării ei, rezultând astfel o realitate de ordin secund (construită). (Instituţiile) (Piatra, pragul rămân, nu pot fi anulate, însă sunt integrate într-un sens: am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.)

Gândul singur nu acţionează asupra realităţii concrete (ca aici), ci doar mediat (mintea inventează o unealtă care poate fi şi un simbol).

Un munte este un munte - o grămadă de pietre acoperită sau nu cu păduri, iarbă etc. Noi suntem cei care ni-l reprezentăm „înalt”, „maiestuos”, „spectaculos”, „stâncos”, „prăpăstios”, „periculos”, „inabordabil”, „valoros”. Mai departe, în funcţie de interese, formaţie etc. îl evaluăm dintr-o anumită perspectivă şi ne alăturăm unei forme de viaţă particulare care se află într-o anumită relaţie cu el, adică grupului oierilor, geologilor, ecologiştilor, drumeţilor, alpiniştilor, salvamontiştilor, biologilor, ecologiştilor, tăietorilor de lemne, geografilor, pictorilor sau al celor pur şi simplu indiferenţi faţă de munte. Fiecare din acest grup dezvoltă practici, reguli, norme, limbaj propriu care - important - va încerca să-şi ţină membrii în interior şi „profanii” în afară. Aici poate să apară fenomenul de excludere cu care am început.
Un posibil scenariu de construcţie.