Scenariu vs hartă

Ideea că regulile sociale sunt mai curând un scenariu decât o hartă. Ca urmare, ceva obligatoriu de urmat, de interpretat odată ce ţi se pune în braţe. Harta ar fi doar o descrire a lumii; mai curând o propunere neutră, fără însă a implica şi obligaţia parcurgerii unui anumit traseu. Suntem, fiecare, interpreţi de scenarii sau analişti de hărţi?

Toleranţă, convingere, adevăr şi alte asemenea

«Cred că este acum limpede care este presupoziţia tare a toleranţei. Oamenii pot accepta existenţa variantelor de adevăr fără să se prostitueze moral ori intelectual numai dacă există un consens asupra faptului că adevărul nu e accesibil în mod direct, adică, altfel spus, atunci cînd se admite că nici o expresie formulabilă a adevărului nu îl poate exprima integral.Toleranţa este intelectual legitimă numai într-o lume care respinge posibilitatea adevărului revelat şi, deci, a certitudinii absolute. Dacă adevărul ar fi manifest – în acelaşi fel în care, pentru orice om sănătos, cerul albastru este în mod evident albastru –, atunci oamenii care nu ar recunoaşte adevărul ar fi fie bolnavi, fie perverşi. Bolnavi, dacă respingerea adevărului s-ar datora vreunei infirmităţi, perverşi dacă respingerea adevărului ar fi datorată vreunei intenţii vicioase de a îl perverti şi corupe. Concepţia că adevărul este ceva atât de evident încât numai oamenii bolnavi ori perverşi l-ar putea respinge este adevărata sursă epistemologică a intoleranţei. De ce? Deoarece este o datorie elementară a oricărui om moral să îl îndrepte pe cel bolnav şi să îl împiedice prin orice mijloc pe cel ticălos. La nevoie, prin forţă. Societatea ştie că are dreptul de a-l închide sau executa pe criminal, după cum ştie că are dreptul moral de a-l priva de libertate pe alienatul mintal periculos. Dacă asupra adevărurilor umane nu ar exista nici un loc de interpretare, iar diversitatea de opinii nu ar fi legitimă, atunci autoritatea publică ar avea dreptul, invocând liniştea socială, să reducă toate opiniile la una singură, cea adevărată. Prin urmare, legitimitatea epistemologică a toleranţei stă sau cade împreună cu existenţa unei diversităţi naturale de opinii. Toleranţa este legitimă pentru că – şi, în sens strict, numai în măsura în care – pluralismul de opinii este natural. Iar opiniile sunt în mod natural plurale numai deoarece adevărul nu este manifest: altfel spus, pluralismul stă sau cade împreună cu imposibilitatea unui adevăr absolut. Nu vreau să spun că intoleranţa este consecinţa necesară a existenţei unui singur adevăr; vreau să spun că intoleranţa faţă de diversitate este soluţia politică cea mai probabilă la întrebarea “de vreme ce există un singur adevăr, de ce există oameni care gândesc diferit?” Este, cu siguranţă, cazul lui Bossuet, care, ca posesor al unui adevăr absolut şi ca adversar al toleranţei-indiferentism-religios, putea trage următoarea concluzie: “Am dreptul să te persecut, deoarece eu am dreptate, iar tu te înşeli”.»

Horia Roman Patapievici

Am fost o vreme de acord cu poziţia exprimată aici, că senzaţia de a deţine adevărul absolut naşte monstrul intoleranţei. Prin această paradigmă pot fi explicate multe conflicte şi, corelativ, toleranţa şi deci absenţa conflictelor, concilierea, poate fi văzută ca apărând acolo unde este acceptat pluralismul inclusiv al formelor în care există, sau măcar apare, adevărul. Îndoiala mea vine, cum am mai spus-o pe aici, din lectura lui Orwell care răstoarnă această teorie. El pune la baza dictaturii imaginate de el nu adevărul, ci absenţa lui, relativismul absolut aşa încât ceea ce rămâne - după ce toţi zeii au fost ucişi - este forţa brută, cizma care zdrobeşte o faţă. „OK (sau haraşo) adevărul tău este la fel de bun ca al meu (doar trăim în postmodernism, nu-i aşa?), dar eu am mai  mai multe tancuri decât tine!” Pe scurt, nu mai sunt de acord că acceptarea naturii plurale a realităţii aduce automat cu sine toleranţa, acceptarea, dialogul concordia şi pacea.

Renaştere prin căsătorie

Dacă nu suntem contaminaţi de normalitate şi avem prilejul să observăm un cuplu proaspăt căsătorit înainte şi după, observăm diferenţe notabile. Doi sociologi - Berger şi Kellner* - s-au folosit de acest tip de (fericit) eveniment pentru a crea un model de construcţie a realităţii. Conform lor, indivizii dispun de un aparat nomic, un set de instrucţiuni prin care inconştient pun ordine în haosul existenţei, aparat care este abandonat în momentul căsătoriei. În cursul acestui eveniment se întâlnesc doi străini - din punct de vedere al biografiilor şi al tipului de conversaţie - care au de construit o lume comună. Această descriere nu este o metaforă, ci lumea este construită la propriu. Iniţial, protagoniştii au în minte un model de căsnicie - cum ar trebui să stea lucrurile - pe care încep să-l umple cu componentele unui nou aparat nomic, de această dată împărtăşit, în locul celui individual care este treptat, dar nu fără efort, abandonat. „Realitate”, „normal” înseamnă  altceva decât însemna până acum (prietenul celibatar al soţului este văzut cu alţi ochi, de exemplu); oamenii implicaţi definesc altfel lucrurile şi prin aceasta ele devin altceva. Instrumentul prin care au loc procesele de cristalizare şi stabilizare este conversaţia care devine aparat de obiectivare, respectiv unul de fixare a ceea ce este vag în pantha rei-ul vieţii, de creare de certitudini. Aşa îmi explic cum unii oamenii sunt în stare să vorbească la nesfârşit - de fapt încearcă să conserve o anumită stare de lucruri, lumea, în cele din urmă. Atunci când taci, lumea devine ceea ce este, adică o iluzie.
Reconstrucţia are ca obiect relaţia,  sinele, alţii (partenerii se „descoperă” pe ei înşişi şi realitatea, „ceea ce sunt cu adevărat”, „ceea ce cred cu adevărat”, „cum se simt cu adevărat”) dar şi trecutul (sunt fabricate amintiri comune) ori viitorul (viitorul proiectat în doi este altul faţă de cel a fiecărui individ luat separat), iar rezultatul acestui efort este transmis copiilor chemaţi şi ei să susţină fragila lume artificială. Fragilă, pentru că, o spun autorii articolului, obiectivarea este cu atât mai solidă cu cât la ea participă mai mulţi, or, atunci când este vorba numai de doi lucrurile se află sub permanenta ameninţare a dezintegrării.
Căsătoria este doar un mijloc de reconstrucţie a realităţii; sarcastic, aş putea spune că divorţul este un altul. Dar şi mutarea în altă localitate, schimbarea unui loc de muncă, decesul cuiva drag, o şcoală. Fiecare ne face să vedem lumea cu alţi ochi şi văzând-o astfel, ea chiar devine alta.

* Peter L. Berger, Hansfried K - Marriage and the Construction of Reality

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens

Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 

Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)

Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 

Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens. 

Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

Nişte stoici ies dintr-o tavernă

„Prea puţine erau lucrurile pe care (stoicii) le puteau schimba în viaţa lor de zi cu zi, aşa că au hotărât să-şi modifice atitudinea faţă de viaţă în sine; era singurul lucru pe care îl mai puteau controla ei înşişi. Ceaa ce au «inventat» stoicii a fost o strategie de dezangajare emoţională în viaţă - atitudine pe care au numit-o apatheia (apatie). Pentru stoici, apatia era o virtute, ceea ce i-a făcut de râsul lumii la taverna locală. Ei erau dispuşi să-şi sacrifice un anumit tip de fericire (sex, droguri şi un soi de hip-hop dionisiac) pentru a evita nefericirea provocată de patimi şi pasiuni (boli cu tansmisie sexuală, mahmureli şi versuri proaste). Acţionau numai pe baza raţiunii, nciodată din pasiune, şi se considerau singurii oameni cu adevărat fericiţi - ceea ce înseamnă că erau ne-nefericiţi.” 

(Thomas Cathcart, Daniel Klein - Platon şi ornitorincul intră într-un bar)  

Cartea din care este extras citatul de mai sus este un aşa-numit „tratat de filosdotică” adică o introducere amuzantă în filosofie, prin intermediul anecdotelor. Pasajul de mai sus m-a intrigat pentru că ironizează în cunoştinţă de cauză o şcoală filosofică care-mi este apropiată. Concluzia autorilor este valabilă: primatul absolut al raţiunii şi uciderea oricărei pasiuni conduc acolo unde se spune. Marile experienţe ale vieţii, singurele care aduc plus-valoare acesteia, nu sunt ale raţiunii, ci ale pasiunii. Marile bucurii, fără a fi iraţionale nu pot fi întrutotul raţionale.

Dar dacă concluzia celor doi este într-o oarecare măsură valabilă, ea este incompletă, reducţionistă, iar premisele prin care s-a ajuns la ea, insuficiente. Stoicism nu înseamnă a strânge din dinţi şi a suporta aiurea ceea ce ţi se întâmplă. Virtutea, conform acestei şcoli de gândire, înseamnă a trăi conform raţiunii, însă nu cea care te fereşte de boli venerice şi de muzică proastă (deşi ce rău e în asta?) ci un acord al propriei fiinţe cu Fiinţa, cu Logosul, cu Raţiunea universală. Atunci când simţi că eşti parte a acestui Univers şi a ordinii sale, zâmbeşti la mărunţişurile lumii (de la taverna locală) şi nu te mai agiţi prosteşte pentru o doză de drog - ca să spunem numai atât, pentru „un anumit tip de fericire”. Aceasta ar fi apatheia şi nu abandonul de sine sugerat mai sus.

Desigur, de aici poate decurge pericolul pe care-l caricaturizează cei doi autori: să crezi că ştii totul şi să devii la toate rece. Dacă trăieşti în conformitate doar cu raţiunea, atunci, da, ajungi, în cel mai bun caz, ne-nefericit. Dar acesta ar fi un sănătos (de la modul cel mai propriu) punct de plecare spre altceva.

Între limite

„Sfârşim cu limitele cu care am început. Putem doar spera să le identificăm, la timp, ca limite şi să ne pregătim, înăuntrul lor, pentru o invazie, oricând plauzibilă, a nelimitatului.”

(Andrei Pleşu - Minima moralia)

Recunosc tot mai des în lucrurile cu care mă întâlnesc această idee a limitelor, a graniţelor fixe în care ne desfăşurăm existenţa. Este şi aceasta o înţelepciune, la fel de bună ca şi oricare alta. Este multă treabă de făcut în interiorul limitelor, cel puţin la fel de multă ca şi în afara lor. 

Prometeu şi vulturul său

„Dumnezeu să te ajute, bătrâne! Gândurile tale au iscat o creatură în adâncul tău. Celui care prin puterea gândului se transformă în Prometeu îi va roade vulturul inima pentru totdeauna, iar vulturul acesta va fi monstrul creat de el însuşi.”

(Herman Melville - Moby Dick)

În tranşee

Niciodată nu mi-a trecut prin minte să atribui o semnificaţie morală acestor năzbâtii: domişoarele de acolo nu mai stăpâneau cheile binelui şi ale răului din clipa din care descoperisem că erau proaste. Prostia: le-o reproşam pe vremuri, soră-mea şi cu mine, copiilor care ne plictiseau; acum îi învinuiam de asta pe mulţi oameni mari, în special pe domnişoarele de acolo. Predicile unsuroase, pisălogelile solemne, vorbele mari, fandoselile însemnau prostie; era o prostie să dai importanţă unor flecuşteţe, să te îndărătniceşti în uzanţe şi tradiţii, să preferi locurile comune, prejudecăţile, unor evidenţe. Culmea prostiei era să se creadă că noi înghiţeam virtuoasele minciuni care ni se debitau. Prostia ne făcea să râdem, era unul din pricipalele subiecte de amuzament, dar avea şi ceva înfricoşător. Dacă ar fi ieşit biruitoare, n-am mai fi avut dreptul să gândim, să ne batem joc, să încercăm adevărate dorinţe şi adevărate plăceri. Trebuia să luptăm cu ea ori să renunţăm la viaţă. (Simone de Beauvoir - Amintirile unei fete cuminţi)

Fiecare are războiul său, mai ales cu prostia pentru că fiecare o vede la toţi ceilalţi - mai ales la persoanele antipatice - şi se simte ameninţat de aceasta. A pune însă astfel problema, în termeni de viaţă şi de moarte, ar transforma viaţa socială într-un război al tuturor împotriva tuturor. Sartriana Simone de Beauvoir cred că vrea să spună, totuşi, (şi) altceva. Suntem, fiecare, purtătorii umanităţii şi, pe de o parte, alegerile ne definesc pe noi înşine însă, aşa cum suntem noi, vrem să fie şi lumea, pe de altă parte. Orice alegere este făcută în numele omenirii şi nu doar în nume personal. O judecată de valoare „prost/ne-prost”, în cazul de faţă, trasează o graniţă între mine-noi şi celălalt-ceilalţi. Aici e lumea mea, pe care sunt dator să o apăr, chiar dacă sunt singurul, ultimul reprezentant al ei pentru că altfel, lăsându-mă absorbit, sunt aneantizat, devin celălalt şi chiar dacă mai respir, deja voi fi murit şi odată cu mine, într-un anumit fel, lumea întreagă. Poate că această stare de lucruri nu presupune chiar un război, însă e nevoie de un efort permanent pentru a-ţi afirma lumea al cărui reprezentant, sol, eşti. 

Dezbinare şi unificare în lumea valorilor

Iaşi - octombrie 2012

„Lucrurile esenţiale nu le afli neapărat din cărţi. (...) Sunt lucruri esenţiale pentru o viaţă de om care, dacă se rezumă la livresc, la ceea ce pot oferi lecturile, sunt netrăite până la capăt şi, deci, nerezolvate. Sunt lucruri pe lume mai înalte decât cultura. Unul din ele e credinţa, de pildă, şi pe urmă experienţele cruciale ale oricărui destin: iubirea, suferinţa, problema morţii. Sunt lucruri, care, când apar, au o acuitate o forţă şi un absolut în ele faţă de care pagina scrisă e fadă, palidă şi inconsistentă. (...) În planul spiritului, credinţa este problema esenţială, problema raportării tale la Dumnezeu. În planul experienţei imediate sunt experienţele cruciale ale vieţii. Aş pune iubirea înaintea suferinţei, aş pune-o înainte la orice pentru că de rezolvarea ei depinde tot restul. Aş risca să o pun şi înaintea credinţei pentru că credinţa, până la urmă, este una din expresiile posibile ale iubirii, cu condiţia să nu avem, când spunem „iubire” conotaţii mentale şi sentimentale pe care le avem de obicei.” (Andrei Pleşu)

Problema, una dintre ele, cu aceste valori, este că ele nu se găsesc mai niciodată în stare pură. Credinţa, iubirea sunt mai mereu contaminate, între ele, cu alte valori, cu non-valori sau cu anti-valori. De asemenea,  de exemplu, iubirea poate să conducă la suferinţă iar aceasta la credinţă, transfigurată ea însăşi într-o altă formă de iubire. Asta ca să nu mai vorbim de sentimentul morţii... Toate sunt în curgere şi în transformare iar pentru a le cuprinde în această stare ai nevoie de un nu-ştiu-ce-tip de privire unificatoare, pe care, reluând, o poţi dobândi pornind de la credinţă, iubire, suferinţă ori de la sentimentul morţii. Dar, de această dată, nu mai au rost nici clasificările şi nici clasamentele. 

Calea prin care lumina intră în lume

Ring the bells that still can ring

Forget your perfect offering

There is a crack in evrything

That's how the light gets in.

(Leonard Cohen - Anthem)

„Şi totuşi viaţa este previzibilă mare parte din timp, dar ori de câte ori încetează să fie aşa, universul nostru axiologic se destramă şi ne pierdem capacitatea de a fi orientaţi spre un scop. Existenţial, suntem traumatizaţi de arbitrar, întâmplare şi răutate neaşteptată. Acestea sunt semne ale faptului că locul nostru în univers este nesigur şi efemer. 

Indiferent dacă un astfel de eveniment este singular, brusc sau cumulativ, el nu poate fi integrat uşor, astfel că ne închidem în noi înşine şi ne lăsăm copleşiţi de disperare. 

Dar o asemenea distrugere a credinţelor noastre conţine în sine posibilitatea adoptării unei perspective mai largi asupra existenţei şi reconsiderarea unor credinţe anterioare puternice care s-au dovedit greşite sau incomplete. Momentele de criză, traumă şi catastrofă au caracteristica pozitivă de a ne permite să ne revizuim şi să ne reconstruim vieţile. Este aşadar extrem de important să profităm de astfel de oportunităţi mai degrabă decât să ne lăsăm bătuţi sau să ne cramponăm de vechile aranjamente şi concepţii eronate asupra lumii.”

(Emmy van Deurzen, Martin Adams - Psihoterapie şi consiliere existenţială)

Miracole

„Dar îşi pierde oare Pavel cumpătul, părăsit fiind de orice mărturie? Nicidecum. Neavând altă mărturie la care să facă trimitere, se referă la necazurile sale. Nu e oare acest lucru demn de un miracol? Dacă Pavel n-ar fi dovedit dincolo de orice tăgadă că avea puterea de a face minuni, n-ar fi fost aceasta o dovadă? A transforma necazurile într-o mărturie pentru adevărul învăţăturii, a transforma ruşinea în slavă pentru tine şi pentru comunitatea credincioşilor, a transforma cauza pierdută într-o chestiune de onoare care are întreaga forţă dătătoare de entuziasm a mărturiei, nu sunt oare toate acestea ca şi cum ai face ologul să meragă, mutul să vorbească?”

(Søren Kierkegaard - Întărirea omului dinăuntru)

Esenţialele lucruri inutile

„Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înainte zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, odată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.

Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. (...) 

Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.” (Antoine de Saint Exupéry - Citadela)

© Maria

Poţi duce pe cineva pe munte, dar cum aduci serenitatea muntelui în sufletul său? Fără silinţă, atât ai de făcut, să dăruieşti iar de acum înainte această fericire e treaba fiecăruia. Arunci o sămânţă şi speri să încolţească întru bucurie, speranţă şi creştere.

Laudă râsului

„Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. (...) Faptul că râsul este propriu omului dovedeşte mărginirea nostră de păcătoşi. Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omului! Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, ceea ce ar aţâţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. (...) Dar dacă cineva, într-o zi, fluturând cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta râsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derâderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginlor celor mai sfinte şi mai respectabile - oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Gugliemo, veţi fi răsturnaţi. 

(...)

Dar dacă într-o zi - şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derâderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu râd de Întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acestei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale (...). ”

(Umberto Eco - Numele trandafirului)

Să ne punem la îndoială seriozitatea:

Ezitant în faţa Porţii din Zid

„Ca specie şi ca indivizi, nu am putea nicidecum să ne descurcăm în lipsa raţionării sistematice. Dar dacă ar fi să rămânem echilibraţi, nu ne-am descurca nici în lipsa percepţiei directe, cât mai nesistematice cu putinţă, a lumilor interioare şi exterioare în care am fost născuţi. Realitatea dată este un infinit care depăşeşte orice înţelegere, însă admite să fie înţeles direct şi, într-un fel, deplin. Avem de-a face cu o transcendenţă ce aparţine unei ordini diferite de cea umană, care însă tot ni se poate înfăţişa ca imanenţă simţită, ca participare trăită. Să fii iluminat înseamnă să fii conştient, mereu, de realitatea totală în alteritatea ei imanentă - să fii conştient de ea, dar să rămâi pregătit să supravieţuieşti ca animal, să gândeşti şi să simţi ca fiinţă omenească, să recurgi, ori de câte ori se impune, la raţionarea sistematică. Scopul nostru e să descoperim că am fost mereu acolo unde a trebuit să fim. În mod nefericit, ne complicăm teribil această obligaţie. Pe parcurs, însă, există clemenţe gratuite sub formă de revelaţii fragmentare şi efemere.”

„Pentru Îngerii de ordin mai umil, cu mai bune perspective de longevitate, trebuie să existe o întoarcere la pai. Dar omul care se întoarce prin Poarta din Zid nu va fi niciodată acelaşi cu cel care a ieşit. Va fi mai înţelept, dar mai puţin încrezător, mai fericit, dar mai puţin mulţumit de sine, mai dispus să-şi mărturisească ignoranţa, cu umilinţă, şi mai bine pregătit să înţeleagă legătura* dintre cuvinte şi lucruri, dintre raţionarea sistematică şi Misterul insondabil pe care încearcă, pururi zadarnic, să-l priceapă.”

                                                                         (Aldous Huxley - Porţile percepţiei)

* mai curând lipsa de legătură, aş spune eu

Să existe ceva - o pastilă etc. - care să te treacă „dincolo”. Ca şi cum, în loc de a urca muntele, te duce în vârf elicopterul, telecabina sau măgarul. Important este vârful sau drumul până acolo? Să ne imaginăm o masificare a iluminării. Ajungem atunci în ridicola lume a lui Čapek din Fabrica de absolut. Absolut la fast-food care, prin asta, îşi pierde orice adâncime. Punctul de plecare şi cel final al lui Huxley în demersul său (Porţi în Zidul care ne desparte de „dincolo”, cel adevărat, de Lucrul-în-Sine) nu sunt doar acceptabile, dezirabile ci etern umane. Mijloacele - aici, mescalina - vreau să cred că sunt doar o metaforă. Bănuiesc şi că pastila de absolut din Porţile percepţiei va deveni ulterior instrumentul dezumanizării - soma - din Minunata lume nouă. (De fapt a fost invers de cum bănuiam: Minunata lume nouă a fost publicată în 1932 iar Porţile percepţiei spre sfârşitul vieţii, în 1954, cu continuarea sa Rai şi Iad în 1956.)
Este absolut inexplicabil cum Huxley nu vede pericolul accesului facil la Absolut prin metode chimice, tocmai el care a exprimat limpede pericolul otrăvirii minţii la nivel de mase:

„Va exista poate, pentru generația următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-și iubească respectivele servituți și de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăți întregi, astfel încât oamenii, deși le vor fi luate libertățile, chiar îi va bucura această stare de fapt.” 

 Iar atunci, dacă vezi pericolul unui lagăr de concentrare, cum să nu intuieşti ameninţarea carcerei? Cum poate un autor umanist care a militat pentru autonomia individului să găsească o astfel de soluţie existenţială?

Kitsch

„Kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană.

„Visul Terezei dezvăluia adevărata funcţiune a kitschului: kitschul este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea.

(Kundera - Insuportabila uşurătate...)

Kitsch-ul este ceea ce rămâne după ce am băgat sub preş ceea ce nu dorim să se vadă din existenţă. În principal moartea şi poate doar ea, până la urmă. Tot ceea ce evităm, ce deranjează sau îngrozeşte are legătură cu frica de moarte, care se află la capătul firului. Rânjetul sulemenit al babei care se vede mereu tânără, fericirea îmbuibată care nu vrea să ştie decât de ea însăşi, tot felul de „adevăruri incontestabile”, ideologii fanatice (chiar Kundera porneşte în analiza sa de la kitsch-ul comunismului), toate intră în această categorie. Până la urmă, ceea ce este încremenit, nu răspunde, nu discută, nu negociază. Aici stă urâtul blând al kitsch-ului care nu loveşte violent ci îşi aneantizează interlocutorul prin lipsa de reacţie.

„Izvorul kitschului este, fără doar şi poate, acordul cu fiinţa.

Dar cine sau ce se află la temelia fiinţei? Dumnezeu? Omul? Lupta? Dragostea? Bărbatul? Femeia?

În privinţa asta părerile sunt diferite, drept care există şi diferite soiuri de kitsch-uri: kitschul catolic, protestant, iudaic, comunist, fascist, democratic, feminist, european, american, naţional şi internaţional.

(...) mişcările politice nu se întemeiază pe nişte atitudini raţionale, ci pe nişte reprezentări, imagini, cuvinte, arhitecturi, care, la un loc, alcătuiesc cutare sau cutare kitsch politic.”

Intră în această sferă a esteticii tot ceea ce se termină cu „-centrism”: atunci când ai găsit imuabilul centru al lumii şi, prin aceasta, ai trimis tot restul la periferie, ai alunecat în kitsch, care este o specia a esteticului, nu a cunoaşterii ori moralei. Lumea devine urâtă astfel, agăţată într-un singur cui, oricum s-ar numi el.

Atunci când se află în afara noastră, este destul de uşor de recunoscut. Dar atunci cum facem cu kitsch-ul din noi înşine? Cunoscând din plin răul, urâtul, murdarul şi, atunci când e natural, să-l acceptăm aşa cum acceptăm şi opusele lor. Dar, oricât ne-am strădui, tot în kitch ajungem pentru că, spune Kundera, acesta e staţia de legătură între fiinţă (întreg) şi uitare (nefiinţă). Ceea ce nu este totuna cu a spune că nu are rost să te împotriveşti acestui fel de urât, blând dar atât de imperialist în manifestările sale. 

Kundera

Aş putea socoti asta şi altfel: Frantz socotea ireală viaţa sa între cărţi. Aspira la viaţa reală, la contactul cu alte fiinţe omeneşti care să înainteze cot la cot cu el, tânjea după strigătele lor entuziaste. Nu-şi dădea seama că ceea ce considera el a fi ireal (munca lui în izolarea bibliotecilor) era viaţa sa reală, în timp ce coloanele de demonstranţi, care pentru el însemnau realitatea, nu erau altceva decât un spectacol, un dans, o serbare, cu alte cuvinte: un vis.

 Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puţin, tineri şi partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, aceştia pot să o scrie împreună şi să-i schimbe motivele, dar, atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală e, mai mult sau mai puţin, terminată, şi fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte.

Schiţă, mâzgăleală, tablou

„Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. (...)

Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici «schiţă» nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou. 

(...) Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc.” 

(Milan Kundera - Insuportabila usurătate a fiinţei)

Dar ce-ar fi să trăieşti secvenţial, nu continuu şi monolitic („pe loc”)? Aşa încât orice să fie cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează. Din afară nu are sens şi  întreţeserea de schiţe e o mâzgăleală. Dar aceea - văzută din interiorul tabloului - e opera, capodopera, vieţii autorului. 

Mai apoi, Kundera, cu ajutorul unei metafore, imaginează că am putea trăi succesiv mai multe vieţi, în fiecare având posibilitatea să ni le amintim pe cele anterioare (mitul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche). Cei care cred că aceste experienţe ajută la ceva, se numesc optimişti. Ceilalţi, pesimişti.

PS: Îmi imaginez un altfel de Facebook în care am dat accept - sau ele mi-au dat mie - la două virtualităţi, devenind astfel prieteni: Kierkegaard şi Kundera.

Epictet plus disciplină

Pe oameni îi tulbură nu lucrurile în sine, ci părerile pe care şi le fac cu privire la lucruri. De exemplu, moartea în sine, nu este o primejdie, fiindcă nici lui Socrate nu i-a părut altfel; dar fiindcă opiniile asupra morţii o consideră un pericol, în aceasta stă de fapt pericolul. În concluzie, ori de câte ori ne vom poticni, ne vom tulbura sau sau ne vom mâhni să nu acuzăm pe altul, ci pe noi înşine, sau mai exact, propriile noastre opinii. A învinovăţi pe altul, din cauza celor pe care el însuşi le face greşit, este un lucru specific omului necultivat, a se învinui pe el însuşi este o caracteristică a celui care începe să se cultive şi a nu acuza, nici pe altul nici pe sine, este o însuşire a celui înţelept.”                                                                        (Epictet - Manualul)

Buuun! Lucrurile nu sunt ceea ce sunt, ci părerea pe care o avem noi despre ele. Între lume şi noi stau gândurile noastre! Principii de funcţionare ale teoriilor contemporane de consiliere ori de dezvoltare personală. Spuse de filosofi altădată, de psihologi ieri şi de coach-eri azi, lucrurile par simple şi evidente. Dar cum se transformă gândul în convingere, părerea în adevăr? Cum are loc, de fapt, schimbarea de paradigmă? Cum treci (să luăm exemplul lui Epictet) de la frica de moarte la ne-frica de moarte? Nu-i totul să gândeşti altfel ci să simţi aşa cum gândeşti. Iar pentru asta e nevoie de o mulţime de lucruri şi mai ales de timp. Să începi cumva şi să fii consecvent, să nu te dai bătut. Adică să fii mai întâi disciplinat înainte de a cere să fii puternic.

Cum ar fi ca Fiinţa să nu fie

Cum ar fi dacă ar exista doar aparenţa?, se întreabă Sartre? Dacă ar fi doar ne-fiinţa iar noumen-ul kantian ar fi doar o vorbă de Immanuel inventată. Cutremurător ar fi. În acel moment ne transformăm toţi în nişte particule de polen mişcându-ne haotic, bezmetic şi fără sens, pe suprafaţa unui lichid. Atunci, într-o lume golită de esenţe şi de înţeles, ne-fiinţa triumfă, există în dauna Fiinţei care, la drept vorbind, nici nu mai există. Forma ia locul conţinutului care se dizolvă în aparenţe, în fenomen. Revolta victorioasă a ignoranţilor şi a umbrelor care iau în stăpânire peştera lui Platon. Momentul în care Nietzsche constată că „Dumnezeu a murit” şi în care omul abandonat face cunoştinţă cu Neantul. Actul de naştere a lumii moderne în care totul e posibil.

Lumea ca taină interpretată

Sunt convins că lumea nu are niciun înţeles, altul decât cel pe care i-l dau eu. Alţii cred altceva şi caută acel adevăr care, deocamdatată, se ascunde de ei. Dar, până la urmă şi „ei” şi „noi”, dacă nu suntem leneşi şi suntem de bună credinţă, facem acelaşi lucru: căutăm, interpretăm, ceea ce înseamnă că dăm semnificaţii. Schopenhauer aseamănă existenţa unei hieroglife pe care suntem chemaţi să o descifrăm. Fiecare o face în felul său şi din acest punct de vedere efortul fiecăruia este lăudabil. O traducere este corectă, spune el, atunci când toate cuvintele puse împreună au un înţeles. „În aceeaşi manieră se poate dovedi că enigma lumii a fost într-adevăr descifrată. Trebuie ca o lumină egală să ajungă la toate fenomenele, ca cele mai eterogene să fie puse în armonie, ca între cele mai opuse contradicţia să se atenueze. Traducerea noastră va fi falsă dacă, explicând câteva fenomene, ea este cu atât mai mult în contradicţie cu celelalte.” afirmă filosoful german. Un personaj al lui Camus spune: „Cum mai poţi să crezi în Dumnezeu atunci când vezi un copil murind?” exprimând în acest mod incapacitatea lui de a integra un fenomen într-o anumită logică, cea a credinţei.  Se află astfel în faţa unui impas de „traducere”, lucrurile nu sunt în armonie. Accentul interpretării nu cade pe armonie, ca rezultat estetic, cu orice preţ (care se obţine ca produs derivat) ci pe înţeles, ca rezultat în domeniul cunoaşterii: dacă toate fenomenele - ceea ce se întâmplă - au un înţeles, acel înţeles e lumea. Sensul nu stă în afara componentelor sale (este imanent, nu transcendent) nici în ele, ci în raporturile dintre acestea.

(Poate de aici vine şi valoarea de cunoaştere a artei. Nu e doar „frumoasă” ci are darul de facilita interpretarea, înţeleasă uneori ca „adevăr”.)

„Rezultă că arta poate fi privită ca o interpretare a vieţii: într-adevăr, ea este îndeajuns de dezinteresată pentru a judeca universul deasupra căreia se ridică; iar, în acelaşi timp, privilegiul intuţiei estetice îi conferă puterea de a descifra enigma. În vreme ce ştiinţa se supune totodată categoriilor reprezentării şi nevoilor voinţei, arta este aproape sustrasă oricărei limitări şi eliberată de jugul voinţei.” (Th. Ribot - Filosofia lui Schopenhauer)