miercuri, 23 noiembrie 2011

Bucuria lui „în pofida”

Afirmarea fiinţei esenţiale proprii în pofida dorinţelor angoasei crează bucurie. Lucillus este sfătuit de către Seneca să facă din aceasta preocuparea sa, şi anume, „să înveţe cum să simtă bucuria”. Aceasta nu se referă la bucuria dorinţelor împlinite, deoarece adevărata bucurie este o „problemă serioasă”; ci bucuria sufletului este cea „ridicată deasupra fiecărei circumstanţe”. Bucuria însoţeşte auto-afirmarea fiinţei noastre esenţiale în pofida inhibiţiilor care vin din elementele accidentale din noi. Bucuria este expresia emoţională a curajosului „Da” faţă de adevărata fiinţă proprie. Această combinaţie de curaj şi bucurie arată la modul cel mai clar caracterul ontologic al curajului. Dacă curajul este interpretat numai în termeni etici, relaţia lui cu bucuria împlinirii de sine rămâne ascunsă. În actul ontologic al auto-afirmării fiinţei esenţiale individuale curajul şi bucuria coincid. 
(Paul Tillich - Curajul de a fi)
Complicat? Acelaşi lucru spus altfel:

„Rareori în viaţă mai simţisem o asemenea o atare bucurie. Nu era propriu-zis o bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată voioşie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. (...) Totul era pierdut.
Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam o dată cu ea.
Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.
Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:
«Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mama focului micuţa cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în faţa vetrei în care ardea focul. Râdeam şi făceam în necaz vântului, strigându-i: N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!»
La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesităţii puternice şi oarbe.
Mergeam iute pe ţărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut, strigam: «N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschis uşa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!»”
(Nikos Kazantzakis - Alexis Zorba)

Evident, drumul dintre stoicism şi Zorba e mai scurt decât pare pentru că scriitorul grec l-a audiat pe Bergson la Paris. Dar chiar şi aşa, pare că a simţit această bucurie dincoace de lecturile sale, în propriul suflet, atunci când descrie ca nimeni altul bucuria lui „în pofida”.  
Bucurie eroică ce apare de oricâte ori s-ar rostogoli povara absurdului. Până atunci când nesfîrşita osândă naşte sens din ea însăşi:

ÎI las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
(Albert Camus - Mitul lui Sisif)

duminică, 20 noiembrie 2011

De atunci

De când mi-a ars casa din temelii, văd Luna mult mai limpede.
M-am uitat la toate paradisurile care s-au prăbuşit în mine.
Am văzut paradisurile pe care le ţineam în palme, dar le-am lăsat să plece.
Am văzut promisiuni pe care nu le-am ţinut,
dureri care nu au fost adevărate,
răni pe care nu le-am vindecat,
lacrimi pe care nu le-am vărsat.
Am văzut morţi pe care nu i-am jelit,
rugăminţi cărora nu le-am răspuns,
uşi ce nu le-am deschis,
uşi ce nu le-am închis,
iubite lăsate în urmă...
şi visuri ce nu le-am trăit.
Am văzut tot ce mi s-a oferit,
ce n-am putut accepta.
Am văzut scrisorile pe care le-am dorit, dar niciodată nu le-am primit.
Am văzut cine aş fi putut fi dar niciodată nu voi deveni.

Existenţialism.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Sau ori şi

Întrebări, conflicte, probleme apar din actul suveran al alegerii, materializat, aşa cum spune teoria, în actul deciziei. A alege înseamnă a opta între două sau mai multe posibilităţi. Dar chiar dacă sunt mai multe, dacă ai răbdare şi iscusinţă, rămâi numai la două: alb sau negru, bine sau rău, raţiune sau sentiment, virtute sau păcat, materialism sau spiritualitate, interior sau exterior etc. Puse sub semnul lui „sau” intră într-o logică aristotelică a respingerii: dacă ai ales ceva, respingi tot ceea ce nu implică acel ceva. De multe ori, probabil de cele mai multe ori, această viziune asupra lucrurilor funcţionează: până şi un guru indian trebuie, din când în când, să mănânce iar timpul în care face acest lucru este obligat să şi-l rupă din cel de meditaţie. Este obligat, la un moment dat, să aleagă, să ia o decizie. Dar dacă în afară de această logică a excluderii, a lui „sau” ar exista o alta, a incluziunii, a completitudinii, a lui „şi”? Să nu respingi ci să accepţi, să nu alungi ci să primeşti, să nu judeci ci să înţelegi, să nu spui ceva ci să taci.

luni, 14 noiembrie 2011

Echilibre şi dezechilibru

Când caracterizezi pe cineva drept „echilibrat”, te gândeşti la un lucru bun sau rău. Eu am fost astfel descris şi nu m-am simţit foarte confortabil. Pornind de la fizică, de la mecanica pe care o mai ţin minte de prin gimnaziu cred că sunt trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent. Din acestea, transpus în lumea interioară, doar unul ar fi dezirabil: cel instabil pentru că oferă şansa de a trece într-o altă stare. Fiind, însă, instabil echilibrul este doar temporar. Celelalte tipuri sunt statice şi ameninţă permanent să rămână definitive: Nirvana, armonia absolută, găsirea răspunsurilor. În fapt, cam aşa am şi fost văzut: ca unul care a căutat cu osârdie şi a ajuns la înţelesurile ultime, ceea ce este inexact. Am răspuns printr-o comparaţie: paraşutiştii, în cădere liberă, nu plutesc ci zboară iar zborul nu înseamnă echilibru ci dezechilibru permanent controlat. Nu este o stare pentru care munceşti să ajungi iar odată ajuns acolo o menţii, ci o stare  pusă mereu sub semnul incertitudinii, al nesiguranţei, al dezechilibrului. Cel mult se poate spera ca această stare să devină firească, naturală dar ceea ce devine astfel nu e echilibrul ci autocontrolul, gisroscopul intern care te aduce instantaneu în poziţia dorită, fără a mai comanda raţional acest proces. Dar nu, nu este vorba în ceea ce mă priveşte de o stare de beatitudine în care să rămâi la toate rece. Cel puţin nu deocamdată.
Totuşi, se mai poate vorbi de echilibru în alt sens. Russell pomenşte, pe urmele înţelepţilor antici, de la (lipsa de) cumpătare, respectiv de oamenii care se lasă înrobiţi, orbiţi, de o singură pasiune. Cel aflat înstr-o asemenea stare devine prizonierul obiectului pe care-l urmăreşte, stare limitativă care-i închide toate celelalte opţiuni. El este, deşi filosoful englez nu pomeneşte cuvântul în acest context, dezechilibrat. Înţeleşi termenii în acest sens, eu mă consider, de astă dată, a fi echilibrat tocmai în sensul în care ceea ce am găsit e doar subiectiv, temporar şi, de aceea, supus permanent îndoielii.

marți, 8 noiembrie 2011

Căutare de sine

Priviri dezamăgite, zâmbete fără bucurie, speranţe fără suflu. Mai mulţi oameni, ajunşi la jumătatea vârstei (orice ar însemna asta), caută, îşi pun şi pun întrebări după ce au ajuns la convingerea că s-au pierdut undeva pe drum. Au trăit deja marile experienţe ale vieţii, au aflat ceea ce este important de ştiut, nimeni din afară nu mai are nimic interesant a le spune. Nu ar avea niciun motiv să mai creadă că urmează ceva, altceva, sunt îndreptăţiţi să considere că ziua de mâine este o copie palidă a unei alte zile de ieri, mai vie atunci, ieri, pentru că erau mai capabili se a se amăgi. Cine, ce are a le mai spune acestor persoane? Câţiva pomenesc în treacăt de „căutare de sine” dar cum ajungi să spui  ceva convingător cuiva despre „sinele” său când el abia şi-l bănuieşte?