vineri, 28 iunie 2013

Muzică, morală, ştiinţă

„Ataşamentul faţă de raţiune e fără îndoială admirabil (deşi, evident, e o filosofie, nu o ştiinţă); oare nu suntem aproape cu toţii de acord că oamenii trebuie să-şi asume răspunderea pentru acţiunile lor? Marele neajuns al filosofiei lui Rand e credinţa că morala poate fi un standard sau un criteriu absolut. Din punct de vedere ştiinţific, afirmaţia e nefondată. Morala nu există în natură, deci nu poate fi descoperită. În natură există doar acţiuni - acţiuni fizice, acţiuni biologice, acţiuni umane. Oamenii acţionează pentru a-şi spori fericirea, indiferent cum o defineşte fiecare în parte. Acţiunile lor devin morale sau imorale numai atunci când altcineva le judecă. Prin urmare, morala e o creaţie umană supusă la tot felul de influenţe culturale, aşa cum se întâmplă cu toate creaţiile umane. Din moment ce fiecare om şi fiecare grup pretind că ştiu ce e bine şi ce e rău în acţiunile umane, iar aceste morale diferă mai mult sau mai puţin între ele, e limpede că nu pot fi toate corecte. Aşa cum nu există un tip absolut de muzică, nu există niciun tip absolut de acţiune umană. Spectrul acţiunilor umane e un continum care exclude clasificarea strictă în acţiuni bune şi rele pe care legile politice şi codurile morale tind s-o impună. 
Rezultă oare de aici că toate acţiunile umane sunt echivalente din punct de vedere moral? Fireşte că nu, după cum se întâmplă şi în cazul muzicii. Creăm ierarhii în funcţie de gusturile noastre şi facem judecăţi bazate pe aceste standarde. Dar standardele sunt ele însele creaţii umane şi nu pot fi descoperite în natură. Un grup preferă muzica clasică muzicii rock, şi astfel îl consideră pe Mozart lui Moody Blues. În mod asemănător, un grup preferă dominaţia pastrarhală şi consideră că privilegiile masculine sunt acceptabile din punct de vedere moral. Nici Mozart, nici masculinitatea nu sunt entităţi mai bune în mod absolut, ci doar când sunt judecate ca atare de standardele particulare ale unui grup. Poligamia, de pildă, era odinioară considerată morală, acum e considerată imorală. Schimbarea s-a produs nu pentru că am fi descoperit că poligamia e imorală, ci pentru că societatea noastră (graţie, în primul rând, eforturilor femeilor) a înţeles că femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii. Dacă o jumătate a societăţii e mai fericită, societatea în ansamblu ei devine mai fericită.
Morala depinde de cadrul moral de referinţă. Dacă înţelegem că morala e o construcţie umană influenţată de culturi, devenim mai toleranţi faţă de alte sisteme de credinţă, şi prin urmare faţă de alţi oameni. Dar imediat ce un grup se erijează în arbitru moral absolut al acţiunii altor oameni, mai ales dacă membrii lui cred că au descoperit norme absolute pentru bine şi rău, toleranţa e condamnată să dispară, iar odată cu ea, raţiunea şi judecata. Aici se află principalul pericol pentru libertatea individuală. (...)
Ceea ce deosebeşte ştiinţa de toate celelalte activităţi umane (iar morala nu a putut niciodată să fie aşezată pe baze ştiinţifice) e acceptarea naturii provizorii a concluziilor sale. Nu există răspunsuri finale în ştiinţă, ci doar grade diferite de probabilitate. Până şi faptele «faptele» ştiinţifice sunt doar concluzii confirmate în asemenea măsură, încât e rezonabil să li se ofere temporar credit, dar creditul nu este niciodată absolut. Ştiinţa nu e afirmarea unui ansamblu de credinţe, ci un proces de căutare menit să construiască un corp de cunoştinţe testabile, deschis mereu respingerii sau confirmării. În ştiinţă, cunoaşterea e fluidă, iar certitudinea, efemeră. Aceasta e esenţa limitelor sale. Aceasta e şi marea ei forţă.”
(Michael Shermer - De ce cred oamenii în bazaconii)

sâmbătă, 15 iunie 2013

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens
Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 
Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)
Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 
Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens
Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

luni, 10 iunie 2013

Lecţia lui Nietzsche

... una dintre ele.



Robert Penn Warren: „Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai din ce altceva să-l faci”.
Totuşi, dacă aceste lecţii pot fi predate la seminarul de filosofie,  mă îndoiesc că pot fi însuşite acolo.

joi, 6 iunie 2013

Raţionalismul cu picioare de lut

Am o consideraţie mai mare pentru gânditorii care se îndoiesc de adevăruri decât pentru cei care le afirmă. Unul din cei din urmă este Karl Popper care, după gustul meu, este un filosof mult prea sigur pe el, pe raţionalismul (critic) care-l conduce în cunoaşte. Îl văd, din acest motiv, ca pe veselul nepot al nu mai puţin mulţumiţilor de sine iluminişti de la care am primit moştenire pozitivismul şi multe din ştiinţele sale. Dar chiar dacă am această distanţă faţă de Popper, nu pot să nu-i apreciez buna-credinţă. Iată de exemplu cum ajunge la limitele raţionalismului atunci când îl cercetează îndeaproape: Un raţionalist este cel care nu acceptă nicio cunoaştere care nu derivă din argument sau din experienţă. Dar tocmai această credinţă este doar o credinţă, ea însăşi neputând fi suţinută de argument sau de experienţă. Acesta este un argument logic. Spre cinstea sa - şi consecvent poziţiei sale conform căreia orice afirmaţie trebuie criticată - filosoful mai aduce un argument, de natură psihologică: „Dar nici argumentul logic şi nici experienţa nu pot pune bazele atitudinii raţionaliste, pentru că numai cei care sunt gata să ia în serios argumentul sau experienţa şi care deci au adoptat deja această atitudine vor fi impresionaţi de ele. Altfel spus, mai întâi trebuie adoptată o atitudine raţionalistă, pentru ca argumentul sau experienţa să fie eficace, iar atitudinea raţionalistă nu se poate de aceea baza pe argument sau experienţă.” Or, dacă raţionalismul însuşi nu se autoconţine şi nici măcar nu-şi poate susţine originea, atunci pe ce se bazează el? „Aceasta înseamnă însă că oricine adoptă atitudinea raţională face acest lucru deoarece adoptă, conştient sau inconştient, un anumit proiect, sau decizie, sau opinie, sau atitudine - şi face asta în mod «iraţional». Această adoptare poate fi descrisă ca o iraţională încredere în raţiune, fie că este făcută ezitant, fie că va conduce la un obicei stabil.” Aşadar temeiurile raţionalismului însuşi stau în încredere, credinţă, convingere iar nu în argument ori experinţă. Are, astfel, dintr-un anumit punct de vedere „rădăcinile uscate”. (PF) 
Pentru acest tip de raţionament, care duce la o concluzie care evident nu-i convine celui care-l face, dus de cei care iubesc adevărul mai mult decât pe Platon, îmi plac mai mult cei care-şi pun la îndoială certitudinile decât cei care şi le afirmă. 

marți, 4 iunie 2013

Fericire cu forţa în numele iubirii

„Acesta nu este, desigur, singurul argument împotriva ideii unei guvernări a iubirii. A iubi o persoană înseamnă a dori să o faci fericită. (Aceasta era definiţia pe care Toma d'Aquino o dădea iubirii.) Dar dintre toate idealurile politice, acela de a face oamenii fericiţi este probabil cel mai periculos. El conduce invariabil la încercarea de a impune altora scara noastră de valori «înalte» pentru a-i face să realizeze ce ni se pare nouă de mare importanţă pentru fericirea lor, în scopul, pe care ni l-am propus, de a le salva sufletele. Conduce la utopism şi romantism. Suntem cu toţii convinşi că toată lumea ar fi fericită în frumoasa şi perfecta comunitate a visurilor noastre. Şi fără nicio îndoială că ar fi raiul pe pământ dacă noi ne-am putea iubi cu toţii unul pe celălalt. Însă încercarea de a aduce raiul pe pământ produce invariabil iadul. Ea duce la intoleranţă. Duce la războaie religioase şi la salvarea sufletelor prin Inchiziţie. Iar aceasta, cred eu, se bazează pe o completă neînţelegere a datoriilor noastre morale. Este datoria noastră să-i ajutăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru; dar nu poate fi datoria noastră să-i facem pe alţii fericiţi, de vreme ce aceasta nu depinde de noi, şi de vreme ce aceasta ar însemna de prea multe ori o invadare a intimităţii celor faţă de care avem intenţii atât de binevoitoare. Cerinţa politică a metodelor graduale (opuse celor utopice) corespunde deciziei că lupta împotriva suferinţei trebuie considerată o datorie, în vreme ce dreptul de a avea grijă de fericirea altora trebuie considerat un privilegiu restrâns la cercul limitat al prietenilor. În cazul prietenilor putem probabil să avem un anumit drept să încercăm să impunem scara noastră valorică - preferinţele noastre cu privire la muzică, spre exemplu. (Şi putem chiar simţi că aceasta este datoria noastră de a le deschide o lume de valori despre care credem că poate contribui atât de mult la fericirea lor.) Acest drept al nostru există numai dacă, şi deoarece, ei pot scăpa de noi; pentru că prietenia poate lua sfârşit. Folosirea unor mijloace politice pentru a impune propria scară de valori asupra altora este însă o chestiune diferită. Durerea, suferinţa, injustiţia şi prevenirea acestora, acestea sunt eternele probleme ale moralei publice, «agenda» politicilor publice (...) Valorile «mai înalte» trebuie în genere să fie considerate ca nefiind pe agendă şi trebuie lăsate pe terenul laissez-faire-ului. Astfel, ar trebui să spunem: ajută-ţi duşmanii; sprijină-i pe cei suferinţă, chiar dacă aceştia te urăsc; iubeşte-ţi însă numai prietenii.”
(Karl Popper - Apărarea raţionalismului)