Muzică, morală, ştiinţă

„Ataşamentul faţă de raţiune e fără îndoială admirabil (deşi, evident, e o filosofie, nu o ştiinţă); oare nu suntem aproape cu toţii de acord că oamenii trebuie să-şi asume răspunderea pentru acţiunile lor? Marele neajuns al filosofiei lui Rand e credinţa că morala poate fi un standard sau un criteriu absolut. Din punct de vedere ştiinţific, afirmaţia e nefondată. Morala nu există în natură, deci nu poate fi descoperită. În natură există doar acţiuni - acţiuni fizice, acţiuni biologice, acţiuni umane. Oamenii acţionează pentru a-şi spori fericirea, indiferent cum o defineşte fiecare în parte. Acţiunile lor devin morale sau imorale numai atunci când altcineva le judecă. Prin urmare, morala e o creaţie umană supusă la tot felul de influenţe culturale, aşa cum se întâmplă cu toate creaţiile umane. Din moment ce fiecare om şi fiecare grup pretind că ştiu ce e bine şi ce e rău în acţiunile umane, iar aceste morale diferă mai mult sau mai puţin între ele, e limpede că nu pot fi toate corecte. Aşa cum nu există un tip absolut de muzică, nu există niciun tip absolut de acţiune umană. Spectrul acţiunilor umane e un continum care exclude clasificarea strictă în acţiuni bune şi rele pe care legile politice şi codurile morale tind s-o impună. 

Rezultă oare de aici că toate acţiunile umane sunt echivalente din punct de vedere moral? Fireşte că nu, după cum se întâmplă şi în cazul muzicii. Creăm ierarhii în funcţie de gusturile noastre şi facem judecăţi bazate pe aceste standarde. Dar standardele sunt ele însele creaţii umane şi nu pot fi descoperite în natură. Un grup preferă muzica clasică muzicii rock, şi astfel îl consideră pe Mozart lui Moody Blues. În mod asemănător, un grup preferă dominaţia pastrarhală şi consideră că privilegiile masculine sunt acceptabile din punct de vedere moral. Nici Mozart, nici masculinitatea nu sunt entităţi mai bune în mod absolut, ci doar când sunt judecate ca atare de standardele particulare ale unui grup. Poligamia, de pildă, era odinioară considerată morală, acum e considerată imorală. Schimbarea s-a produs nu pentru că am fi descoperit că poligamia e imorală, ci pentru că societatea noastră (graţie, în primul rând, eforturilor femeilor) a înţeles că femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii. Dacă o jumătate a societăţii e mai fericită, societatea în ansamblu ei devine mai fericită.

Morala depinde de cadrul moral de referinţă. Dacă înţelegem că morala e o construcţie umană influenţată de culturi, devenim mai toleranţi faţă de alte sisteme de credinţă, şi prin urmare faţă de alţi oameni. Dar imediat ce un grup se erijează în arbitru moral absolut al acţiunii altor oameni, mai ales dacă membrii lui cred că au descoperit norme absolute pentru bine şi rău, toleranţa e condamnată să dispară, iar odată cu ea, raţiunea şi judecata. Aici se află principalul pericol pentru libertatea individuală. (...)

Ceea ce deosebeşte ştiinţa de toate celelalte activităţi umane (iar morala nu a putut niciodată să fie aşezată pe baze ştiinţifice) e acceptarea naturii provizorii a concluziilor sale. Nu există răspunsuri finale în ştiinţă, ci doar grade diferite de probabilitate. Până şi faptele «faptele» ştiinţifice sunt doar concluzii confirmate în asemenea măsură, încât e rezonabil să li se ofere temporar credit, dar creditul nu este niciodată absolut. Ştiinţa nu e afirmarea unui ansamblu de credinţe, ci un proces de căutare menit să construiască un corp de cunoştinţe testabile, deschis mereu respingerii sau confirmării. În ştiinţă, cunoaşterea e fluidă, iar certitudinea, efemeră. Aceasta e esenţa limitelor sale. Aceasta e şi marea ei forţă.”

(Michael Shermer - De ce cred oamenii în bazaconii)

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens

Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 

Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)

Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 

Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens. 

Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

Cunoaştere relativă, morală absolută

Cunoaşterea şi morala (nu în sens de moralitate, ci în sens larg de temei al oricărei acţiuni) merg evident mână în mână. Ca să ştii pentru ce faci un lucru - în baza a ce - şi cum să-l faci în numele unui Bine după care să-l evaluezi, ar fi necesar să cunoşti atât contextul în care acţionezi cât şi alte contexte aşa încât să poţi compara şi, din nou, în numele unui criteriu valoric, să decizi. Aşa cum în teren ai nevoie de o hartă, tot astfel în morală ai nevoie de cunoaştere. Este drept că această nevoie nu este la fiecare stringentă: un credincios, de exemplu,  are trasat contextul acţiunilor sale şi nu-şi pune problema comparaţiei şi alegerii din acest punct de vedere. Dar chiar şi el are nevoie de cunoaştere în interiorul credinţei sale, fie şi numai pentru faptul că aceasta îi oferă nişte principii a căror aplicare la situaţiile concrete îi revine tot individului. 

Cam aceasta ar fi legătura dintre cele două activităţi - de cunoaştere şi de acţiune. Dar ele se despart la un moment dat cel puţin din perspectiva a ceea ce numesc aici „gândire critică”. Dacă eşti de bună credinţă în cunoaştere descoperi că în faţa criticii, totul se dizolvă, nimic nu rezistă. Cauză după cauză este eliminată, raţiune după raţiune îşi găseşte fiecare alte raţiuni şi tot astfel la nesfârşit. Dacă istoria gândirii - individuale şi colective - poate fi caracterizată drept una a descoperirilor, ea este, în aceeaşi măsură, una a crizelor. Fiecare amăgire - considerată la momentul său de glorie un succes - are drept revers o dezamăgire. Aşadar, din acest punct de vedere, cunoaşterea nu poate sta la în-temeierea realului ci, mai curând, la pulverizarea lui.

Dacă morala ţine pasul cu această cunoaştere, îi va urma soarta. Luată la bani mărunţi, nicio morală nu rezistă, nimic nu se poate constitui convingător drept criteriu de distingere între bine şi rău. Dar dacă în cerectarea realului ne permitem să fim relativişti, în morală, la un moment dat, trebuie (este necesară) fixarea unui reper, altfel toată lumea se scurge în nefiinţă. Stabilirea acestui punct - relativ din punctul celorlalţi de vedere, absolut din perspectivă proprie - este misiunea fiecăruia. Mă refer la cei care nu-l au, dar din fericire, la drept vorbind  fiecare, oricât de sceptic/relativist ar fi are un dram de absolut care se reflectă în afară atunci când rosteşte pentru sine sau pentru alţii o judecată cum ar fi: vreau/nu vreau, îmi place/nu-mi place etc..

Bovarism (II)

Dacă bovarismul, aşa cum îl înţelege Jules de Gaultier în lucrarea cu acest titlu, este o caracteristică universală, atunci merită cercetat care sunt şi caracteristicile sale nepatologice. Punctul de plecare în acest demers este convingerea, susţinută prin argumentele filosofiei, că lumea în care trăim este exclusiv una fenomenală, nu are niciun miez (Absolut, numen etc.)  şi, în absenţa acestuia orice cunoaştere este relativă, sau cum aveau să spună postmodernii, toate discursurile sunt echivalente epistemologic. Din orice parte ai porni cunoaşterea şi oriunde ai ajunge cu ea, „există identitate între a cunoaşte lucrurile şi a le cunoaşte altfel decât sunt.”  Din fericire, poate, (altfel nu am fi avut I-phone şi nici I-pad) majoritatea oamenilor nu este conştientă că orice miză este falsă, că orice efort zadarnic, că toate drumurile se pierd în deşert. Prin elanuri entuziaste, oamenii crează permanent prin efort realul fără să bage de seamă că Adevărul luat îndeobşte drept scop a devenit un mijloc al unui un scop care nu este al lor. 

Dar ceea ce facem iluzionându-ne, ne salvează existenţa pe mai multe planuri. Unul dintre ele: perceperea bovarică a lumii, altfel decât este, este tocmai reflexia acesteia. Atâta timp cât lumea este dinamică, polimorfă, în permanentă schimbare, raportarea flexibilă la ea, niciodată fermă, dogmatică, este un semn de înţelepciune. Stagnarea, contemplarea imobilă a lumii, este echivalentă cu deconectarea de la devenirea realului, conducând, în cele din urmă la inadaptare şi degenerescenţă.   

Or, din acest punct discuţia pentru Gaultier nu se mai pune în termeni de Adevăr, ci de utilitate. Eu am văzut aici o apropiere cu construcţioniştii contemporani (Gergen) care consideră adevărul, raţionalitatea, Dumnezeu etc. ca expresii ale utilităţii particulare, într-un anumit moment, a unui anumit grup de oameni. Răsturnarea de perspectivă relansează toată discuţia despre cunoaştere şi sens şi-i aşează pe „bovarici” în avangarda cunoaşterii. Cercetarea de sine, a naturii, posibilitatea ştiinţei, influenţele istorice, progresul au rost din perspectiva utilităţii chiar dacă se dovedeşte o iluzie din cea a Adevărului. „Dacă adevărurile nu sunt nimic prin ele însele, dacă ele nu închid nicio realitate, în aşa fel încât nu există adevăr obiectiv, ele îşi arată resorturile, aparate de mişcare şi inhibiţie în acelaşi timp, prin intermediul cărora realitatea se formează şi se mişcă şi fără de care nu ar mai exista realitate. Credinţa în existenţa adevărului, absurdă din punct de vedere intelectual, condiţionează existenţa realului, care se întemeiază pe arbitrar şi iraţional.” Medicina, de exemplu, crează, incontestabil produse utile prezervării sănătăţii, însă nu aduce niciun adevăr despre moarte, viaţă, suflet etc. care rămân probleme permanent deschise. La urma urmei, nu adevărul îi „mână în luptă” pe cercetători, ci altceva. „Trebuie deci să recunoaştem că pentru cea mai mare parte a umanităţii bucuriile şi suferinţele legate de senzaţie şi de derivatele ei sînt atît de puternice încît ele explică toate eforturile încercate pentru a spori şi întări stările de bucurie, pentru a diminua şi aboli stările de suferinţă. Binefacerile provizorii dar imediate, aduse în orice moment al evoluţiei istorice şi în toate ocaziile prin industria inteligenţei, explică suficient faptul că umanitatea a considerat cunoaşterea drept un mijloc de ameliorare a vieţii şi, deşi cea mai mare parte a dezvoltărilor precedente a avut ca obiect să ne facă să vedem că această credinţă e o iluzie, nu e cazul, din punct de vedere intelectual, să credem că această iluzie ar putea dispărea.” Revenind la punctual anterior de vedere, se constată că adevărurile astfel descoperite nu supravieţuiesc utilităţii lor (creştinismul însuşi urmând să aibă o asemenea soartă, adică să dispară atunci când nu va mai fi util). Dar chiar şi aşa, într-un anume sens, între timp, omenirea va fi progresat.

Cumva, Gaultier răspunde întrebării Cum e posibilă cunoaşterea în absenţa Adevărului? şi prin aceasta este un gânditor al timpurilor noastre confuze, pentru noi, invadaţi de prea multe adevăruri, prea multe „certitudini” efemere, dar goliţi de Absolut. Studiul lui Gaultier nu are propriu-zis o concluzie. El a şi menţionat că nu urmăreşte să aplice o reformă de niciun fel ci doar să pună la dispoziţia spectatorilor o lorgnetă prin care oamenii să perceapă mai corect spectacolul lumii. Unul din multele lorgnete pe care omul contemporan le are la dipoziţie pentru a-şi afla, sau alege, dacă este curios, locul în lume. 

Bovarism (I)

Doamna Bovary m-a fascinat mereu. Această fascinaţie vine, cred, din intuiţia faptului că ceea ce este în neregulă cu ea, este în neregulă şi cu mine. Cumva aceasta este şi ideea care se degajă din lucrarea lui Jules de Gaultier, „Bovarismul”, scrisă pe la 1900. Simpatica doamnă, nu doar ea, ci bună parte din opera lui Falubert, este un punct de plecare în dezvoltarea unui sistem filosofic care conduce la câteva concluzii surprinzătoare prin îndrăzneala şi actualitatea lor. Bovarismul este, pentru autorul acestei mici lucrări, capacitatea omului de a se concepe altul decât este. Avem, noi oamenii, o natură reală, ceea ce suntem şi o alta a lui ceea ce credem că suntem. Dacă reprezentăm grafic, sub formă de unghi cele două realităţi, acesta descrie ceea ce Gaultier numeşte indicele bovaric, care poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de individ. Atunci când distanţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem depăşeşte o anumită limită, bovarismul, ca în cazul celei care i-a dat numele, devine patologic. Emma a pierdut, pe baza anumitor predispoziţii şi influenţată de lecturile sale, contactul cu realitatea îmaginându-se o cu totul altă persoană decât este; mai mult lumea în care trăieşte este una imaginară şi nu cea „adevărată”.

Dar nu numai oamenii o pot lua razna ci grupurile, naţiunile, societăţile bovarizează la rândul lor, percepându-se altele decât sunt. În treacăt, societăţile se pot afla sub influenţa exagerată dar inconştientă a trecutului sau/şi a străinătăţii. (Probabil societatea românească, de vreo 200 de ani bovarizează în ambele sensuri.)

Aceasta este psihologia şi istoria, însă autorul studiului este filosof. Întrebuinţând argumentele timpului său, luate din Kant, Schopenhauer şi Nietzsche ajunge la concluzia că nici în metafizică lucrurile nu stau altfel: Fiinţa şi, odată cu ea observatorul acesteia, nu pot fi cunoscute. Argumentele sunt multe şi elaborate (recunosc că nici nu le-am înţeles pe toate), aici doar unul dintre ele: Fiinţa, care este un Unu, pentru a se cunoaşte, trebuie să se scindeze, să desprindă din ea însăşi un observator care să analizeze, or astfel nu ar mai fi Unu. La fel şi persoana, nu se poate cunoaşte integral pe sine, pentru că odată scindată este altceva decât luată ca întreg. Şamd. Deşi a plecat de la bovarism văzut ca o deficienţă, ca un fel patologic de a fi în lume, autorul ajunge la concluzia că lucrurile nu pot sta altfel: suntem (ca indivizi şi societate) condamnaţi să fim bovarici, atâta timp cât nu ne putem cunoaşte integral pe noi înşine, societatea în care trăim, lumea în care existăm. Emma Bovary doar a exagerat, însă în proporţii mai mari sau mai mici, individual sau la nivel de grup, nu putem cunoaşte Adevărul. Aceasta nu este o deficienţă de percepţie ci efectul unei concluzii care m-a apropiat de această carte: Adevărul nu există.

Nu doar Adevărul (obiectiv) nu există, dar nu există nici alţi piloni ai gândirii occidentale, de orice natură ar fie ea, filosofică sau religioasă. Nu există cunoaştere completă a realităţii autentice şi nu există şi nici libertate. Dacă despre inexistenţa libertăţii aşa cum este înţeleasă aici am mai pomenit, să încerc să surprind câte ceva din ideile autorului despre imposibilitatea cunoaşterii. Expresia optimismului occidental în capacitatea de cunoaştere a omului este ştiinţa or Gaultier demolează fundamentele acesteia. Motorul cunoaşterii este dorinţa omului de a fi fericit şi, prin extensie, nemuritor, punând în slujba acestei dorinţe secrete entuziasmul şi puterea sa de muncă în vederea descoperirii legilor naturii. Dar dacă descoperă vremelnice adevăruri, omul rămâne în esenţa sa, nefericit. „Păcălit de acest miraj (al cunoaşterii) omul se străduie, iar grija constantă de a-şi face existenţa mai bună îl duce la crearea ştiinţelor. Pune mâna pe forţele naturale, care vor trebui să le cruţe pe ale sale, şi ajunge, prin mii de invenţii, să-şi înmulţească bogăţiile în proporţii de necrezut. Dar, în acelaşi timp, sensibilitatea lui se deplasează: neplăceri şi supărări pe care nu le cunoştea năvălesc asupra lui. Ceea ce-i era indiferent îi face rău. Numărul nevoilor creşte odată cu bogăţiile. Ajunge să-şi piardă facultatea de a mai resimţi vreo nevoie şi cade în plictiseală.” Astfel, deşi îndeobşte despărţite, dacă nu chiar puse în opoziţie, religia şi cunoaşterea (prin ştiinţe) răspund aceluiaşi scop: să aducă omului o iluzorie putere, sens, fericire aici pe Pământ şi, eventual, nemurire într-o altă existenţă. Prin credinţă pur şi simplu sau prin credinţa în Adevăr (Gaultier constată în timpul său o religie a Adevărului prin ştiinţă, a progresului, care nu a dispărut nici în timpul nostru). Cercetătorul realului vrea să-şi sporească bucuriile, dar nu reuşeşte decât să sporescă ştiinţa. Ca şi când ar fi în slujba altcuiva, aşa cum omul care iubeşte era pus de Schopenhauer în slujba unui Geniu al Speciei. „Omul se crede dăruit cu puterea de a putea modifica Universul în avantajul său; se întâmplă acum, ca şi altădată, că el se concepe altul decât este şi, în timp ce-şi împinge către această finalitate egoistă întreaga energie, el dezvoltă o forţă care este utilizată pentru o finalitate străină.” Mânaţi de iluzii, vom continua la nesfârşit să cunoaştem, să credem, să iubim sperând că vom atinge vreun liman care rămâne, însă, mereu îndepărtat.

Emma nu are să ne dea, prin Gaultier, numai veşti proaste. Atâta timp cât boala de care suferă ea este a noastră, a tututor, ea face parte din natura umană şi va trebui să ne-o asumăm. Suntem nevoiţi să trăim cu ea, de această dată cu mai puţine iluzii şi, cum aveau să spună existenţialiştii care l-au urmat pe autorul studiului, mai autentic.  

Schimbare de paradigmă

Eşti ptolemeic: în fiecare zi vezi Soarele răsărind, descriind cu mişcarea sa o traiectorie pe cer şi apunând dincolo de orizont. Nu ştii unde se duce şi ce face noaptea dar ştii măcar că Pământul este fix. Dacă eşti curios, apar o serie de probleme care ridică semne de întrebare, cum ar fi eclipsele, anotimpurile, alternanţa zi/noapte, traiectoria variată a Soarelui în perioade diferite ale anului şi multe altele, care sunt din ce în ce mai dificil de surmontat cu cât te adânceşti în studiu. Ceea ce la început părea simplu, de la sine înţeles, este complicat şi din în ce mai neverosimil. Auzi discursuri timide care ajung accidental la urechile tale, doar sunt nişte erezii, că de fapt Pământul nu este buricul Universului şi că, oroare!, el este cel care se învârte în jurul Soarelui. Nu le dai crezare, ba chiar le ironizezi, de câte ori ai ocazia. Dar pentru că stima de sine, printre alte vanităţi, cere să verifici orice cunoaştere, din orice sursă ar veni ea, o analizezi, superior, şi pe aceasta. Surpriză! Ipoteza absurdă validează mai multe ipoteze decât cea susţinută de evidenţă. De fapt, dacă este acceptat că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, singurul argument care rămâne în picioare este că vezi cu proprii tăi ochi că nu este aşa. E prea puţin şi insuficient pentru o persoană de bună credinţă.

Devii copernican.

Antiraţionalism

„Principiile servesc la tiranizarea sau la justificarea sau la cinstirea sau la defăimarea sau la tăinuirea obişnuinţelor - pesemne că doi oameni cu principii identice le pot folosi pe acestea în scopuri fundamental diferite.” (Fr. Nietzsche)

Trist, sfâşietor moment când, după ce ai căutat adevărul, constaţi că acesta este doar sluga supusă a convingerilor care le aveai şi până atunci. („Ne întoarcem la limitele cu care am început.”) Doar că acum convingerile vechi sunt mai „argumentate” şi astfel netezesc şi lărgesc calea spre dogmă (dacă înainte aveai doar o părere, acum eşti în posesia unei „cunoaşteri”). Nu adevărul ne este de folos - sau tocmai că este de folos, dar un folos al mijlocului şi nu al scopului - pentru că el nu schimbă nimic în configuraţia cunoaşterii, ci doar capacitatea de a afla ceea ce se află dincolo de el. 

Scepticism, relativitate. Mai departe

Nimic nu-i dat în sine. Lipsa de sens a existenţei poate fi susţinută cu succes (nici nu-i greu atâta timp cât existenţa chiar nu are niciun sens), dar privind în jur, în afară sau în interior, observ că un sens există în tot ce-i viu. Chiar şi cel care se lamentează ori se sinucide filosofic afirmă ceva din afara lui. Chiar şi o absenţă. Tot astfel cum, în teoria cunoaşterii, scepticismul pare o şcoală de filosofie foarte argumentată, bine aşezată, convingătoare, dar nu putem să nu constatăm că de la Sextus Empiricus cunoaşterea a avansat binişor în câteva domenii. 

Scepticism, relativitate sunt etape necesare ale cunoaşterii, mult mai onorabile şi mai inconfortabile decât convingerile dogmatice. Dar nici onorabilitatea şi nici inconfortul nu sunt măsura cunoaşterii, aşa cum jertfa nu este măsura iubirii, cum pomenea cineva zilele acestea. Cunoaşterea are ca scop adevărul, de orice natură ar fi el, chiar relativă, şi în acest sens cunoaşterea este mai mult drum fără oprire decât punct final. Relativitatea  (corelativ, lipsa de sens) nu pune punct, ci relansează căutarea. 

Importanţa contextului

Orice scenă a balconului riscă să devină o scenă a balconului într-un teatru de păpuşi dintr-un Univers paralel. (tot Huxley dar citat din memorie).
Orice scenă dramatică (tragică) poate deveni ridicolă pusă într-un alt context. Dar şi invers este valabil, cum spunem noi: „Chiorul este împărat în ţara orbilor”. Există adevăruri şi erori care sunt astfel numai în funcţie de auditoriu, de public. De Universul ales.