miercuri, 27 februarie 2013

Modelul compatibilist de libertate

Sunt unii oameni care fetişizează raţiununea, alţii care o dispreţuiesc. Încerc să nu ajung la niciuna dintre extreme însă recunosc faptul că îi respect cu adevărat pe cei care îşi folosesc eficient, eficace, corect mintea. Există multe argumente pro şi contra raţiunii (care ar trebui definită mai întâi, dar să o luăm în cel mai larg sens, de întrebuinţare a minţii) dar m-am gândit la unul care, pentru mine, pare, în acest moment, convingător.  „Doamne, fereşte-mă să mor din prostie!” m-am gândit. Adică să existe pe lume lucruri care să mă distrugă, eu să pot să iau cunoştinţă de ele, dar să nu o fac din diferite motive, ignoranţă sau lene. Aşa cum aş ieşi în trafic fără să pun mâna pe un manual de reguli de circulaţie. Spuneam altădată că nu există manuale de întrebuinţare ale existenţei, însă există, totuşi, cunoaştere în acest domeniu. Poţi înainta, stagna sau regresa în cunoaştere. Adică, oricând este ceva de făcut.

Acest sentiment mi l-a trezit lectura unei cărţi de care am pomenit şi anterior: Gândeşte, de Simon Blackburn. Titlul are şi un subtitlu, O introducere convingătoare în filososofie dar e vorba de abordarea unor teme clasice ale disciplinei la care autorul oferă nişte soluţii. Una dintre aceste probleme este cea a posibilităţii existenţei libertăţii în condiţiile unui determinism strict care ar guverna vieţile nostre (de fapt şi varianta opusă, a existenţei hazardului, conduce la concluzii limitative asupra libertăţii („Hazardul este la fel de  neîndurător ca necesitatea”.) Viziunea creştină clasică a unui suflet dotat cu liber arbitru este pusă de Blackburn în contextul filosofiei dualiste a lui Descartes şi nu duce acolo unde credincioşii sunt convinşi că ar trebui să ajungă. Până la urmă, ideea de suflet şi de libertate a sa este mai mult un model uman prin care încercăm să înţelegem lumea şi mai puţin unul divin. Dar, aici pe pământ, ce avem de făcut?
Raţiunea, rolul ei şi prin aceasta treaba filosofului sunt introduse prin intermediul unui model decizional al creierului care prin intermediul a patru module - scanner (care observă realitatea), generator de arbori (generează variante), evaluator (alcătuieşte ierarhii şi priorităţi în funcţie de anumite criterii), producător (executant) - descrie drumul de la informaţie la acţiune. În general, acest proces este aproape automat: Vedem ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, variantele sunt cele pe care le ştim, criteriile de alegere şi modalităţile de acţiune sunt cele ale drumurilor bătătorite. Autorul insistă aspra ideii că aceste module nu trebuie să rămână anchilozate, ci să se flexibilizeze astfel încât variantele de alegere să se multiplice. El aduce exemplul profesorilor care ar avea o vorbă: „Nu mă deranjează un elev prost, dar îmi displace, în schimb unul leneş”. Profesorii sunt persoanele puse tocmai să reconfigureze modulele de evaluare şi astfel să schimbe  (în bine) şansele elevului. Or, dacă un elev prost este încremenit într-o anumită stare, unul leneş poate fi urnit din situaţia în care se află. Tot astfel ar fi de dorit să se întâmple şi cu noi: într-o situaţie dată să putem avea cât mai multe imagini ale aceleiaşi realităţi, să descriem cât mai multe alternative şi să evaluăm din prisma mai multor criterii. 
În concluzie, cred, libertatea ar depinde de două componente: capacitatea de a fi flexibil şi înţelepciunea de a-ţi păstra opţiunile deschise astfel încât să nu intri în „fundături” care nu doar că nu duc nicăieri ci le anulează şi pe cele viabile.  

Printre altele, frumuseţea acestei teorii stă în faptul că aduce, încă o dată, libertatea lângă cunoaştere: dacă ştii mai multe, ai în vedere mai multe căi de acţiune. Pe de altă parte, Blackburn se ocupă în detaliu şi despre limitele acestei teorii „compatibiliste” (care încearcă să concilieze libertatea cu determinismul), care nu sunt deloc neglijabile. Dar ce aş vrea eu să subliniez este nu un anumit model de libertate - la urma urmei fiecare îşi croieşte viaţa după propria existenţă - ci faptul că oricând se poate gândi o ieşire dintr-o anumită situaţie şi dacă cineva, să spunem, se simte condamnat, nu este nici din vina stăpânului, a „stării de lucruri” şi nici a unei teorii (a destinului, determinării, lipsei de libertate etc.) Numai de mintea nostră depinde să nu murim din prostie. Rămân, desigur, multe alte cauze. 

vineri, 22 februarie 2013

Direcţii în cunoaştere

„Conchizând, este util să reţinem următoarele patru posibilităţi în domeniul epistemologiei (adică al teoriei cunoaşterii). Avem, în primul rând, fundaţionalismul raţional al lui Descartes. În al doilea rând, avem fundaţionalismul natural al lui Hume. Apoi există teoria coerentistă. Şi în final, înălţându-se asupra tuturor acestora ca un spectru, stă scepticismul, conform căruia cunoaşterea e imposibilă. Fiecare dintre aceste teorii s-a bucurat de susţinători redutabili. Indiferent pe care dintre ele o preferaţi, vă veţi găsi aşadar în compania unor mari filosofi.” 
(Simon Blackburn - Gândeşte

Atunci când se referă la fundaţionalism, autorul este în poziţia lui Moromete care-l întreabă pe interlocutor „Pe ce te bazezi?”, atunci când face o afirmaţie. Descartes găseşte această temelie, cu ajutorul raţiunii, în sine şi mai apoi în existenţa lui Dumnezeu – Cogito ergo sum ergo Deus est – dar temelia descoperită nu este pe atât de solidă pe cât şi-ar fi dorit-o. David Hume pleacă de la principiile francezului însă include, alături de raţiune, în mijloacele cunoaşterii şi datele oferite simţuri, respinse de Descartes ca fiind înşelătoare. Totuşi, Hume nu poate respinge presupoziţia predecesorului său care îşi ridica problema că tot ceea ce trăim ar putea fi un vis produs de un Geniu Rău. Teoria coerentistă contestă necesitatea unui fundament primordial pe care să se sprijine cunoaşterea şi constată coerenţa sistemului nostru obişnuit de opinii şi cunoştinţe care, de bine de rău, ne serveşte în viaţa cotidiană. Astfel opiniile se sprijină unele pe altele, ca o reţea. Dar faptul că tot sistemul nostru de cunoştinţe este complex şi coerent nu înseamnă că e şi adevărat. Şi nebunii au logica lor, uneori foarte complexă, spune Camil Petrescu. În sfârşit, ultima opţiune, scepticismul - „ca un spectru” - prin care se refuză posibilitatea – completă sau numai în anumite domenii – cunoaşterii.

marți, 19 februarie 2013

Şlefuitorul de lentile

„Viaţa era frumoasă în simplitatea ei. Bento (prenumele în limba portugheză al lui Baruch Spinoza) era perfect de acord cu ideea lui Epicur că nevoile omului sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă, de câteva cărţi, hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile pe săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care doreau să citească Scripturile în limba maternă.” 
(Irvin D. Yalom - Problema Spinoza)

M-a sedus mereu această imagine a lui Spinoza, un mare filosof raţionalist, care a ales să-şi câştige existenţa şlefuind lentile în timp ce gândea legile Universului şi ale omului într-un sistem cvasigeometric. Să-ţi asiguri strictul necesar cu mâinile iar „guldenii”, nu foarte mulţi, să îţi asigure nu doar mâncarea ci libertatea însăşi. Exact acei bani din care poţi trăi fără a-ţi vinde sufletul niciunui stăpân. 

sâmbătă, 16 februarie 2013

Eroismul celor care ştiu


Există un eroism al omului care nu se minte, care nu învinovăţeşte pe nimeni pentru ceea ce i se întâmplă, care găseşte soluţii doar în el şi în credinţa sa. Omul aşa cum este el, pur, fără costume şi deghizări, în luptă cu destinul şi care, prin acceptarea acestei încleştări, se ridică deasupra sorţii. O luptă din start pierdută (de pierdut pierdem toţi această luptă) dar tocmai de aceea eroică. Astfel de oameni nu sunt (doar) marii cuceritori ai istoriei, iluştrii înţelepţi ai lumii care au lăsat lucruri durabile în urma lor. Sunt cei de lângă noi care au fost Acolo şi care au ales să se întoarcă şi care, cu vocea abia şoptită şi cu privirea adâncită, ne spun şi nouă ce au văzut, aşa încât să aflăm şi noi care ne sunt datoriile şi lucrurile care contează cu adevărat într-o lume care în majoritatea timpului şi a locurilor mai mult se ascunde decât se dezvăluie. Iar când spun „eroism” nu spun neînfricat. Nu acesta este echivalentul lui „curaj” pe care-l accept. Omul curajos este lucid şi de aceea înfricoşat de Neant pentru că a acceptat să-l vadă în toată (i)realitatea sa, dar, în ciuda acestei absolute spaime, alege să rămână omul care este. Poate altfel, schimbat în forma sa, dar mai aproape de ceea ce este. Nu merită vorbit despre „eroismul” de a te ascunde mereu, cât mai rafinat şi mai eficient (pentru aceasta e de ajuns să ieşi pe stradă sau să deschizi televizorul ori o „reţea de socializare”) ci despre acela de a înfrunta şi de a te ridica pentru o clipă deasupra a ceea ce e mai puternic decât tine. Spus altfel, o agonie (cuvant care vine din greacă unde înseamnă luptă) trăită în solitudine. 

marți, 12 februarie 2013

Cuvinte moarte

Unele lucruri, din cele mai grave, te fac să te cutremuri, să te îndoieşti şi să te pierzi. Atunci când ai strâns o fărâmă de certitudine, care se cheamă - ironic - să zicem „relativism”, vine ceva şi mătură tot. Oricât de firav şi de elastic ar fi un adăpost, există vânt şi cutremur pentru el, pentru a-l face una cu pământul. Iar ce dispare nu este atât edificiul în sine, e atât de vag că parcă nici nu ar exista, cât cărămizile din care este făcut. E dureros să nu mai crezi nici măcar în cuvinte, să constaţi că nu mai exprimă nimic, ca ajung nişte ambalaje goale. E ultima - penultima - pierdere aceasta, să numai crezi în ceea ce tu însuţi spui. Lumea, atunci, nu devine tăcută ci dispare cu totul. Abia atunci realizezi că oricât de puţin ai fi avut, şi aceasta îţi poate fi luat. 
Dacă ai noroc, reîncepi să crezi în cuvinte. Lumea poate să renască, cel puţin până data viitoare, la următoarea întâlnire cu Neantul. Suntem norocoşi că putem uita. 

sâmbătă, 9 februarie 2013

Credinţa în lumea lui „ca şi cum”

Credinţa este sursa oricărei acţiuni semnificative. Avem nevoie de un sistem axiologic personal care să ne ghideze acţiunile şi sensurile noastre. Paradoxul credinţei este că nu putem fi niciodată siguri de nimic, dar trebuie să acţionăm ca şi cum am fi, în deplină cunoaştere că acest lucru s-ar putea să nu fie aşa. Acest lucru produce anxietate pe care încercăm s-o diminuăm căutând certitudine. Kierkegaard a vorbit despre a face un  salt de credinţă şi a trăi ca şi cum am fi un cavaler al credinţei, ceea ce înseamnă a trăi într-un mod în care suntem deplin angajaţi şi în care nu încercăm să ne sustragem vieţii prin refuz sau prin cereri simple. 
(Din Glosar în Deurzen şi Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială)

În fapt voiam să copiez aici un alt termen (autenticitate) din Glosar însă mi-au căzut ochii pe o expresie la care sunt, în ultima vreme, foarte sensibil: „ca şi cum”. Apreciez gânditorii existenţialişti pentru că duc gândirea lor până la ultimile consecinţe, fără a se sprijini de nici un suport exterior fiinţei umane. Chiar şi în cazul celor care cred în Dumnezeu, cum este Kierkegaard, îndoielile nu dispar ci parcă sunt amplificate de o prezenţă absolută care tace, mai crudă decât este absenţa absolută a oricărei divinităţi. Dar în această lume incertă, ambiguă etc., până şi aceşti gânditori au nevoie să arunce ancore, să stabilească repere pe care le găsesc, unde altundeva?, în credinţă iar temeiul acesteia este în altă parte decât în raţiune. Dar cum să crezi în ceva în interiorul unei lumi „în care nu putem fi niciodată siguri de nimic?” Pur şi simplu să crezi, ca şi cum ai fi sigur. 
Acest „ca şi cum” l-am întâlnit şi în dezbaterile recente asupra libertăţii. Toate dovezile ştiinţifice (neuroştiinţe) arată că omul nu este o fiinţă liberă, că libertatea sa ar fi o himeră. Această concluzie ar avea efecte negative asupra fundamentelor civilizaţiei şi culturii de tip occidental şi atunci una dintre „soluţii” ar fi să gândim omul „ca şi cum ar fi liber”.
Tot astfel în ceea ce priveşte cunoaşterea (toţi ne comportăm de parcă am şti câte ceva) ori al sensului vieţii.  
Este prea puţin totuşi, după atâtea mii de ani de gândire. Acuma, ori una din două: ori această expresie se referă la altceva, mai profund, decât am înţeles eu ori acest „ca şi cum” este limita care deschide: nu eşti sigur de nimic, dar eşti liber să-ţi stabileşti propriile certitudini, nu eşti liber, dar poţi proiecta propria libertate, nu există un sens, atunci acesta poate fi inventat. 
O expresie asupra căreia merită zăbovit: „ca şi cum” (ar fi profundă).

Mai puţin filosofic, lăsând la o parte o abordare de tip „totul sau nimic”, sociologic, soluţia întrebării de mai sus ar putea fi reconfigurată în termeni de probabilitate: uneori (în anumite contexte) dispunem de certitudini absolute, suntem liberi ori plini de sens. Dintr-un punct de vedere utilitarist este mai corect să gândeşti astfel  - flexibil - şi nu în sentinţe absolute şi definitive. 

luni, 4 februarie 2013

Ei, roboţii

Fascinantă lumea inteligenţei artificiale; pătrunzând în ea rămâi uimit de cât de departe au ajuns lucrurile în domeniu. S-a ajuns să se vorbească de o etică în această lume, ca în romanele de mai ieri ale lui Asimov. Aceasta mi se pare a fi o culme, un apogeu al calculatoarelor, pentru că în esenţă despre computere şi mai ales despre procesoare e vorba. Dar până a ajunge chiar aici, „maşinăriile” cu creierul de siliciu ne-au învăţat multe lucruri din ceea ce ştim acum despre creier. „Ne-au învăţat” este impropriu spus pentru că cei care au învăţat au fost oamenii într-un proces de „inginerie inversă” a minţii umane. Încercând să afle cum funcţionează creierul, i-au descompus procesele complexe din interiorul său în altele din ce în mai mărunte iar aceste sarcini au fost date în sarcina unor dispozitive care operează logic (relee, diode, tranzistoare etc.). Rezultatele, cum vede oricine care are un calculator, sunt uimitoare. 
Dar (cârcotaşul din mine este neadormit), cred totuşi că o maşină va gândi până la sfârşitul vecurilor ca o maşină. Un avion nu zboară ca o pasăre, chiar dacă pe aceasta a avut-o drept model, ci zboară ca un avion. Prin intermediul maşinilor aflăm multe despre mintea noastră dar foarte probabil - e mai mult o dorinţă decât o convingere susţinută ştiinţific, cu probe - nu va fi niciodată mintea nostră. 
Acest proces de inginerie inversă ne mai spune ceva despre modul în care cunoaştem. Ne aflăm în faţa lumii şi pentru că trebuie să începem de undeva, ne-o închipuim într-un anumit fel. O emulăm, o simulăm (în sens de copiere parţială - ca la simulatorul de zbor - şi nu de prefăcătorie), o modelăm, o teoretizăm. Până la urmă, o gândim altfel decât este. După care ne croim instrumentele pe măsura acestei realităţi incomplete, artificializate şi pornim în cunoaştere. Uneori se întâmplă să mai aflăm câte ceva.