Sfârşit de basm

A spune că totul e poveste înseamnă, până la urmă, a nu spune nimic. Faptul că o teorie ştiinţifică poate fi exspusă sub forma unei naraţiuni, nu înseamnă că este doar atât. Totul - şi aşa se şi întâmplă - poate fi povestit şi exprimat sub forma unui mit, a unei poveşti, a unei confruntări dintre Bine şi Rău, a unei înşiruiri cronologice a întâmplărilor altfel petrecute fără rost. În primul rând, pentru ca povestea să aibă putere de convingere, ea trebuie să fie verosimilă, adică să prezinte lucrurile ca şi cum s-ar putea întâmpla în realitate. Acesta este primul pas. După convingere, pentru ca povestea să producă efecte concrete, ea trebuie să aibă legătură, să se confrunte într-un fel sau altul cu ceea ce numim realitate, orice ar însemna aceasta. Miturile şi naraţiunile puternice nu sunt astfel pentru că sunt doar „frumoase”, „verosimile” ori „convingătoare” ci pentru că sunt conectate la real, îl explică şi, cumva, sunt susţinute de acesta. Constatarea faptului că totul este poveste - adevărat din condiţia noastră de povestitori - poate conduce la concluzia greşită şi periculoasă că trăim într-o poveste, ceea ce nu este deloc aşa. Trăim într-o „bulă” de cunoaştere în care limbajul e doar o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă; cred că nu, dar e cea mai vizibilă şi cea mai accesibilă. 

O distincţie ad-hoc: povestea „trăieşte” exclusiv în mintea celui care o ascultă, naraţiunea se înrădăcinează, creşte, se sprijină pe realitate. 

Pur şi simplu

Metafizica de natură kantiană este adesea explicată cu ajutorul metaforei formei de prăjituri [cookie-cutter]. Aluatul (lucrurile-în-sine) este independent de bucătar (noi). Bucătarul impune formele de prăjituri (conceptele) aluatului pentru a crea prăjiturile (aparenţele). (Devitt M. - Limbaj şi realitate)

Până la urmă este atât de evidentă această înţelegere a lumii încât sunt surprins atunci când încă mai este pusă la îndoială. Când sunt susţinute poziţii care iar şi iar descriu cum putem cunoaşte aluatul sau cum putem face prăjiturile din nimic.

Asta este cel puţin părerea mea. A autorului, de fapt sunt doi, este alta. Că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între lucrul-in-sine şi fenomen atâta timp cât cauzalitatea aparţine aparenţelor, adică minţii omeneşti. Şi atunci realitatea nu s-ar afla sub două forme, ci sub una singură: realitate pur şi simplu, cea pe care o cunoaştem pas cu pas. Nu există niciun mister, ci doar adevăruri încă necunoscute. Este acesta un reducţionism, acela al „cunoaşterii aluatului”, al virtuţilor lui.
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.

Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui Ding an sich (Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea nostră. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - Ultimul cuvânt)

Cunoaştere inutilă? Nu chiar!

Adun cunoaştere din acelaşi motiv pentru care alt gen de oameni adună bani: pentru a pune un obstacol între mine şi absurdul lumii. Pentru a mă apăra de catastrofe. Atunci când deschid o carte - rar, recunosc - o fac cu bănuiala secretă că va pune o cărămidă în zidul de apărare din faţa năvălitorilor barbari. Uneori funcţionează, alteori nu şi atunci dau vina pe mine, că nu am fost destul de vigilent sau că încă nu am ajuns la un nivel suficient de cunoaştere. Eu mă pot învinovăţi la nesfârşit, dar atunci când o civilizaţie întreagă care există pe baza cunoaşterii, a araţionalităţii, este în impas în faţa unei crize, iar acest impas se datorează tocmai valorilor promovate, atunci mă îndoiesc de întreaga realitate. Cunoaşterea nu mai poate sta între mine şi absurd; nu este instrumentul potrivit. Ceea ce cunosc nu este adecvat, nu este despre lumea „reală”. 

Totuşi, una dintre valorile lumii în care trăiesc şi pentru care-i sunt recunoscător, este faibilitatea. Mă pot îndoi de orice, în afară de îndoiala mea. Dacă într-o dimineaţă, când voi deschide fereastra, voi avea în faţă o moschee, aceasta va schimba doar peisajul fizic, decorul. Un nou simbol de carton, ca şi toate celelalte.

Atâta timp cât cunoaşterea occidentală (varianta care o respect, a raţionalismului, cea care începe cu îndoiala carteziană) este fascinantă mai curând prin întrebare, căutare, răspunsurile fiind mereu temporare, relative, perisabile, crizele care vin, chiar cu riscul de a ne anihila, ne oferă prilejuri de a găsi soluţii înţelepte la confruntările de care avem parte. Civilizaţia occidentală poate fi anihilată în multe feluri, mai ales prin număr. Însă nu cred că i se poate imputa ceva în acest caz. Geniul uman este puernic, însă nu omnipotent.

(Interesante căutările unor teologi de a găsi răspunsuri la actuala criză a refugiaţilor. Deodată, ca europeni, avem aceleaşi întrebări, aceleaşi îngrijorări. Recunosc rădăcinile comune ale culturii europene.)   

O limită a ştiinţei

Interesante documentarele de popularizare a ştiinţei prezentate de Morgan Freeman, Through the Wormhole. Se porneşte de la o întrebare importantă, dacă nu chiar fundamentală - Ce este timpul? Există viaţă după moarte? Suntem liberi? etc. etc. - şi se prezintă pe înţelesul mai tuturor răspunsul oamenilor de ştiinţă contemporani. De cele mai multe ori, contrar gustului meu, o întrebare care şi-ar găsi un teren de dezbatere mult mai generos în filosofie sau ştiinţele sociale, „eşuează” în teorii fizice ori matematice. Constat două lucruri, subtil legate. 1) Doar pentru că mie nu-mi place matematica, pot respinge faptul că o soluţie la o problemă de care sunt interesat se află în alt domeniu decât cel în care mi-aş dori eu să fie? 2) La astfel de probleme, fundamentale, nici filosofia şi nici ştiinţa nu au răspunsuri ultime. Neuroştiinţa, printr-un experiment celebru care dovedeşte că o decizie este luată cu mult timp înainte de a deveni conştientă, a anulat libertatea. La rândul său, fizica cuantică o proclamă categoric prin faptul că la nivel subatomic particolele nu se supun niciunui determinism. 

Contrar funcţiei ei, de instrument aflat în slujba adevărului, ştiinţa nu este convingătoare de la un anumit nivel. 

Graniţele insurmontabile dintre lumile noastre

Aceste exemple indică un al treilea şi fundamental aspect al imposibilităţii de a compara între ele paradigmele rivale. Într-un sens pe care nu sunt în stare să-l clarific mai mult, adepţii paradigmelor rivale îşi practică meseria în lumi diferite. Una conţine corpuri aflate sub acţiunea unei forţe şi care cad încet, alta pendule care îşi repetă continuu mişcările. (…) Practicând în lumi diferite, cele două grupuri de oameni de ştiinţă văd lucruri diferite când privesc din acelaşi punct în aceeaşi direcţie. Din nou, aceasta nu înseamnă că ele pot vedea orice le place. Ambele grupuri examinează lumea, iar ceea ce examinează nu s-a schimbat. Dar în unele regiuni, ele văd lucruri diferite şi le văd în interacţiuni diferite. Iată de ce o lege care nu poate fi nici măcar demonstrată unui grup de oameni de ştiinţă poate părea intuitiv evidentă celuilalt. De asemenea, acesta este motivul pentru care, înainte de a putea spera să comunice pe deplin, un grup sau celălalt trebuie să trăiască convertirea pe care am numit-o schimbare de paradigmă. Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la o alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică şi de o experienţă neutră. Ca şi transformarea gesalt-ului, ea trebuie să survină dintr-odată (deşi nu neapărat instantaneu) sau deloc. 

(Thomas Kuhn - Structura revoluţiilor ştiinţifice)

Două poveşti

Multe poveşti sunt frumoase şi pline de miez, dar doar două exprimă locul ambiguu pe care-l ocupăm în lume: „Orbii cu elefantul” şi „Hainele cele noi ale împăratului”. Lumea este ceea ce credem că este, iar ceea ce credem este mereu parţial faţă de întreg. Şansa este că permanent avem posibilitatea de a ieşi din lumea îngustă pe care o ocupăm. Cum? „Prin dislocări şi contraste.” Altfel, mai caut, inclusiv prin citirea de alte poveşti. 

Doi mai bun decât unu

John R. Searle are o analiză a realităţii pe două dimensiune – una a existenţei (ontologică) şi o alta a cunoaşterii (epistemică). Dar întâi, pentru ce ar fi nevoie de o astfel de dublă privire? Pentru că realitatea este, parafrazând un personaj de film, complexă. Aruncând o prvire unilaterală asupra lumii, vedem foarte puţin din ea. Facem o fotografie, prin însăşi esenţa sa statică, a unui obiect aflat în mişcare şi astfel pierdem ceva important oricât de frumoasă ar fi poza. La nivelul unei cunoaşteri cotidiene suntem surprinşi de unele stări de lucruri aparent inexplicabile – atunci când aflăm că oameni buni fac lucruri rele, că artişti recunoscuţi sunt persoane morale discutabile, că persoane păstrunse de spiritul ştiinţific au în acelaşi timp şi o credinţă adâncă etc. Se configurează aici necesitatea unei analize (cel puţin) pe două axe independente. Aşa cum cineva poate fi un bun profesionist fără a excela cu calităţile de părinte şi acest lucru nu stupefiază, tot astfel oamenii buni „la suflet” calcă în străchini în materie morală, deşi aceste planuri nu sunt la fel de evidente. În privinţa lumii fizice este evident că noi o percepem în spaţiu şi în timp, categorii care, cu un strop de efort putem considera că nu sunt ale lumii înseşi, ci ale minţii noastre. Or, cum ar fi să considerăm realitatea numai în spaţiu ori numai în timp? 

(Înainte de a posta, pot alege nişte „etichete” la text, cred că sunt tag-uri, în funcţie de care faci ulterior selecţia lor. Printre altele, am etichetele „cunoaştere” şi „existenţa”. Searle imaginează un spaţiu în care, cum spuneam, cele două descriu împreună realitatea). 

Aplicaţie 

Confuzie

Gândesc într-un fel şi sunt ceea ce gândesc. La distanţă de o oră primesc două telefoane care mă fac să-mi schimb complet dispoziţia. Gândesc altfel, sunt altul. Ce a mai rămas din primul, prealuat de al doilea? Într-un fel totul: nume, profesie etc. dar şi caracter, amintiri etc. În alt fel, nimic: toate cele de mai sus sunt altfel interpretate - o materie primă din care iese cu totul altceva decât ieşea înaintea acelei ore. Asta înseamnă că totul depinde de context? Inclusiv eu?

Nu există fapte, doar interpretări. (Nietzsche)
Există doar fapte, interpretările sunt subiective şi din acest motiv indezirabile. (realistul, omul de ştiinţă)

Cele două extreme nu sunt exclusive - sunt capetele de interval ale unui continuum în fiecare componentă poate lua orice valoare. Valori diferite în circumstanţe diferite. Există o dezbatere, pe alocuri o confruntare, între realism şi interpretare. Cum niciuna din ele nu poate fi susţinută logic până la capăt, se caută poziţii intermediare. Un dintre ele ar fi aceea că cercetăm/cunoaştem realitatea prin intermediul unor modele. În interiorul unui model, şi numai acolo, acţionează anumite legi. Este acesta un compromis: alegerea/inventarea/ descrierea modelului şi a legilor lui este o operaţiune care ţine de inspiraţie, creativitate, are o anumită doză de arbitrar, nu depinde exclusiv de „ceea ce este”. Însă odată ales modelul (stabilită convenţia) vorbim de legi.

Wittgenstein: ai o tablă de şah: o placă de lemn desenată şi încă 32 de piese de diferite forme, culori etc. Acestea nu înseamnă nimic prin ele însele până în momentul în care cele 33 de obiecte nu sunt investite cu un anumit înţeles transpus în reguli. Din acel moment, prin acord reciproc, cel puţin al jucătorilor, din realitate (-a haotică) se decupează un fragment (ordine decretată) în care acea piesă este „rege” şi trebuie capturat, cealaltă este „cal” şi ţopăie peste celalte piese etc. O convenţie devine viaţă (realitate „adevărată”).

Gândesc într-un fel. Primesc un telefon şi gândesc altfel. Structura lumii - din care eu fac parte - s-a rearanjat.

O mână de ajutor din partea roboţilor

Ce se află dincolo de noi? În general, la această întrebare există două răspunsuri: unul realist şi un altul constructivist. Cel dintâi spune că ceea ce este în afara noastră are o existenţă proprie, independentă de a noastră de care noi luăm act prin simţuri. Un munte este un munte, o persoană este o persoană care face ceea ce-i trece ei prin cap, piatra e acolo şi dacă dăm cu piciorul în ea, ni se opune. Constructiviştii spun că ceea ce ni se pare că ar fi în exterior nu ar fi astfel fără participarea noastră. Noi, fiecare, cu mintea noastră, participăm la construcţia realităţii aşa încât nimic nu există în sine ci lumea este cumva „colorată”, „însufleţită” prin participare colectivă în cursul căreia interpretăm lumea.
Trei cercetători* în domeniul calculatoarelor şi-au ridicat problema cum ar trebui să fie proiectate acestea în funcţie de cele două concepţii socio-filosofice. În cel dintâi caz, un robot care acţionează după principii realiste, ar trebui să citească cât mai exact lumea exterioară şi să acţioneze în funcţie de aceasta. De exemplu, prin intermediul unor senzori, ar putea fi făcut să citească emoţiile de pe chipul uman şi să acţioneze în funcţie de acestea. Pentru un calculator „realist” lumea este una singură, nenegociabilă şi aceasta este citită.
În cealaltă interpretare, construcţionistă, lumile sunt multiple. Fiecare grup interpretează - poate interpreta - lumea în funcţie de nesfârşiţi parametri iar sarcina unui calculator nu va fi deloc uşoară să ofere răspunsurile corecte. Reluând exemplul de mai sus, emoţiile şi exprimarea lor depind de cultură, de starea unei persoane, de reguli de politeţe etc. Aici nu mai este vorba de a citi lumea, ci de a o intepreta.
Autorii articolului consideră că cele două lumi nu sunt opuse şi poate fi găsit un teren comun al lor. Acesta ar fi, cel puţin în cazul calculatoarelor, analiza contextelor posibile şi transformarea acesteia într-o resursă care poate fi exploatată. Lumea nu mai este unică - aşa cum era în paradigma realistă - dar construcţia lumii nu este una „poetică”, ci pragmatică a, de exemplu, alegerii celei mai bune presupuneri.
Cumva, acesta este procesul aplicat, în grade variate de noi, oamenii: Ne mişcăm într-o lume presupus reală (componenta realistă) asupra căreia lansăm permanent ipoteze lansate din interpretarea ei (componenta constructivistă). Până la urmă ar rezulta din ajutorul dat de modelul calculatoarelor că cele două concepţii nu există în stare pură decât poate în cazuri patologice.
Jocul de şah, Elaborarea unei teorii ştiinţifice.

Oulasvirta, Tamminen, Höök - Comparing Two Approaches to Context: Realism and Constructivism

Elefantul sfârtecat

Mult timp părerea mea despre cunoaştere a fost ilustrată de povestea elefantului pipăit de orbi: fiecare simte câte o bucată din animal, îl cunoaşte parţial, cum ar fi. În finalul poveştii, „cercetătorii” se iau la bătaie, convins fiecare că părerea lui este cea corectă. De aici s-ar mai putea trage o concluzie, de această optimistă, aceea că o cunoaştere care are ca ideal completitudinea trebuie să ţină seama de cât mai multe puncte de vedere: credinciosul ar trebui să ia în considerare rezultatele cunoaşterii ştiinţifice - şi invers, omul de ştiinţă să ţină seama de intuiţiile artistului, astronomul de biolog etc. Cunoaşterea realităţii este completată de perspectivele parţiale asupra realităţii, ca un puzzle. Generos şi nu imposibil.
Pe de altă parte, povestea originală are un sâmbure realist care nu poate fi ignorat: pentru ce motiv un „orb” ar considera că îi lipseşte ceva? Pentru ce, eu, ca şi credincios, trebuie să mă preocup de ultimele teorii cosmologice? Eu mă simt „acasă” în convingerile mele şi alte perspective nu ar face decât să mă agaseze. Nu mă simt doar confortabil, ci complet în lumea mea, la rândul ei completă. Elefantul meu este într-adevăr o frânghie, nu pot, nu vreau, nu am nevoie, nu m-ar ajuta să ştiu cum arată al tău.
Dar, cum spuneam, conflictul ori cooperarea nu stau în dogmă ori în absenţa ei. Aceasta doar „îmbracă” altceva.

   

Construcţie, demolare, reconstrucţie

Oricine a fost exclus/refuzat din/de un grup, organizaţie, experimentează caracterul obiectiv al realităţii sociale. Atunci, da, se poate construi o lume, dar alta, nu cea din care ai fost exclus/nu ai fost admis. („Socializarea nereuşită într-o lume socială poate fi însoţită de o socializare reuşită în altă lume.”) Aici există o limită.



Buunn! Realitatea (socială) există - dai cu piciorul în piatră şi cu capul de pragul de sus - independent şi indiferent de „victimă”. Intervenţia nu s-ar referi asupra realităţii ci asupra interpretării ei, rezultând astfel o realitate de ordin secund (construită). (Instituţiile) (Piatra, pragul rămân, nu pot fi anulate, însă sunt integrate într-un sens: am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.)

Gândul singur nu acţionează asupra realităţii concrete (ca aici), ci doar mediat (mintea inventează o unealtă care poate fi şi un simbol).

Un munte este un munte - o grămadă de pietre acoperită sau nu cu păduri, iarbă etc. Noi suntem cei care ni-l reprezentăm „înalt”, „maiestuos”, „spectaculos”, „stâncos”, „prăpăstios”, „periculos”, „inabordabil”, „valoros”. Mai departe, în funcţie de interese, formaţie etc. îl evaluăm dintr-o anumită perspectivă şi ne alăturăm unei forme de viaţă particulare care se află într-o anumită relaţie cu el, adică grupului oierilor, geologilor, ecologiştilor, drumeţilor, alpiniştilor, salvamontiştilor, biologilor, ecologiştilor, tăietorilor de lemne, geografilor, pictorilor sau al celor pur şi simplu indiferenţi faţă de munte. Fiecare din acest grup dezvoltă practici, reguli, norme, limbaj propriu care - important - va încerca să-şi ţină membrii în interior şi „profanii” în afară. Aici poate să apară fenomenul de excludere cu care am început.
Un posibil scenariu de construcţie.

1984, Wittgenstein şi Coreea de Nord

Există în 1984 al lui George Orwell un dialog care pentru mine pare la fel de important pentru lumea modernă ca şi cel dintre Iisus şi Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov. Pentru acest motiv, revin des la acest fragment ca o hârtie de turnesol. În 1984 torţionarul O’Brien, intrigat de rezistenţa şi de instinctul libertăţii manifestate de Smith, vrea să afle de la  acesta modul în care a scăpat din cuşca totalitară. Întâlnirea dintre cei doi ilustrează două concepţii filosofice, ale cunoaşterii, două atitudini în faţa lumii conduse aici până la ultimele consecinţe. Este interesant că aceste concepţii contrare sunt reflectate în opera unuia şi acelaşi filosof, poate cel mai influent al secolului XX, Ludwig Wittgenstein. Încercând să determine modul în care oamenii dau înţeles lucrurilor, cu alte cuvinte modul în care ei se conectează la realitate, el a imaginat iniţial o teorie a reprezentării, respectiv a procesului prin care oamenii „fotografiază” realitatea, „fotografia” fiind transmisă de la unul la celălalt prin intermediul limbajului. O masă este o masă şi pentru mine şi pentru el, la fel ca şi Pământul. Aceasta este poziţia lui Smith din 1984: el crede în realitate, într-o lume „obiectivă” descrisă de legile naturii şi de matematică (2+2 fac la nesfârşit 4, indiferent de dictatori, de viaţă sau de moarte. Indiferent de orice.). Există o mulţime de alte lucruri fixe în realitate (legături certe între minţile noastre şi obiecte, aşadar) în jurul cărora putem configura existenţa: trecutul (reflectat în minţile noastre), dar şi ceva inexprimabil descris de Smith atunci când rămâne fără argumente: „Există ceva în univers - nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată. - Tu crezi în Dumnezeu, Winston? - Nu. - Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine? – Nu ştiu, Spiritul Omului.”  Este cumva drumul parcurs de Descartes care, în căutarea temeiurilor cunoaşterii şi înţelegerii noastre, a ajuns la eu-l cugetător şi la Dumnezeu care să ofere certitudinea că nu suntem în permanenţă păcăliţi de un spirit rău-voitor. Iar atunci când se ajunge la convingeri non-negociabile în interiorul unui grup, acestea dau naştere la poziţii extreme: poziţia descrisă de filosoful austriac în prima parte a vieţii sale poate fi cea a religiei dar şi cea a ştiinţei; a terorismului dar şi a misionarilor. Este – poate fi – poziţia celui care se consideră îndreptăţit să-l ucidă pe cel care gândeşte altfel; invers decât în 1984, cred că gândirea lui Smith, convins că 2+2 fac patru, este mai periculoasă.

Wittgenstein, în cea de a doua parte a vieţii, abandonează concepţia de mai sus conform căreia gândirea este legată izomorf de realitate. În contexte diferite, când spunem un cuvânt („timp”, „iubire”, „păcat”, viaţă, etc. etc.) el nu conduce direct la o realitate şi numai una. Înţelesul NU este în lucruri, ci ÎNTRE oameni: ei definesc – cel mai adesea inconştient - semnificaţiile şi prin aceasta construiesc realitatea. Tocmai aceasta este poziţia lui O’Brien: „Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp – acela este adevărul”, spune personajul lui Orwell. Consecinţa este că – din punct de vedere al cunoaşterii - realitatea nu există în sine, ci este construită. Or dacă este construită, ea poate fi reconstruită. Torţionarul din 1984 o face sub semnul puterii politice; el nu are niciun temei în realitate: „Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate greşi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectivă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Îţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.” La rândul său, Wittgenstein, în a doua parte a vieţii o spune: „Tu spui aşadar că acordul oamenilor decide ce este corect şi ce este fals? – Corect şi fals este ceea ce spun oamenii; iar în limbaj oamenii cad de acord. Acesta nu este un acord al opiniilor, ci al formelor de viaţă.” Adevărul este, astfel, un acord al vieţii (nu doar un acord în limbaj) exprimat (repet, cel mai adesea tacit şi inconştient) în cadrul unui grup (care poate fi numit şi Partid). În interiorul altui grup, dincolo de Pirinei, adevărul este altul. Mai spune austriacul, parcă luându-i locul lui O’Brien în dialog cu încăpăţânatul Smith: „Orice joc de limbaj se bazează pe recunoaşterea de obiecte şi cuvinte. Învăţăm cu aceeaşi neînduplecare că acesta este un scaun cum învăţăm că 2 x 2 = 4.”

Construcţia realităţii (bazate pe relativism) nu este rea, dăunătoare, imorală în sine. Dar cineva, ca în această minunată carte şi ca în unele sisteme politice, poate confisca acest proces şi deturna către interese particulare. 

*

... dar atunci eroarea nu stă în dogmă...

*

paradoxal, şansa lui Smith de a se elibera este cea a căii lui O'Brien: apropierea de Julia, afinitatea intelectuală simţită faţă de cel care avea să-i fie călău. Vorbitul de unul singur nu are înţeles. (Nu există limbaj privat.)

Vieţile lui Pi

Două poveşti despre o aceeaşi întâmplare: un naufragiu urmat de o plutire în derivă, peste Pacific, a unui băiat. Una dintre descrieri este frumoasă, luminoasă şi acolo personajul este însoţit de un tigru care s-a dovedit a fi un alter-ego, inventat pentru a rezista acelei încercări. Traversarea a fost, în această variantă, o călătorie iniţiatică, de cunoaştere de sine şi a lumii. De fapt, „în realitate”, conform celei de a doua variante povestite, lucrurile petrecute au stat cu totul altfel, fiind presărate cu crime şi disperare. Alege care variantă vrei, se vorbeşte de acelaşi lucru, spune personajul, adăugând că tot astfel stau lucrurile şi cu credinţa: Dacă crezi în Dumnezeu, lucrurile dobândesc sens, semnificaţie, frumuseţe. Dacă refuzi să o faci, rămâi în lumea „reală”, rece şi urâtă, neaşteptându-te decât disperarea.
Este aceasta o concepţie des întâlnită, aceea că o lume fără Dumnezeu trebuie să fie neapărat urâtă şi lipsită de sens. Richard Dawkins a fost atât de iritat de această idee că a scris şi o carte - „Magia realităţii” - în care a încercat să arate frumuseţea şi misterul naturii, independente de orice mituri. El ar spune, spre deosebire de Pi, că doar lipsiţi de iluziile care decurg din acţiunea Providenţei, avem ochiul pur deschis spre lume.
Până la urmă, şi lipsa de credinţă este tot o credinţă (crezi că nu este). Nu poţi trăi în afara unor convingeri fundamentale („balamalele” lui Wittgenstein), aşadar, astfel privind lucrurile, suntem identici, credincioşi ori nu, iar orice apreciere axiologică cred că nu-şi are rostul. Mai mult, îl jigneşte pe celălalt, căruia îi dispreţuieşte credinţa în sens şi frumos.
La fel de bine se poate imagina un alt Pi care să fi traversat Pacificul susţinut de un alt gen de credinţă, non-teistă.

Cale

„Omul tânăr vine la şcoală şi spune: Nu pot citi până la capăt Critica Raţiunii Pure. Am început-o de mai multe ori, cu comentarii, interpretări şi exegeze - dar nu pot să o citesc.

De ce s-o facă? N-are decât să arunce pe Kant. Ce să citească? Ce-i place.

Nu citi ce nu-ţi place. Filosofia e liberă de obligaţii. Frumuseţea ei e că se poate începe de oriune. Nu e o ştiinţă şi nu are nici măcar o definiţie. Îţi place Descartes? Începe cu Descartes. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea. Dar să ştii că începi. Ce e filosofia, asta ai s-o înveţi pe drum. Căci pleci acum, pleci spre o lume pe care o poţi găsi de oriunde ai pleca. Nu există cale regală pentru matematici, spune Euclid unui rege; dar tocmai că există, şi pentru matematici şi pentru ştiinţă: e calea regală a raţiunii, calea logicităţii. Nu se poate învăţa matematică decât într-un fel, iar asta înseamnă cale regală. Dar filozofia nu are aşa ceva. Ea se poate învăţa de oriunde, căci n-are calea regală a raţiunii, ci căile neştiute ale inimii.

De aceea nu veni aici fără dragoste. Cartea nu e un pensum, iar fără dragoste nu face nimeni cultură, şi în orice caz filosofie. Evident, sunt atâţia erudiţi vrednici, fraţi ai fiului risipitor, care fac cultură fără dragoste. Dar vehiculează noţiuni, mai degrabă decât fac cultură. 

De aceea nu citi pe Kant. Ştiu totuşi că până la urmă trebuie citit Kant. Şi chiar: că trebuie citit de mai multe ori. Dar astăzi nu-l citi. Fă ce-ţi place. Iar dacă-ţi place filozofia, vei găsi cândva pe Kant. Nu-l vei găsi? Nu ţi-a plăcut filozofia. 

«Le coeur a ses raisons que la raison ne conaît pas.» E simplu: Nu citi pe Kant, dar iubeşte filosofia. Iar dacă iubeşti filosofia, vei citi pe Kant.”

(Constantin Noica - Jurnal filozofic)

Non multa, sed multum

„Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unei noi experienţe, ci prin punerea laolaltă a ceea ce este de mult cunoscut. Filosofia este o luptă împotriva vrăjiri intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru.” (Ludwig Wittgenstein)

Dacă suntem de bună credinţă, realizăm cât de ignoranţi suntem. Avem în faţă cărţi de citit şi lucruri de cunoscut. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi murit acum un an, doi, zece? Muream nefericit ca ignorant? Cam cât ar trebui să trăiesc pentru ca acest sentiment să se diminueze? 

La câte sunt de cunoscut, nu aceasta este soluţia, să cunoşti multe lucuri. Îi considerăm înţelepţi pe filosofii greci, deşi ei au trăit într-o antichitate necivilizată şi nu de mult ieşită din primitivism. Este o capcană aici, în cantitate, cum cred că ne spune Wittgenstein. Nu în multitudinea cărţilor, a informaţiilor stă taina, ci în altceva. Poţi fi prost cu biblioteci citite, după cum poţi fi înţelept analfabet fiind. 

Bravo!

Două secvenţe din filmul Mr. Nobody şi un singur cuvânt spus acolo ilustrează teoria (socio-lingvistică) a filosofului austriac Ludwig Wittgenstein. 

Atunci când copilul se împiedică, mama, pentru a-l încuraja şi a-l susţine, îi spune „Bravo!” şi aplaudă. Mai apoi, când mama se împiedică şi cade pe scări, copilul îi spune ce a învăţat: „Bravo!” şi aplaudă. Mesajul de acum este înţeles ca o ironie, ca o batjocură şi băiatul este bătut de mamă. 

Această întâmplare arată ce nu este limbajul, respectiv limba nu este reprezentare a realităţii, o paradigmă numită de Wittgenstein „tabloul augustinian”. Aparent, cuvintele sunt ca nişte etichete legate de lucruri: fiecare lucru are un nume, fiecare nume desemnează un lucru. Asta a înţeles şi Nemo: atunci când cazi strigi „Bravo!” şi aplauzi. El a luat, însă, bătaie pentru că limbajul nu este doar atât. 

Filosoful austriac susţine, în opoziţie cu teoria limbajului ca reprezentare, pe cea care găseşte semnificaţia conceptelor în procesul de utilizare al lor. Wittgenstein introduce termenul de „joc de limbaj” pentru a descrie activităţi simple cărora le sunt ataşate cuvinte. Revenind la Nemo, el a învăţat un astfel de joc de limbaj, dar numai unul, ceea ce nu este suficient. Important pentru semnificaţie nu este cuvântul - care în contexte diferite poate însemna lucruri opuse (încurajare, batjocură) - ci jocul de limbaj aplicat în diferite contexte. Context care, la rândul său, este variabil: nu este important că întâmplările s-au petrecut în aceeaşi încăpere ci, în cazul de faţă, cine cade pe scări.

„Sunt aşadar înclinat să disting şi în joc reguli esenţiale şi neesenţiale. Jocul, am dori să spunem, nu are doar reguli, ci şi un tâlc.”

Prânzul ateilor, fără desert

În week-end-ul trecut s-au întâlnit la masă, după cum ne anunţă pe Facebook unul dintre protagonişti, două personalităţi ale momentului: Richard Dawkins şi Alain de Botton. Un biolog şi un filosof pe care-i apropie o temă de reflecţie, ateismul, dar, de aici, şi implicaţiile asupra omului şi ale societăţii ale unei lumi fără Dumnezeu. Dacă această convingere îi apropie pe cei doi, ei sunt separaţi de modul în care înţeleg locul şi rolul religiei într-o societate seculară. De Botton numeşte cele două poziţii Ateism 1.0 şi Ateism 2.0. Cel dintâi, al cărui reprezentant poate fi desemnat Dawkins, este un ateism „fundamentalist”, iacobinist, extrem, care opune raţiunea religiei şi vede înaintarea în cunoaştere ca o ieşire echivalentă din întunericul credinţei. Preluând o comparaţie dintr-un alt gânditor contemporan, Stephen Hawking, oamenii s-ar afla în istoria lor asemenea vikingilor care credeau că în timpul eclipselor de Lună aceasta este înghiţită de un vârcolac. Ulterior, ei au înţeles că acesta este un fenomen natural, guvernat de legi şi au exclus supranaturalul din explicaţiile privitoare la eclipsă. Aşadar, când cunoaştem, explicăm (bine, cei doi termeni nu sunt mereu echivalenţi) natura, nu mai avem nevoie de religie. Dawkins chiar sugerează faptul că cu cât o persoană este mai instruită, cu atât este mai îndepărtată de religie. 

Poziţia lui Alain de Botton, Ateism 2.0, este mai nuanţată. Bineînţeles că nu există Dumnezeu, spune el, însă avem multe de învăţat de la modul în care Biserica şi-a transmis învăţăturile prin repetiţie, apelul la sentimente, artă, oratorie etc., practici care pot fi preluate şi în viaţa laică. Ca urmare, ar fi indicat să ne apropiem, noi ateii, cu respect şi curiozitate de această realitate şi să împrumutăm de aici tot ce poate fi de folos.

În ciuda prestanţei, expertizei în domeniile lor şi a farmecului personal, cei doi nu sunt întrutotul convingători pentru că, părerea mea, ei nu ating decât tangenţial o problemă esenţială în care religia are un cuvânt incontestabil. Tot ceea ce spune Dawkins, de Botton, Hawking, Sagan şi oricare ateu, este din această lume. Orice îţi va spune ultimul credincios din ultima biserică de ţară sau călugărul uitat în chilia sa, de care nu ştie nimeni, nu este raportat, nu-şi are centrul de greutate aici, ci dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu. Religia, prin Biserică, răspunde unei nelinişti fundamentale a omului la care ştiinţa, contemplarea naturii ori a operelor de artă au prea puţin de spus, mereu insuficient: teama de moarte. Aici pe Pământ putem avea toate răspunsurile posibile, însă dacă interesul, curiozitatea sau pur şi simplu groaza sunt mai mari decât această lume, nu ne este de ajuns nici Ateismul 1.0 şi nici 2.0. Neliniştilor lui Pascal nu le pui capăt cu teoriile lui Einstein, ori cu Simfonia a IX-a dar poţi spera, într-o situaţie similară, că o rugăciune va fi auzită. Cum spune Luc Ferry, aici (cel puţin) creştinismul „joacă tare”: promite viaţa veşnică şi, aş adăuga, justiţie. (Putem presupune că ştiinţa va ajunge să ne ofere nemurirea, dar nu va putea instala dreptatea absolută, aşa că lumea tot nu va deveni Raiul pe Pământ.) Or, ce poate fi mai seducător de atât? Din nou, ce are de spus aici, ca şi consolare, un astrofizician sau un pictor?

Este aceasta o luptă inegală: cu raţiunea nu poţi vorbi decât despre ceea ce este; cu credinţă poţi vorbi despre orice.


... Cu toate că şi arta - a noastră, dintre noi - mai ştie câte ceva...

Explicaţie şi înţelegere

„O explicaţie este ca o cheie, subliniază Wittgenstein - aceasta deschide uşa într-un anumit fel (prin profilul specific părţii ce se răsuceşte în broască); dar uşa poate fi deschisă prin mai multe feluri, inclusiv cu dinamită, fără ca aceste alte moduri de deschidere să fie «chei». 

Există mai multe căi de a ajunge la înţelegere, iar clarificarea conceptuală (proprie filozofiei) poate şi ea furniza înţelegere, deşi nu are acest caracter de explicaţie (proprie ştiinţei sau cunoaşterii comune).” 

Cum începe lumea

„Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.

Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.

Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.

Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc.

[…]

Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.

Încă ceva: postulatele nu sunt nici ele mărginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau să văd un lucru într-o anumită culoare, pun ochelari verzi, roşii, albaştri, negri. Există sticle verzi, roşii, albastre, negre şi numai din posibilităţile sau sticlele cari există în realitate aş putea eu să-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea mă condiţionează oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însuşi nu este condiţionat de realitate, ci este pur şi simplu o creaţiune a mea.”  

(Nae Ionescu - Curs de teorie a cunoaşterii)

Uităm adesea că lumea în care trăim nu este Lumea, ci una particulară, aşa cum noi o construim. Suntem convinşi de unele adevăruri, de parcă chiar ar exista, dar ele există numai în lumea în care am permis să existe aceste adevăruri. Aşa cum în dialogurile dintre credincioşi şi atei, Dumnezeu este prezent sau absent pentru că nu are cum să fie/să nu fie altfel în funcţie de culoarea sticlei ochelarilor pe care fiecare îi are pe nas. Aşadar atunci când se spune „nu se poate”, nu se poate este valabil, adevărat doar într-o lume particulară.
Mai departe, spune Nae Ionescu, odată formulat un postulat - printr-un punct exterior unei drepte se poate duce la ea o singură paralelă sau Dumnezeu există - din el decurg o mulţime de consecinţe, consecinţe care construiesc, descriu, lumi care pot să fie doar într-un singur fel şi nu în altul - suma unghiurilor unui triunghi are 180° sau femeia a fost creată din coasta lui Adam. Apar, cum spunea Yalom, constelaţiile în cunoaştere, structurile de acum independente de noi, în care lucrurile nu pot să stea altfel decât stau.
Se poate imagina situaţia în care se porneşte de la starea de libertate maximă în care sunt liber să aleg orice postulat, dar care, odată ales, îmi va limita la maxim acţiunile care trebuie desfăşurate doar sub semnul acelui postulat. Ca şi când ai fi într-o intersecţie: poţi alege orice stradă, dar odată aleasă una vei putea merge doar pe străzile care se deschid de aici nu şi pe altele care se deschid din celelalte străzi principale. Rămâne discuţia în ce măsură suntem liberi să ne întoarcem în intersecţie, să ne schimbăm postulatul, principiul de funcţionare în virtutea căruia trăim. 

Zidul scepticismului

„Scepticismul filosofic nu ne determină să abandonăm credinţele noastre obişnuite, însă le dă un aer ciudat. După ce recunoaştem că adevărul lor este incompatibil cu posibilităţile despre care nu avem motive să credem că le vom realiza - altele decât motivele oferite chiar de convingerile puse sub semnul întrebării - revenim la convingerile noastre obişnuite cu o anumită ironie şi resemnare. Nefiind capabili să renunţăm la reacţiile fireşti de care depind aceste convingeri, le luăm imediat ca pe o nevastă care a fugit cu altcineva şi s-a hotărât să se întoarcă; le privim cu alţi ochi (în ambele cazuri noua atitudine nu este neapărat inferioară primeia).

Se ajunge la aceeaşi situaţie după ce punem sub semnul întrebării seriozitatea cu care privim propriile noastre vieţi şi viaţa în general, şi după ce ne-am examinat pe noi înşine fără idei preconcepute. Revenim atunci la vieţile noastre pentru că suntem nevoiţi, dar seriozitatea noastră se împleteşte cu ironia. Nu această ironie ne va ajuta să scăpăm de absurd. E inutil să bombănim: «Viaţa nu are sens...» ca un acompaniament la tot ce facem. Continuând să trăim, să muncim, să ne zbatem, se ne luăm în serios acţiunile, indiferent ce spunem.

Ceea ce ne susţine, în credinţele ca şi în acţiunile noastre, nu este raţiunea sau justificarea, ci un lucru mai important decât acestea, fiindcă noi continuăm în acelaşi mod chiar şi după ce suntem convinşi că nu avem motive să o facem. Dacă am încerca să ne bazăm în întregime pe raţiune şi am forţa lucrurile, vieţile şi convingerile noastre s-ar prăbuşi – o formă de nebunie care poate apărea dacă pierdem cumva forţa pe care ne-o dă această inerţie de a lua lumea şi viaţa ca atare. Dacă ne pierdem acest sprijin, raţiunea nu ni-l va înapoia.” (Thomas Nagel)

Problema - existenţială, (şi/sau) de cunoaştere (la Nagel, îndreptăţit, cele două merg mână în mână).

Soluţia - de găsit acel lucru, mai important decât raţiunea, care oferă sprijin.