marți, 27 decembrie 2011

Schimbare de aer

„Ştiţi ce părere am eu despre dumneavoastră? Cred că sunteţi unul dintre cei care mai degrabă ar accepta să i se scoată măruntaiele şi ar sta în acest timp drept, privindu-i şi zâmbind pe torţionari – dacă va afla credinţa sau pe Dumnezeu. Ei, şi dacă o s-o găsiţi, o să trăiţi. În primul rând, de mult ar fi trebuit să schimbaţi aerul. Ei, ce să spun, şi suferinţa e un lucru bun. Suferiţi puţin. Poate că are dreptate Mikolka, pentru că doreşte suferinţa. Ştiu că nu crezi – dar nu mai filosofaţi aşa plin de viclenie; lăsaţi-vă pradă vieţii, fără să mai gândiţi atât; nu vă neliniştiţi – o să vă scoată la mal şi o să vă pună pe picioare. Pe care mal? Şi de unde să ştiu eu? Eu cred numai că aveţi mult de trăit. Ştiu că primiţi acum cuvintele mele drept predică învăţată pe de rost; da, poate mai încolo o să vă amintiţi de ele, o să vă prindă bine: de aceea vă vorbesc. (...) Ştiu că nu credeţi, dar, pentru Dumnezeu, viaţa o să vă scoată la liman. Mai târziu chiar o să vă placă asta. Acum aveţi nevoie numai de aer, de aer!”
(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Suferinţa este de două feluri, ca şi colesterolul. O suferinţă „rea”, cea care te duce la fund, care te îngroapă, limitându-te în cunoaştere şi în opţiuni. „Oricum murim”, „Toţi oamenii sunt la fel (superficiali, răi, urâţi etc.)”, „Nu mai este nimic de făcut”, „La ce bun?”. O resemnare, cumva perfect îndreptăţită de experienţă, însă absolut inutilă. Împotriva oricărei utilităţi, inclusiv a celei care ţine de nivelul cel mai redus al vitalităţii. Constaţi, cu  „vicleană” înţelepciune, deşertăciunea  lumii şi te duci la fund, chiar şi atunci când faci ceva, cum este cazul lui Raskolnikov.
Mai există suferinţa („bună”*) care „te scoate la mal”, pe un alt mal decât cel pe care ai intrat. Şi această suferinţă îţi arată viaţa aşa cum e ea, dar după toate te îndeamnă la trăit. Şi de această dată întrebarea pusă este „La ce bun?” dar continuă „... să nu trăieşti?”, „... să suferi la nesfârşit?” Suferinţa generatoare de scepticism dus la limită şi întors asupra lui însuşi. 
„Pe care mal? De unde să ştiu eu?” Fiecare cu malul său.
„Acum aveţi nevoie numai de aer, de aer!” Pentru că e sezonul urărilor, asta doresc şi eu tuturor. Iar dacă tot e să fie, suferinţă din cea „bună”, aducătoare de noi limanuri.

*Am descoperit această distincţie şi la Pascal Bruckner. El spune în Euforia perpetuă: „«Suferinţa bună» este aceea pe care o decretez necesară împlinirii mele, pe care o pot converti în putere şi cunoaştere.”

marți, 20 decembrie 2011

La mijloc de vârstă

Pe măsură ce înaintăm în vârstă devenim tot mai mult noi înşine. Sau, mă rog, aşa îmi place să cred. Atunci când eram tânăr, foarte tânăr, aveam impresia că puteam deveni orice; la câteva decenii de atunci realizez că nu am oscilat foarte mult de la cel care eram la 16-17 ani. Doar m-am căutat prin ceea ce am făcut şi, sper că, într-o bună măsură, m-am găsit. Este ca şi cum, la începutul conştiinţei de sine, ai avea în faţă un munte şi ai avea de urmat filonul care-l traversează. Sau avem, după o comparaţie care nu-mi aparţine, o greutate specifică sufletească, o densitate care determină ceea ce suntem. Nivelul la care ajungem nu depinde numai de această caracteristică ci şi de mediul în care suntem scufundaţi dar nivelul relativ se păstrează întotdeauna. 
Concluzii practice nu se prea desprind de aici. Nu putem fi chiar orice, oricine ori oricum iar maximul pe care-l putem obţine este să fim complet noi înşine, fără prefăcătorie şi impostură. Pe de altă parte, munca de căutare (de minerit cum spune un vers din Pink Floyd) şi de descoperire de sine este permanentă; niciodată nu poţi spune „Ăsta sunt eu în toate amănuntele. Mă cunosc perfect!” aşa că ceea ce se cheamă „Eu” poate îmbrăca numeroase forme, piei, costume.
Este ca relaţia cu un partener pe care-l iubeşti: mergi cu el peste tot locul, sunteţi puşi în tot felul de situaţii în care fiecare răspunde poate imprevizibil, surprinzător, dar eu-l profund al fiecăruia e acolo, obiect al iubirii celuilalt.
Aceeaşi idee, din altă perspectivă: de-a lungul vieţii, dacă avem curaj, renaştem. O persoană poate da „restart”, „format” şi instala, poate nu un alt sistem de operare - nu putem fi chiar oricine - dar măcar alte programe care să ruleze. Iar asta cred că este o veste bună, până la urmă.

miercuri, 14 decembrie 2011

Ridicaţi Soarele!

După 14 ani de la apariţie am văzut Truman Show, un film cu Jim Carrey, un actor care până acum mi-a fost profund antipatic. Ideea scenariului este cu totul strălucită: un reality-show în care personajul principal îşi trăieşte viaţa reală, înconjurat de o armată de actori care-i pun la dispoziţie o realitate utopică. O analiză pe multiple planuri a filmului am găsit aici; autorul face o analiză sociologică a filmului privind relaţia dintre realitatea „adevărată” şi cea servită de mass-media, şansele existenţei unei lumi perfecte dar şi una moral-filosofică din perspectiva responsabilităţii pe care o avem faţă de ceilalţi. 
Doar la o primă vizionare, cred că mai pot fi detectate şi alte planuri de decriptare a acţiunii, unul dintre acestea fiind cel teologic. Cristof este Dumnezeu pentru Truman: îl înconjoară cu iubire nemărginită, i-a vegheat fiecare pas încă dinainte de a se naşte, îi construieşte o lume perfectă în care să nu aibă nicio problemă, aduce ploaia şi ridică Soarele pe cer. Însă atunci când creaţia sa se răzvrăteşte, Cristof devine nemilos: aduce asupra sa furtuna şi fulgerele şi aproape îl ucide - este aici Jahve cel sever până la cruzime din Noul Testament. După ce pedeapsa a fost aplicată, păpuşarul devine iertător şi blând, plin de iubire şi-l cheamă pe rătăcit la pieptul său - Dumnezeu cel iubitor şi iertător din Noul Testament. Diferenţa dintre divinitate şi om pare a fi aici capacitatea de a oferi libertate celuilalt: se spune că în faţa Domnului avem liber arbitru aşa că ni se dă deplina capacitate şi libertate de a urma o cale sau o alta. Cristof îşi impune voinţa, retează creaţiei sale orice posibilitate de a alege în afara căii pe care „trebuie” să meargă. În ciuda acestei diferenţe, cred că paralela dintre Seahaven (oraşul artificial în care se petrece acţiunea) şi lumea noastră rezistă. Truman suntem noi.
Pe de altă parte, trăind într-o cuşcă, cum se poate ieşi din aceasta? La un moment dat Cristof este întrebat „de ce crezi că Truman nu a ajuns să decopere adevărata natură a lumii sale?” „Acceptăm realitatea lumii care ne este arătată”, se răspunde. Limitele lumii sunt limitele lumii noastre şi nu ale lumii însăşi. În această lume, în Seahaven-ul fiecăruia, mai sunt secrete, taine, surprize, dezamăgiri. Nimic nu-i cunoscut pe de-a-ntregul, nici măcar sufletul personal. Iar atunci când, printr-un accident de cele mai multe ori (ca în film) întrezărim ceva dincolo, avem de ales între a rămâne aici sau de a trece pragul, ignorând falşii idoli (nu ca personajele din ultima secvenţă care schimbă postul în căutarea unei noi iluzii).
Update: Vizionarea, stupefiat, a imaginilor de la funeraliile lui Kim Jong Il m-a făcut să mă gândesc la acest film. Atunci când credinţa îţi este limitată, când ceea ce ţi se arată e minuscul, trunchiat, asta numeşti „viaţă”.  Dar există oare o diferenţă de natură între noi şi nord-coreeni, sau e doar una de grad dată de mărimea „bulei”?

marți, 13 decembrie 2011

Omul abstract

Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decît în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. (Octavian Paler - Viaţa pe un peron)
Am întors pe toate feţele citatul de mai sus încercând să-l contrazic. Poate pentru că Paler vorbeşte condescendent de filosofie... nu ştiu. Oricât m-am străduit, nu am găsit nicio fisură  gândului său. Totuşi, dacă el are dreptate, călăul va rămâne veşnic călău iar victima victimă. Constatarea nu-i în regulă nici ca „abstracţiune” şi, în plus, este contrazisă de realitate. Or dacă omul se poate schimba (are şansa de a se mântui, într-o altă logică) atunci există un om abstract, al filosofiei. Este acel ceva care se poate schimba. 

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Pesimism şi realism etic

În lumea (postmodernă) – occidentală, să spunem – în care Dumnezeu a murit de ceva vreme, oamenii au rămas singuri să îşi rezolve problemele. O cale de a face asta ar fi să se strângă în comunităţi – reale ori virtuale – şi să stabilească ceea ce este bine ori adevărat pentru acel grup: prieteni, soţi, sat, naţiune ori uniune politică. Pare perfect logic şi eficient dar există un „dar”.
Faptul că fiecare om vede realitatea în felul să personal este de acum un loc comun al psihologiei şi al filosofiei şi locul de plecare al ideii de mai sus: nu există repere absolute pentru toţi. De la această premisă se porneşte şi în filmul lui Akira Kurosawa, Rashomon. Trei bărbaţi se adăpostesc de ploaie într-o clădire dărăpănată; doi dintre aceştia sunt puternic marcaţi de o experienţă pe care încep să o povestească. Este vorba de un viol şi crimă pe care fiecare protagonist o povesteşte în modul în care a văzut-o, fiecare într-o variantă cu totul diferită de a celorlalţi. Pe scurt, un tâlhar este atras de o femeie care trece împreună cu soţul ei printr-o pădure; femeia este siluită iar bărbatul ei este găsit mort. Rând pe rând, tâlharul, cei doi soţi (bărbatul din mormânt prin intermediul unui medium), şi un martor (unul dintre povestitori) relatează întâmplarea dar lucrurile se petrec cu totul şi cu totul altfel în fiecare poveste. Deşi pare ficţiune, metaforă pură, toate aceste naraţiuni paralele m-au dus cu gândul la reprezentările şi interpretările asupra faptelor ale oamenilor aflaţi în conflict ori membri ai unor culturi diferite.
În film se trag şi concluziile, deloc optimiste, din această stare de lucruri, a condamnării la un exil într-o subiectivitate absolut izolată de a celorlalţi. „E îngrozitor! Dacă nu mai putem avea încredere între noi (nu pentru că ne minţim ci pentru că nu putem să nu ne minţim), e iadul pe pământ!”, exclamă copleşit un preot. „Eu cred în om. Nu vreau ca lumea să fie un iad”.  În acest timp un personaj cinic şi egoist până la cruzime, un vagabond după toate aparenţele, râde batjocoritor şi constată: „La urma urmei nu poţi înţelege tot ceea ce fac oamenii” (ceea ce, trebuie să recunoaştem, este adevărat). La rândul său, un altul din cei trei protagonişti – tăietorul de lemne - afirmă: „Toţi sunt egoşti şi necinstiţi. Toţi găsesc scuze. Banditul, femeia, bărbatul şi tu!” însă celui care spune asta i se demonstrează că şi el însuşi e la fel ca şi cei pe care-i judecă („Un bandit îl numeşte pe altul bandit.”). Toţi suntem o apă şi un pământ, fie că vrem fie că nu vrem, fie că suntem conştienţi de asta, fie că nu.    
Deşi concluziile „teoretice” sunt pesimiste („E normal să nu ai încredere în nimeni după o zi ca asta. Mie ar trebui să-mi fie ruşine. Nu-mi înţeleg propriul suflet.”), filmul are un fir de speranţă. În clădirea ce a servit drept adăpost este găsit un nou-născut abandonat pe care-l ia tăietorul de lemne pentru că „acolo unde mănâncă şase, mai poate mânca încă unul”. Preotul, în faţa acestui gest, pare că îşi revine: Îţi sunt recunoscător. Mulţumită ţie, cred că pot să-mi păstrez credinţa în om.”
Aşadar, dacă tablele de legi au fost sfărâmate iar noi circulăm pe nişte coridoare care niciodată nu se intersectează, ceea ce face ca orice construcţie să fie fragilă şi provizorie, şansa unui progres din punct de vedere moral e ca şi inexistentă. Niciodată nu vom deveni, ca specie, mai buni decât suntem acum pentru că nu avem cum. Rămâne doar un lucru să facem: gesturi nu ca semne ale unei Morale, nu îndeplinirea unor ordine dictate de o instanţă superioară ci gesturi personale, izolate, efectuate în nume individual. Măcar atât.  Iar atunci poate că lumea va fi, totuşi, mai bună nu pentru că am făcut un bine ci pentru că suntem noi mai buni. Doar să nu devenim cinici şi/sau resemnaţi.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Bucuria lui „în pofida”

Afirmarea fiinţei esenţiale proprii în pofida dorinţelor angoasei crează bucurie. Lucillus este sfătuit de către Seneca să facă din aceasta preocuparea sa, şi anume, „să înveţe cum să simtă bucuria”. Aceasta nu se referă la bucuria dorinţelor împlinite, deoarece adevărata bucurie este o „problemă serioasă”; ci bucuria sufletului este cea „ridicată deasupra fiecărei circumstanţe”. Bucuria însoţeşte auto-afirmarea fiinţei noastre esenţiale în pofida inhibiţiilor care vin din elementele accidentale din noi. Bucuria este expresia emoţională a curajosului „Da” faţă de adevărata fiinţă proprie. Această combinaţie de curaj şi bucurie arată la modul cel mai clar caracterul ontologic al curajului. Dacă curajul este interpretat numai în termeni etici, relaţia lui cu bucuria împlinirii de sine rămâne ascunsă. În actul ontologic al auto-afirmării fiinţei esenţiale individuale curajul şi bucuria coincid. 
(Paul Tillich - Curajul de a fi)
Complicat? Acelaşi lucru spus altfel:

„Rareori în viaţă mai simţisem o asemenea o atare bucurie. Nu era propriu-zis o bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată voioşie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. (...) Totul era pierdut.
Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam o dată cu ea.
Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.
Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:
«Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mama focului micuţa cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în faţa vetrei în care ardea focul. Râdeam şi făceam în necaz vântului, strigându-i: N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!»
La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesităţii puternice şi oarbe.
Mergeam iute pe ţărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut, strigam: «N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschis uşa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!»”
(Nikos Kazantzakis - Alexis Zorba)

Evident, drumul dintre stoicism şi Zorba e mai scurt decât pare pentru că scriitorul grec l-a audiat pe Bergson la Paris. Dar chiar şi aşa, pare că a simţit această bucurie dincoace de lecturile sale, în propriul suflet, atunci când descrie ca nimeni altul bucuria lui „în pofida”.  
Bucurie eroică ce apare de oricâte ori s-ar rostogoli povara absurdului. Până atunci când nesfîrşita osândă naşte sens din ea însăşi:

ÎI las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
(Albert Camus - Mitul lui Sisif)

duminică, 20 noiembrie 2011

De atunci

De când mi-a ars casa din temelii, văd Luna mult mai limpede.
M-am uitat la toate paradisurile care s-au prăbuşit în mine.
Am văzut paradisurile pe care le ţineam în palme, dar le-am lăsat să plece.
Am văzut promisiuni pe care nu le-am ţinut,
dureri care nu au fost adevărate,
răni pe care nu le-am vindecat,
lacrimi pe care nu le-am vărsat.
Am văzut morţi pe care nu i-am jelit,
rugăminţi cărora nu le-am răspuns,
uşi ce nu le-am deschis,
uşi ce nu le-am închis,
iubite lăsate în urmă...
şi visuri ce nu le-am trăit.
Am văzut tot ce mi s-a oferit,
ce n-am putut accepta.
Am văzut scrisorile pe care le-am dorit, dar niciodată nu le-am primit.
Am văzut cine aş fi putut fi dar niciodată nu voi deveni.

Existenţialism.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Sau ori şi

Întrebări, conflicte, probleme apar din actul suveran al alegerii, materializat, aşa cum spune teoria, în actul deciziei. A alege înseamnă a opta între două sau mai multe posibilităţi. Dar chiar dacă sunt mai multe, dacă ai răbdare şi iscusinţă, rămâi numai la două: alb sau negru, bine sau rău, raţiune sau sentiment, virtute sau păcat, materialism sau spiritualitate, interior sau exterior etc. Puse sub semnul lui „sau” intră într-o logică aristotelică a respingerii: dacă ai ales ceva, respingi tot ceea ce nu implică acel ceva. De multe ori, probabil de cele mai multe ori, această viziune asupra lucrurilor funcţionează: până şi un guru indian trebuie, din când în când, să mănânce iar timpul în care face acest lucru este obligat să şi-l rupă din cel de meditaţie. Este obligat, la un moment dat, să aleagă, să ia o decizie. Dar dacă în afară de această logică a excluderii, a lui „sau” ar exista o alta, a incluziunii, a completitudinii, a lui „şi”? Să nu respingi ci să accepţi, să nu alungi ci să primeşti, să nu judeci ci să înţelegi, să nu spui ceva ci să taci.

luni, 14 noiembrie 2011

Echilibre şi dezechilibru

Când caracterizezi pe cineva drept „echilibrat”, te gândeşti la un lucru bun sau rău. Eu am fost astfel descris şi nu m-am simţit foarte confortabil. Pornind de la fizică, de la mecanica pe care o mai ţin minte de prin gimnaziu cred că sunt trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent. Din acestea, transpus în lumea interioară, doar unul ar fi dezirabil: cel instabil pentru că oferă şansa de a trece într-o altă stare. Fiind, însă, instabil echilibrul este doar temporar. Celelalte tipuri sunt statice şi ameninţă permanent să rămână definitive: Nirvana, armonia absolută, găsirea răspunsurilor. În fapt, cam aşa am şi fost văzut: ca unul care a căutat cu osârdie şi a ajuns la înţelesurile ultime, ceea ce este inexact. Am răspuns printr-o comparaţie: paraşutiştii, în cădere liberă, nu plutesc ci zboară iar zborul nu înseamnă echilibru ci dezechilibru permanent controlat. Nu este o stare pentru care munceşti să ajungi iar odată ajuns acolo o menţii, ci o stare  pusă mereu sub semnul incertitudinii, al nesiguranţei, al dezechilibrului. Cel mult se poate spera ca această stare să devină firească, naturală dar ceea ce devine astfel nu e echilibrul ci autocontrolul, gisroscopul intern care te aduce instantaneu în poziţia dorită, fără a mai comanda raţional acest proces. Dar nu, nu este vorba în ceea ce mă priveşte de o stare de beatitudine în care să rămâi la toate rece. Cel puţin nu deocamdată.
Totuşi, se mai poate vorbi de echilibru în alt sens. Russell pomenşte, pe urmele înţelepţilor antici, de la (lipsa de) cumpătare, respectiv de oamenii care se lasă înrobiţi, orbiţi, de o singură pasiune. Cel aflat înstr-o asemenea stare devine prizonierul obiectului pe care-l urmăreşte, stare limitativă care-i închide toate celelalte opţiuni. El este, deşi filosoful englez nu pomeneşte cuvântul în acest context, dezechilibrat. Înţeleşi termenii în acest sens, eu mă consider, de astă dată, a fi echilibrat tocmai în sensul în care ceea ce am găsit e doar subiectiv, temporar şi, de aceea, supus permanent îndoielii.

marți, 8 noiembrie 2011

Căutare de sine

Priviri dezamăgite, zâmbete fără bucurie, speranţe fără suflu. Mai mulţi oameni, ajunşi la jumătatea vârstei (orice ar însemna asta), caută, îşi pun şi pun întrebări după ce au ajuns la convingerea că s-au pierdut undeva pe drum. Au trăit deja marile experienţe ale vieţii, au aflat ceea ce este important de ştiut, nimeni din afară nu mai are nimic interesant a le spune. Nu ar avea niciun motiv să mai creadă că urmează ceva, altceva, sunt îndreptăţiţi să considere că ziua de mâine este o copie palidă a unei alte zile de ieri, mai vie atunci, ieri, pentru că erau mai capabili se a se amăgi. Cine, ce are a le mai spune acestor persoane? Câţiva pomenesc în treacăt de „căutare de sine” dar cum ajungi să spui  ceva convingător cuiva despre „sinele” său când el abia şi-l bănuieşte?

luni, 31 octombrie 2011

Pasiune

După 20 de ani şi vreo 4 luni am călcat iar pe aleile Aerodromului din Iaşi. Cu emoţie, pentru că mă aşteptam să mă întâlnesc cu mine însumi, cu cel tânăr, care avea multe planuri şi proiecte. Aveam de dat socoteală mie ca unui lui. M-a surprins când, abia intrat, am auzit un prelung „Ooovidiuuuu” ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că nu păşesc chiar în altă lume, că într-adevăr fusesem pe aici, că odată chiar zburasem pe deasupra tuturor. Acum i-am văzut pe cei tineri, la fel de îndrăzneţi, de curajoşi, de mândri de ceea ce făceau. Erau conştienţi că fac unul din cele mai frumoase lucruri din lume - zboară, află gustul libertăţii pe care nu-l vor mai uita niciodată de acum încolo, orice vor face pe mai departe. 
Eu? Deşi pe pământ, am fost şi eu mândru de ceea ce am făcut atunci şi de atunci şi până acum. Am mai lăsat deoparte frici, m-am cunoscut mai bine pe mine într-un drum început şi acolo, pe un câmp de la marginea Iaşului, am înţeles de atunci că fără pasiune şi entuziasm nu poţi face nimic ori dacă totuşi faci, faci prost.  

Pregătirea de îmbarcare
Spre avion


În zbor

Înapoi pe pământ

Pliaj

Exerciţii la sol de părăsire. A avionului.

marți, 25 octombrie 2011

O închisoare agreabilă

Fiecare îşi găseşte calea în lumea asta încâlcită. Tocmai pentru că nu există reguli general-valabile, avem libertatea să „improvizăm”. Tot omul după cum crede că este mai bine - pentru el, pentru altul, pentru Dumnezeu - în funcţie de ceea ce crede şi în ce crede. Până acum gândeam că aceasta aduce distanţe între oameni, că nu ne putem înţelege unii cu alţii. Dar tocmai această nesiguranţă, această bâjbâială şi continuă căutare fără a şti vreodată  cu certitudine că suntem pe drumul cel bun, este elementul comun al nostru, al oamenilor. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, suntem într-o închisoare, condamnaţi la moarte, fără a şti pentru ce vină. Măcar, în timpul în care aşteptăm să ne vină sorocul, să ne facem - cu forţele noastre - traiul cât mai agreabil. E păcat să ignorăm atâtea lucruri frumoase doar pentru că ele (ori noi) sunt efemere sau pentru că nu le vedem rostul.

duminică, 23 octombrie 2011

Râsul suprauman al unei seninătăţi nemuritoare

„Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia. În muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmei, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă.” 
(Hermann Hesse - Jocul cu mărgelele de sticlă)
Bach - Tocata & Fuga in Do Minor

miercuri, 19 octombrie 2011

Încredere



Despre asta-i vorba: să-ţi laşi viaţa, sau măcar să-ţi imaginezi că ai putea să îţi laşi viaţa în mâinile altuia. Există oameni în braţele căruia ne-am lăsa să cădem? Suntem atât de siguri pe noi încât să le cerem altora să cadă şi noi să-i prindem? Talentul aici nu este de a te lăsa orbeşte să cazi în mâinile oricui pentru că astfel, fie şi numai statistic, tot te vei alege cu creierii împrăştiaţi. Tot astfel, nu-i poţi prinde pe toţi. Eşti nevoit, te obligă întâmplările, să alegi iar în ciuda eşecurilor, de o parte sau de alta, să ai încredere. În tine, în primul rând, iar apoi îi vei prinde şi pe alţii. Pe cei câţiva, foarte puţini.
Am auzit o vorbă într-un film: „I'm a good man in a storm.” Do I?

luni, 17 octombrie 2011

Ciudată întrebare

Am spus cuiva că m-am schimbat şi acel cineva pune la îndoială realitatea schimbării. Până la urmă, ce înseamnă, cu adevărat a te schimba? În primul rând, un semn, un indicator al schimbării ar fi raportarea diferită la unele repere aşa-zis fixe. De exemplu, există de-a lungul anului nişte sărbători sau evenimente ciclice: Crăciun, Paşte, Revelion. Dacă la Paştele de acum, de exemplu, m-am simţit altfel decât la Paştele anterior înseamnă că ceva în mine s-a schimbat. S-a schimbat fundamental sau doar „ceva”? 
Te pune viaţa în posturi identice şi vezi că reacţionezi, instinctiv, la fel. Eşti însă mai înarmat cu o experienţă ale cărei învăţături alegi sau nu să să le activezi. Procesul schimbării este de aceea extrem de subtil. „Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem şi nu e.”, dar recitate cumva invers atunci când e vorba de schimbare.  
Sau, cum spunea Nietzsche, tot ce poţi face este să devii doar ceea ce eşti? Să tot dai piei false de pe tine până ajungi la un fel de miez, profund?
Grea problemă, asta a schimbării. Fundamentală astăzi când înfloresc tot felul de teorii motivaţionale şi de reprogramare în sensul dorit. 
Constantă în această problemă este capacitatea de a modifica ceva, de a clinti în adâncuri resorturi, de a intra pe cărări proaspete. De a „experimenta” (?). Acuma, cât de „fundamentală” este schimbarea aceasta probabil că e de importanţă secundară atâta timp cât ai abandonat o poziţie nedorită pentru o alta. 

luni, 10 octombrie 2011

Lecţia de sociologie

Există în sociologie o paradigmă care se numeşte Teorema lui Thomas şi care spune că lucrurile considerate ca fiind reale devin reale prin consecinţele pe care le au. Exemplul clasic este acela că atunci când depunătorii au bănuiala că banca lor va da faliment, ei se vor repezi să îşi scoată banii generând astfel falimentul, de altfel improbabil. Formulată astfel, pare a fi un lucru de la sine înţeles dar această teoremă arată calea prin care visurile devin realitate: încăpăţânâdu-te să le transpui în practică până când se împlinesc. Nu este niciun secret aici ci o modalitate practică de a aborda realitatea: mai întâi gândind-o aşa cum ţi-ai dori să fie şi punându-te apoi în slujba intenţiei. Este foarte probabil că efectele vor apărea în sensul gândit de tine. Succint o spune pedagogul şi filosoful Henry James: „Fiinţele umane, schimbând atitudinile interne ale minţilor lor, pot schimba aspectele exterioare ale vieţilor lor”. Aşadar, mult din ceea ce pare a fi în exterior, depinde semnificativ de mintea nostră.

joi, 6 octombrie 2011

Solitudine


© Maria Bunea

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Cine ia pe cine

Saramago spunea că nu noi luăm deciziile ci că deciziile ne iau pe noi. Atunci când privim retrospectiv ajungem adeseori la concluzia că nu puteam să facem altcumva decât am făcut. Eram, într-o situaţie dată, ca un corp aflat sub influenţa multor şi subtile forţe iar compunerea acestora a condus la efectele analizate acum: traiectorie, viteză, acceleraţie, impuls etc. Un corp fizic este un model foarte aproximativ a ceea ce se află în mintea unui om aflat în faţa unei decizii, dar spunem la fel cum ar spune el dacă ar avea glas: „nu se putea altfel”. 
Asta dacă privim noi înşine în trecut. 
Mai putem însă să privim pe altcineva. Atunci când e vorba de alţii apreciem uşor că sunt prinşi în capcane sau în cuşti, că îşi irosesc viaţa sau că perseverează în greşeli. A judeca astfel înseamnă a impune propriul punct de vedere asupra unei situaţii pe care nu o cunoaştem decât incomplet. O viaţă, aşa cum ne place să credem şi în ceea ce ne priveşte poate avea la bază şi o alegere asumată. Mai sunt cei care într-adevăr realizează că sunt prinşi în capcană sau luaţi prizonieri şi vor să iasă de acolo. Ei, mai mult decât ceilalţi se pot opri o clipă pentru a medita la expresia lui Saramago: vor lua o decizie sau decizia îi va lua pe ei? Iar dacă iau decizia o vor face liberi sau nu etc. etc.
Am ajuns să cred că rar de tot luăm noi decizii, în rest deciziile ne iau pe noi. Luăm decizii atunci când nu mai avem nimic de pierdut, atunci când lumea din jur s-a prăbuşit, când suntem cu spatele la perete, când forţele care ne defineau ca obiect nu mai există. Atunci când suntem liberi şi în viaţă. Viaţa, fiind, după Sartre, ceea ce începe dincolo de disperare. Până atunci suntem obiecte supuse forţelor, suntem noi cei luaţi de către decizii. 

luni, 26 septembrie 2011

Bucurie în stare pură



După gustul meu, adevărata Odă a Bucuriei. Entuziasmul suprem al victoriei asupra sinelui, al depăşirii - vremelnice? a - absurdului.

joi, 22 septembrie 2011

La ce-i bună cultura

Este în Zorba Grecul o vorbă care spune cam aşa (citez din memorie): decăzusem într-atât încât dacă aveam de ales între o femeie şi o carte, o alegeam pe cea din urmă. Am redescoperit acum - la vârsta mea - plăcerea lecturii. Mă uit atunci când am prilejul la filme şi ascult muzică. În faţa oricărei alte opţiuni aleg lumea semnelor de această natură. Să fi decăzut într-atât, după cuvintele lui Kazantzakis? Adevărul, până la urmă se află în viaţă, în oameni şi apare în urma întâlnirii cu ei. Semnele de adevăr şi de frumos sunt însă atât de firave în oamenii reali, ca firele de aur în râurile din Apuseni, încât îţi trebuie multă răbdare pentru a da nisipul deoparte. De-a lungul timpului au separat aurul de aluviuni alţii pentru noi - filosofi, artişti, oameni de ştiinţă - şi ni-l oferă nouă astăzi în lingouri sub formă de „informaţie”. Tentaţia de a trăi numai printre lingouri de aur este mare: găseşti doar metalul preţios, curat, fără să stai în genunchi şi să speli tone de nisip murdar. Asta-i cultura şi la asta e ea bună.
Totuşi, astfel primit, aurul e nepreţios şi, parcă, nemeritat. E găsit de alţii şi doar livrat ţie. 
Trebuie multă voinţă, răbdare, putere, de a vedea pe malul rece al apei fiecare fir de metal preţios acolo unde, aparent, e doar praf. Iar atunci când le ai pe toate astea, uneori crezi că merită să cauţi pe mai departe. 
Oricum, dacă te dai bătut, lingourile turnate de alţii sunt dincolo şi te aşteaptă.

joi, 15 septembrie 2011

Totul se încâlceşte la loc

Oamenii de felul domnului José se găsesc pretutindeni, îşi ocupă viaţa sau timpul despre care-şi închipuie că le prisoseşte din viaţă strângând timbre, monede, medalii, glastre, cărţi poştale, cutii de chibrituri, cărţi, ceasuri, tricouri de sport, autografe, pietre, figurine de lut, cutii goale de răcoritoare, îngeraşi, cactuşi, programe de operă, brichete, stilouri, bufniţe, cutii muzicale, sticle, bonsai, picturi, căni, pipe, obeliscuri de cristal, raţe de porţelan, jucării vechi, măşti de carnaval, motivul e probabil ceva ce s-ar putea numi angoasă metafizică, poate că nu pot îndura ideea haosului ca stăpân unic al universului şi de aceea, cu slabele lor forţe şi fără vreun ajutor divin, se străduiesc să pună ceva în ordine în lume şi, pentru scurt timp, chiar izbutesc, însă numai atâta vreme cât îşi pot apăra colecţia, fiindcă atunci când vine ziua ca ea să se risipească, iar aceasta vine întotdeauna, fie prin moartea, fie prin plictiseala colecţionarului, totul revine de unde a pornit, totul se încâlceşte la loc. (José Saramago - Toate numele)
 Atunci mai merită să încerci să te pui împotriva disoluţiei? Surprinzător cât de bine seamănă aceste cuvinte cu cele din subsolul blogului: „În acest univers (haotic) obligaţia noastră principală e de a introduce enclave arbitrare de ordine şi sistem. Aceste enclave nu vor rămâne aici la nesfârşit după ce le vom fi stabilit.” Da, avem o datorie de a „colecţiona” (cărţi, pietre), de a aduce ordine chiar dacă această intenţie poate apărea drept ridicolă. Obligaţia umană este de a-i rezista haosului şi disoluţiei cât de mult ne stă în puteri şi cât ne ţin acestea. Nu-i totuna de a căuta să introduci propria ordine, aşa cum te pricepi, şi a renunţa să o faci fără măcar a încerca.  

luni, 12 septembrie 2011

Sferele care nu suntem

Turburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: „viaţa ca o totalitate de fiecare clipă”. Aşa o văd acum; aşa este. În fiecare ceas simţi că eşti un întreg. Ai goluri, fireşte, dar le cunoşti, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Eşti o fiinţă împlinită. Dar citeşti o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simţi golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit să-l simţi. Dar acum eşti „întreg”. Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alţii, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi. (C. Noica - Jurnal filosofic)
„Turburătoare” aceste cuvinte, despre care, parcă, am mai scris. Tot ce se poate, îmi vin în minte de fiecare dată când descopăr o carte sau un om. Cum spune Noica, eram, cu o clipă înainte, o fiinţă împlinită. Peste o clipă, am realizat că îmi lipsea ceva esenţial şi „abia acum” am devenit complet. Dar e numai o trufie asta, a întregului, a împlinirii. După atâtea experienţe şi constatări că oricând poate să apară ceva sau cineva semnificativ, de la care să afli ceva important, devin mai modest. Nu mai sunt trufaş ca şi când aş fi ajuns vreun moment la sfârşitul cunoaşterii. Nu mai sunt sferic, sau, dacă nu pot trăi altfel, sunt conştient că sfera care sunt poate deveni oricând „mai” rotundă.
Mai spune ceva Noica aici: importanţa întâmplării în viaţă. Citeşti o carte ori cunoşti un om şi totul se poate schimba. Acelaşi filosof spunea la un moment dat: „un zâmbet al existenţei şi totul dobândeşte sens”. 

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Şi pe colivia mică/Şade colivia mare/Nu e chip de evadare



...

Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta într-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.

Dar Domnu' văzându-te a nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer unde sunt coliviile Luï.

miercuri, 7 septembrie 2011

Despre case şi construcţie

Nişte replici dintr-un film (citez din memorie pentru că nu l-am revăzut de ceva vreme): „Locuieşti într-o casă, dar nu eşti casa. Casa se dărâmă, tu mergi mai departe.” Acolo se referea la viaţă-moarte-corp. Dar cred că-i acelaşi lucru şi cu valorile, cu credinţele, cu poveştile, toată componenta mentală care face ca viaţa noastră să fie ceea ce este. Locuim în acestea, dar nu suntem acestea. „Omul e mai mult decât adevărul care-l îmbracă”, spunea şi Capek.
La rândul său, Jacques Salome vorbeşte despre naşterile succesive din viaţa sa, naşteri care urmează unor decese, unor perioade de doliu după vieţile sale anterioare. E o paradigmă bună aceasta, a reconstrucţiei totale.
Într-un alt film, un personaj, într-un moment de furie, distruge tot ce-l înconjoară din casa sa. Nimic nu mai rămâne întreg în urma crizei. După ce aceasta a trecut, încearcă să rearanjeze resturile într-o ordine care să aibă legătură cu ceea ce se afla în mintea sa. Deşi aici este ilustrat aspectul patologic, şi în condiţii normale cred că se întâmplă la fel. După un dezastru, o criză, mai salvezi ce se poate şi începi să reconstruieşti. Ironia hidoasă e că încercăm să recreăm construcţia anterioară, la nesfârşit, ca furnicile. Cum resturile sunt tot mai fărâmiţate, casa e tot mai hâdă.
Siliţi, de cele mai multe ori, să reconstruim din temelii, se întâmplă să iasă ceva complet nou din acest efort. Faci un pas în spate şi spui mulţumit: „Oau! Pare OK!” Intri în casă şi trăieşti, pentru o vreme, cel puţin până la un nou cataclism.

vineri, 2 septembrie 2011

Ce naiba-i cu noi?



Ce naiba-i cu noi, cei care ne plângem şi nu vedem cât de norocoşi suntem? Chiar aşa, hai să ne privim în oglindă! Ne-am obişnuit să privim lumea de sus în jos, de la tot ce am putea avea - chiar „am merita” să avem - când ar fi bine să o luăm în sens invers: de la bucuria de a fi vii. Toate celelalte sunt amănunte.

miercuri, 31 august 2011

Valoarea ecoului

Am încercat să povestesc în scris o carte. Fiind o lucrare de specialitate, care mă impresionase însă foarte mult, am încercat să fiu cât mai exact în demersul meu: citate, note de subsol etc.. Doream să cuprind în transpunerea mea cât mai mult din ceea ce era acolo. La un moment dat m-am trezit spunând că „ţin atât de mult la această carte că mai bine i-aş sugera - celui pentru care scriam - să şi-o cumpere!” A fost acesta un prim semnal, pe care l-am ignorat. După vreo două pagini scrise, am făcut un popas ca să recitesc ce am scris până în acel punct. Dezamăgirea a fost uriaşă: dorisem să spun totul şi nu spuneam nimic. Povestind aşa cum o făceam, stricasem stilul autorului, transformând apropierea caldă a cuvintelor sale într-o limbă de lemn, fără a reuşi să transmit nimic din ceea ce simţisem eu atunci când am citit. De fapt, atunci când m-am aşezat la scris, motivul pentru care o făcusem, a fost să împărtăşesc o trăire, entuziasmul meu sau ce voi fi trăit atunci, nu să dau citate cât mai largi, să rescriu ce fusese scris înainte. Asta trebuia să fac, dar o făceam atât de „distilat” încât eu nu mai eram niciunde. Mesajul original cu atât mai puţin.
Puţini suntem cei care prin redare, prin reproducere, ar face o operă de artă mai valoroasă decât originalul (cei care o pot face ar face bine să se apuce de creat ei înşişi, dacă nu au făcut-o deja). De asta există recenzii anoste, jurnale de călătorie trase la indigo, re-dări fără viaţă. Autorii lor încearcă să fie exacţi când ar trebui să fie doar autentici. Fiecare avem însă în noi ecoul, reflectarea a ceea ce ni se întâmplă, a ceea ce simţim care, chiar dacă nu e o operă de artă, e original, e viu, e autentic. Asta avem de transmis, dacă tot încercăm să împărtăşim din locurile prin care am fost.

duminică, 28 august 2011

Absoluturi relative ori relativitatea ca lege absolută (nu doar ca joc de cuvinte)

Gândim în constelaţii. Îmi este tot mai clar acest lucru: toate componentele a ceea ce se află în mintea noastră - concepţia asupra creării Universului, a apariţiei omului, a moralităţii, educaţiei, sistemului de guvernământ, libertăţilor civile, sensului vieţii etc. etc - intră într-o structură (mai mult sau mai puţin elaborată de la individ la individ) care trebuie să aibă o anumită coerenţă. Dacă un fapt contrazice acestă reprezentare - şi nu are cum să nu se întâmple asta pentru că edificul e în minte şi faptul e „afară” - nu doar că respingem evenimentul ci adesea nici nu îl recepţionăm de teama instinctivă că ne clatină lumea interioară. Ne apărăm cu multă putere convingerile pentru că acestea reprezintă structura de rezistenţă a eu-lui. 
Sunt însă momente în care realitatea (cea adevărată) e mai puternică decât modelul ei construit în minte şi lumea, existenţa, demonstrează - mereu şi mereu - că e altfel decât aşa cum o gândim noi. Nu mă refer aici numai la mine, cel care scriu acum, ci şi la consternarea unor fizicieni care găsesc semne ale creaţiei divine în particulele subatomice sau, dimpotrivă, la neliniştea unor clerici care trebuie să fie permanent în alertă pentru a adecva nişte adevăruri revelate cu mii de ani în urmă la o realitate socială, morală în permanentă evoluţie (evoluţie? transformare). Dar lumea, cea personală de această dată, este dată peste cap şi de o moarte, o părăsire, un cataclism, o catastrofă. 
Ne-am obişnuit de la un grec, nu mai ştiu de la care, de la Socrate cred dar înaintea lui va fi fost un alt grec - şirul grecilor înţelepţi pare nesfârşit - să căutăm lucrurile fixe din Univers. Odată găsit, fie şi unul singur, putem edifica mai departe. Asta facem de mii de ani deşi este evident că e o cale fără sfârşit: orice reper e relativ şi perisabil. Ne-au ajutat mult şi Iluminiştii să ne adâncim în această iluzie.
Atunci putem să ne întoarcem la un alt grec, la Heraclit, care ne-a spus că totul curge. Nu mi-au plăcut presocraticii pentru că nu i-am înţeles, sunt prea abstracţi. La fel însă, nu mi-a plăcut nici ideea de mişcare şi nici cea de devenire spre niciunde (are sens sau e o contradicţie în termeni?) pe care am asociat-o haosului. Cum spuneam mai sus, ce nu îţi place nu înseamnă că nu există.

(Între Ideile Absolute şi devenirea permanentă îl găsim pe Protagoras cu „omul e măsura tuturor lucrurilor”. A Absolutului, a devenirii. În conformitate cu direcţia din care priveşti, e aici un punct de sosire sau unul de plecare. Sau şi una şi alta.)

duminică, 21 august 2011

Acum, aici, în interior

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viaţa voastră atâta timp cât vă agăţaţi de gândul că motivul care vă împiedică să trăiţi bine se află în afara voastră. Atâta timp cât plasaţi responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează pe nedrept - un soţ necioplit, un şef pretenţios care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situaţia voastră va rămâne în impas. Voi şi numai voi sunteţi responsabili pentru aspectele esenţiale care vă marchează viaţa, şi numai voi aveţi puterea să le schimbaţi. Şi chiar dacă vă confruntaţi cu limitări exterioare majore, tot aveţi libertatea să alegeţi diferite atitudini faţă de aceste limitări.
Una dintre formulările preferate ale lui Nietzsche este amor fati (iubeşte-ţi soarta): cu alte cuvinte, croieşte-ţi o soartă pe care s-o iubeşti.
(...)
Scopul meu nu este să înec pe nimeni într-o mare de regrete, ci să-l fac să privească în sfârşit spre viitor şi să-i atrag atenţia asupra întrebării care i-ar putea schimba viaţa: Ce poţi să faci acum în viaţa ta, astfel încât, peste un an sau peste cinci, să nu priveşti înapoi cu aceeaşi spaimă la noile regrete acumulate? Cu alte cuvinte, poţi găsi un mod de a trăi astfel încât să nu acumulezi regrete?
(Irvin Yalom - Privind Soarele în faţă)

Cumva, altcumva, această doamnă spune acelaşi lucru. Formulate astfel, direct şi clar aceste idei par nişte truisme, nişte adevăruri evidente. Toţi, la o adică le recunoaştem valoarea dar continuăm să umblăm neobosit după himere.

vineri, 19 august 2011

Poezie în imagini

Cineva, director al unui festival de film aşa că se presupune că ştie ce vorbeşte în acest domeniu, spunea că secvenţa de mai jos este cea care a impresionat-o cel mai mult din toate pe care le-a văzut. Nu ştiu ce înţeles are scoasă din context, pentru cineva care nu a văzut filmul, dar e absolut ireală prin ceea ce spun şi modul în care o face. Nu e film, e poezie.

sâmbătă, 13 august 2011

Năpârlirea poate fi reversibilă

La unii, cele care filosofează sunt defectele, iar la alţii bogăţiile şi puterile lor. Primii au nevoie de filozofia lor ca suport, liniştire, medicament, salvare, înălţare sufletească, înstrăinare de sine; pentru cei din urmă ea este doar un lux frumos, în cel mai bun caz voluptatea unei recunoştinţe triumfătoare, care în final trebuie înscrisă cu majuscule cosmice pe firmamentul ideilor. (...) Orice filosofie care pune pacea mai presus decât războiul, orice etică ce înţelege negativ ideea de fericire, orice metafizică şi fizică ce cunoaşte o finalitate, o stare definitivă de vreun fel oarecare, orice aspiraţie preponderent estetică sau religioasă spre un alături, un dincolo, un în afară, un deasupra, permit întrebarea dacă nu cumva boala a fost cea care l-a inspirat pe filosof. (...)
În încheiere, pentru ca esenţialul să nu rămână nespus: din asemenea străfunduri, din asemenea boli grele, ca şi din boala bănuielii grave, te întorci renăscut, cu altă piele, mai sensibil, mai răutăcios, cu un gust mai subtil pentru bucurie, cu un gust mai delicat pentru toate lucrurile bune, cu simţuri mai voioase, cu o a doua inocenţă - mai periculoasă - în bucurie, în acelaşi timp mai copilăros şi de o sută de ori mai rafinat decât ai fost înainte. 
(Fr. Nietzsche - Ştiinţa voioasă)
Una din ideile de mai sus am găsit-o în Anatomia lui Grey: un paraşutist cade de la 3500 m fără a i se deschide paraşuta. Supravieţuieşte ca prin farmec şi are prilejul să îşi revalorizeze întreaga viaţă. Se simte nemuritor şi puternic, de neînfrânt. Traversa acel moment de „recunoştinţă triumfătoare” pomenit de Nietzsche. Dar Meredith îi spune: „Va trece. Acest moment de iluminare este trecător şi te vei reîntoarce la laşul care ai fost. Fă acum ce ai de făcut, cât mai ai timp (cât mai eşti în această stare)!” Dacă va fi făcut însă ce avea de făcut - să-i spună femeii pe care o iubeşte că o iubeşte - atunci va bloca în timp, va eterniza acel moment de graţie - nu va mai fi niciodată de acum încolo laşul care a fost până atunci. Meredith are dreptate: dacă nu faci nimic în astfel de clipe, porţile se închid implacabil şi redevii cel mărunt care ai fost. 

duminică, 7 august 2011

Come on you miner for truth and delusion, and shine!

M-am despărţit de filosofie atunci când am înţeles că este o sumă de încercări individuale de a ajunge la Adevăr. Toate aceste adevăruri parţiale, individuale, subiective nu conduceau niciunde, erau nişte biete adevăruri aşa cum aproape oricine deţine. Şi atunci la ce bun încă unul ori mai multe în plus, într-o viaţă oricum destul de aglomerată de tot felul de descoperiri, care mai de care „mai fundamentale”. Dezamăgirea aceasta a durat până de curând când am descoperit domenii largi ale ştiinţelor socio-umane bine, consecvent, adânc înrădăcinate în filosofie. Cercetătorii din aceste domenii îl citează generos pe, de exemplu, Kierkegaard cu ale sale adânci intuiţii nu atât ca argumente ci ca pe nişte cunoştinţe ale cuiva care a avut un gen de lampă aprinsă în întuneric şi a „văzut” lucruri care se află acolo. Danezul nu a dorit să convingă pe nimeni, să vândă nimănui nimic, a avut o intuiţie, aşa cum misticii au revelaţii, şi a spus ceea ce a simţit. Alţi oameni simt ce a simţit şi el şi toate acestea duc la o construcţie fundamentată nu pe un adevăr ci pe o intuiţie împărtăşită. Aşa înţeleasă filosofia nu este dezamăgitoare ci este ceea ce este (doar eu s-o fi înţeles, greşit, altfel) fără a încerca să se prefacă a fi altceva: Adevăr, Absolut etc. Şi atâta timp cât nu încerc să o văd, eronat, altceva decât este, pentru mine şi-a redobândit prospeţimea şi savoarea.
... Pe această cale, filosofia e mai aproape de artă, de poezie şi de muzică decât de oricare ştiinţă. Este, pe aici, prin preajmă, un cerc care se închide, împlinindu-se astfel.

luni, 25 iulie 2011

Crai, loc de reîntâlnire

Atunci când am scris postul anterior mă gândeam foarte serios că va fi ultimul. Socoteam că blogul a fost un instrument care şi-a făcut treaba şi mă puteam dispensa de el. Mai apoi am citit rândurile de mai jos:

Oreste ia mâna surorii sale pentru a porni la drum împreună. Electra întreabă încotro, iar Oreste răspunde:
„Nu ştiu; spre noi înşine. De partea cealaltă a norilor şi a munţilor se află un Oreste şi o Electra care ne aşteaptă. Va trebui să-i căutăm cu răbdare.”

(J.P. Sartre - Muştele)
În plus, chiar am fost pe munte, poate pe cel mai frumos munte din ţară. Într-un fel aşa spun de fiecare dată, însă Piatra Craiului are cu adevărat o magie aparte. Ajunsesem, în prima seară, la un refugiu situat la poalele masivului şi, împreună cu coechiperul meu, ne pregăteam de culcare. Era abia şase, sau mai devreme, dar eram obosiţi şi mare lucru nu mai era de făcut. Am mai rămas singur pe afară, priveam creasta unde aveam de gând să ajungem a doua zi şi atunci am înţeles ce înseamnă „dincolo de munte”. Eram singur, mic, sub ireal de albă creastă a Craiului şi mai era şi o linişte de dincolo de lume: doar norii se auzeau în trecere indiferentă.

Vremea şi locul începuturilor 
A doua zi îi spuneam lui Ciprian: „Ce activitate absurdă să pui nişte apă şi mâncare într-un rucsac şi să urci neştiut de nimeni pereţii de stâncă!” După un timp şi multă transpiraţie, tovarăşul meu îmi răspunde, dovadă că nici lui nu-i stătea mintea doar la căţărat şi gâfâit: „Cred că ştiu de ce urcă oamenii pe munte – au nişte probleme acasă, le lasă acolo dar efortul de aici îi face mai puternici. Aici nu poţi da înapoi, nu ai unde te întoarce.” Ştiam ce spune şi i-am răspuns cu o vorbă de-a lui Noica: „Când nu poţi să continui o idee trebuie să urci un deal. Piedica interioară se învinge creându-ţi o piedică exterioară.” Am râs amândoi, eu mulţumit de vorba înţeleaptă scoasă la momentul potrivit iar Ciprian de faptul de a fi fost frate de gând cu marele filosof. Adevărul este că fiecare se află acolo pentru propriul său motiv. Am văzut oameni care păreau că urcă muntele doar pentru a-şi etala echipamentul impecabil. Eu le ştiam însă pe ale mele, aflate în seara trecută: mă aflam pentru mine, departe de oricine şi de orice, doar cu o realitate stranie prin frumuseţea ei şi tocmai de asta cu atât mai străină. Lăsat singur pe Pământ, mai singur decât Adam la facerea lumii. Atunci înţelesesem de ce mă aflu eu acolo: ca să mă găsesc, neagăţat de nimic, nesprijinit de ceva, imponderabil. Tocmai cum spunea Sartre.


Răspunsul meu de această dată a fost – altădată va fi fost altul, altădată va fi poate diferit – regăsire în bucurie şi efort (găsesc tot mai des cuvântul „travaliu” când se face referire la această stare).


Pe drum, ca o confirmare, în minte, apăreau obsedant câteva versuri:

Dragostea de după dragoste
Derek Walcott
Va veni un timp
când, cu bucurie
îţi vei da bineţe ajungând
acasă, privindu-te în oglindă
şi fiecare va zâmbi la salutul celuilalt
***
şi vei spune, ia loc. Mănâncă.
Vei iubi din nou pe străinul care ai fost.
Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inimii
inima, străinului care te-a iubit
***
întreaga sa viaţă, pe care l-ai uitat
pentru altul, care te ştie pe de rost.
Adună scrisorile de pe raft,
***
fotografiile, notiţele scrise la disperare,
desprinde propria imagine de pe oglindă.
Ia loc. La festinul care e viaţa ta.


luni, 11 iulie 2011

Nikos

Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβʊμαι τίποτα. Είμαι λεύθερος.


Nu sper nimic, nu mă tem de nimic. Sunt liber.


Venim dintr-un abis întunecat, sfârşim într-un abis întunecat şi numim „viaţă” lumina dintre acestea.


(Nikos Kazantzakis)

Ne întâlnim, poate, dincolo de munţi.

miercuri, 6 iulie 2011

Ieşirea din Infern

Definiţia fricii şi calea de a ieşi de acolo:

Şi ce concluzie să trag de aici? Că nu există scăpare din frică? Pe lîngă toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odată ce-am văzut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar dacă fug de ea. Şi cînd mă aştept mai puţin, o văd din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi închis zidul în jurul meu lăsîndu-l fără nici o fisură. Nu mi-am pierdut cu totul speranţa niciodată. Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Şi că pentru a regăsi viaţa normală, după ce n-ai ştiut s-o preţuieşti, trebuie să străbaţi un coşmar. Să străbaţi, adică să depăşeşti. Un coşmar fără limite ar fi un coşmar zadarnic, deoarece învăţătura lui nu ţi-ar mai servi la nimic. Am rămas un naiv, poate, dar eu vreau să cred că toate coşmarurile sînt provizorii. De aceea vă şi vorbesc mai departe. Mai sper că într-o zi o să vă şi văd în vreme ce vorbesc. 
(Octavian Paler - Viaţa pe un peron)

joi, 30 iunie 2011

Convingere

„Indiferent ce v-au spus alţii, cuvintele şi ideile pot schimba lumea” (din Cercul Poeţilor Dispăruţi)

Cât ai această convingere, ai ceva de făcut. Nu te poţi sustrage responsabilităţii de a schimba ceva atâta timp cât uneltele schimbării îţi aparţin.

marți, 28 iunie 2011

Puzzle

Sunt clipe - de disperare, de graţie - când nu găseşti nici un înţeles la ceea ce ţi se întâmplă. Când stăvilarele s-au rupt şi reperele au dispărut. Dacă îţi permiţi luxul - uneori chiar nu ai încotro - să priveşti de jur-împrejur, atent dar nu foarte concentrat, la un moment dat ceva începe să se închege, să se desluşească. Ca atunci când priveşti cerul (nu foarte visător dar nici doar raţional-ştiinţific) ori mai în glumă mai în serios o ceaşcă de cafea pe care s-a întins zaţul. Apar la un timp siluete, forme foarte clare pentru privirea ta de dinăuntru: un dragon ori o catedrală, un chip de om sau un animal simpatic. Acela este înţelesul pe care-l dai tu lucrurilor: nu se află pe cer şi nici în ceaşcă, doar în mintea ta şi de aceea nimeni nu ţi-l poate lua aşa cum nimeni altcineva nu ţi l-a dat. Un astfel de înţeles poate fi construit şi în doi şi atunci e al lor şi e şi mai „puternic” decât cel dintâi - e confirmat, validat într-un fel dar, la fel, e bine să nu se uite că sunt doar nori ori zaţ. Înţelesul e acolo doar pentru că unul sau doi l-au găsit acolo nu pentru că chiar ar exista acolo. Dar, de cele mai multe ori, e de ajuns.

duminică, 19 iunie 2011

sâmbătă, 18 iunie 2011

Autocontemplare

Gândesc atât de diferit faţă de alt timp încât am senzaţia că sunt altul. Privindu-te în oglindă - ca Narcis - nu vezi aceste schimbări, sau te vezi frumos, urât indiferent cum dar nerealist; ele apar atunci când sunt raportate la anumite repere. Trecând prin aceleaşi locuri prin care ai trecut altădată - locuri, cărţi, oameni - sunt altfel pentru că le vezi cu alţi ochi. Experienţele sunt borne pe marginea drumului dar şi drumul însuşi. 
Mi-au plăcut odată nişte versuri, acum le înţeleg altfel (probabil peste un timp le voi înţelege cu totul altfel):

Trimis-am sufletul prin nepătruns
De Viaţa de Apoi să-mi dea de ştire,
Iar sufletul s-a-ntors şi mi-a răspuns:
Şi rai, şi iad în mine s-au ascuns.”

(Omar Khayam)
Toate-s ascunse aici, acolo unde nu se văd decât dacă priveşti atent, adânc.

joi, 16 iunie 2011

Cum îţi aşterni aşa vei dormi

„Suntem ceea ce gândim. Prin gândurile noastre noi creăm lumea.” (Budha)
Ceea ce suntem în momentul de faţă - cu puţine excepţii: cădere de meteoriţi, câştig la loto etc. - a fost gândit anterior. Scriu aceste cuvinte pentru că în urmă cu patru minute mi-am propus să le scriu. Tot asfel, ce voi face peste patru minute este pregătit de acum, moment în care aleg să merg pe o cale sau pe alta. Eu sunt responsabil de ceea ce acel eu, de peste patru minute, va face în acele clipe.
Există, probabil, soluţii miraculoase, idei strălucite, revelaţii ori noroc năucitor. Dar, de regulă, nu se întâmplă astfel. Totul trebuie pregătit, aşternut, de acum pentru viitor. De cel din clipa de faţă, care se simte responsabil pentru cel care va fi peste patru minute ori peste patru ani. Dacă vrei să te însănătoşeşti, începe să o faci de astăzi - mâine boala poate va fi prea grea, copleşitoare şi gândul nu-ţi va mai fi la însănătoşire ci doar la boală.
Din acelaşi Budha (care, după cunoştinţele mele, nu a scris nimic):

Noi suntem ceea ce gândim.
Tot ceea ce suntem răsare odată cu gândurile noastre.
Prin gândurile noastre noi creăm lumea.
Cuvântează sau acţionează cu o minte impură
Şi necazurile te vor urma,
Asemenea roţii ce urmează carul tras de vită.
 “Priviţi cum m-a insultat şi m-a lovit,
Cum m-a trântit şi jefuit!”
Trăieşte cu astfel de gânduri ş vei trăi în ură.
Întoarce-ţi privirea către inima,
Urmează-ţi propria natură.
O minte necugetată este un acoperiş sărac.
Pasiunea, asemenea ploii, inundă casa.
Dar dacă acoperişul este solid, există un adăpost.

marți, 14 iunie 2011

Priviri

- Tată, ce privire frumoasă ai! Caldă...
Asta mi-a spus fata mea în timp ce mă uitam la ea şi gândeam exact acelaşi lucru, cu aceleaşi cuvinte, despre privirea ei.
Inexprimabil.

luni, 6 iunie 2011

Îngrijorarea de a pierde ceea ce ai

În urma unui „accident cerebral” al computerului personal am trecut prin câteva ore de spaimă că aş putea să îmi pierd „documentele mele”. M-am resemnat în privinţa tuturor fişierelor - e acolo ca un sertar vechi în care se adună de-a valma lucruri nefolositoare ţinute nu se ştie pentru ce - cu o singură excepţie. Aveam, ştiu - contraindicată depozitarea tocmai acolo - un director care cuprinde citate din tote cărţile pe care le-am citit în ultimii doi ani - începută lista cu „1984” şi „Deşertul tătarilor”. Ordonând cronologic lista, ea descrie o hartă a unui drum, marchează traseul ieşirii de la un fel de întuneric la un fel de lumină. Cu un dublu click pe fiecare fişier intram în punctul de pe hartă şi admiram peisajul locului, peisajul sufletului meu care admirase locul respectiv. Şi mi-ar fi părut tare rău după această hartă fantastică, după această scară care urcă spre nu ştiu unde dar ştiu prea bine pe ce îşi sprijină capătul de jos.
Mi-am recuperat în cele din urmă datele - de fapt nici nu le pierdusem - şi de aici am tras două învăţăminte: 1. Să nu mai salvez nimic preţios în My Documents. 2. Că oricât ai pierde, orice ai pierde - cu câteva excepţii notabile dar totuşi rare excepţii - este complet recuperabil. Orice ai fi avut odată, nu există niciun motiv să nu mai ai încă o dată. În plus, uneori e şi bine să îţi pierzi fişierele, de orice natură ar fi ele, pentru că astfel se mai primeneşte hardul şi poţi începe salvări „pe curat”, cum ar spune fiică-mea. De această dată de unul singur, nu prin cârjele date de gândurile altora, de trăirile unor străini.

joi, 2 iunie 2011

Câteva învăţături semnificative

- În relaţiile mele cu alte persoane am constatat că, pe termen lung, nu foloseşte la nimic să mă port ca şi cum aş fi ceva ce nu sunt.
- Simt că sunt mai eficient când mă pot asculta pe mine însumi cu o atitudine de acceptare şi pot fi eu însumi.
- Am constatat că faptul de a-mi da voie să înţeleg o altă persoană are o valoare imensă.
- Am constatat că devin mai bogat în interior dacă deschid canale prin care alţii îmi pot comunica sentimentele lor, lumea lor perceptivă personală.
- Am constatat că este extrem de recompensator să pot accepta o altă persoană.
- Cu cât sunt mai deschis faţă de realităţile din mine şi din cealaltă persoană, cu atât îmi doresc mai puţin să să mă reped şi să „dreg lucruri”.

- Pot avea încredere în experienţa mea.
- Evaluarea făcută de alţii nu este pentru mine un reper.
- Experienţa este, pentru mine, cea mai înaltă autoritate.
- Îmi place să descopăr ordine în experienţă.
- Faptele concrete sunt nişte aliaţi.
- Ceea ce este cel mai personal este cel mai general.
- Din experienţa mea, persoanele au o direcţie esenţialmente pozitivă.
- Viaţa, la potenţialul ei maxim, este un proces fluid, schimbător, în care nimic nu e fix.
(Carl Rogers - A deveni o persoană)

marți, 31 mai 2011

O carte surprinzătoare (2)

Trăim într-o lume ciudată în care individul nu mai găseşte scopuri de a trăi, paradoxal, tocmai prin abundenţa de scopuri oferite prin excesiv de multe canale. Prin retragerea treptată a sacrului din vieţile noastre şi prin eşuarea ştiinţei în a oferi soluţii solide existenţei omul contemporan pare a trăi o dramă a derivei. Permanenta căutare a scopului vieţii, printre altele, dar şi a binelui, adevărului ori justului etc. este o constantă a umanităţii însă în vremea din urmă Răspunsurile lipsesc parcă mai mult tocmai în pofida proliferării răspunsurilor parţiale şi efemere. 
O soluţie este propusă de practicienii unei noi profesii, care-şi trage însă rădăcinile din a doua meserie ca vechime din lume, cea de filosof. Consilierii filosofici, căci despre ei este vorba, chiar există şi înearcă să convingă că au soluţii la multe din problemele oamenilor sănătoşi care însă trăiesc într-o lume bolnavă. Filosofia a fost transformată de către aceşti profesionişti într-o metodă de ajutorare şi autoajutorare cu o funcţie călăuzitoare în viaţa oricui înclinat cât de cât către ceea ce se află în spatele a ceea ce vedem, auzim, atingem. În Înghite Platon, nu Prozac Lou Marinoff sugerează că atâta timp cât fiecare îşi trăieşe viaţa în virtutea unei filosofii personale, aceasta pote fi responsabilă uneori şi de problemele cu care ne confruntăm. Atunci înţelegerea propriei filosofii şi schimbarea acesteia sunt necesare. De ajutor în acest demers ar fi şi cunoaşterea înţelepciunii trecute reflectate în operele marilor gânditori însă esenţial este, şi autorul insistă asupra acestui element, efortul individual de construire a unui „cadru al controlului asupra problemelor cărora trebuie să le facă faţă şi să se confrunte cu situaţiile următoare mai solid ancoraţi spiritual şi mai deplin echipaţi filosofic. Ei au nevoie de dialog, nu de diagnostic.”   
Numită şi „terapie pentru cei sănătoşi la minte”, consilierea filosofică rămâne totuşi o terapie. Piaţa nefericirii în lume este grandioasă însă nu nesfârşită. Consilierii filosofici dau energic din coate pentru a-şi face loc pe aceasta şi în faţa lor le apar principalii oponenţi, veniţi mai din timp la festin: psihologii, psihiatrii, psihoterapeuţii.
*
Unul din motto-urile cărţii lui Marinoff îi aparţine lui Socrate: „Viaţa necercetată nu merită trăită”. Un citat succint care poate spune prea multe în prea puţin. 
Mai pe îndelete o spune un scriitor român: 
„Tot ce te scoate din rutina vieţii tale «reale» îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. (...) Este tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine.”
Mircea Cărtărescu - De ce iubim femeile (Cine sunt eu?) 

luni, 30 mai 2011

Eu, radioul

Ascult (atunci când am de ales) acea muzică – ca mai toată lumea, cred – care rezonează cu propria stare de spirit. Îmi acordez, ca un radio, frecvenţa interioară cu cea exterioară a muzicii. Există o muzică a deznădejdii şi o alta a entuziasmului, a bucuriei şi a contemplaţiei, a căutării şi a găsirii. Nu poţi să ai una din aceste stări de spirit şi să asculţi muzica nepotrivită pentru că nu-şi atinge scopul, menirea. E un dezechilibru inutil. Şi atunci înseamnă că muzica, toată pe care o poţi asculta, este acolo, aşteaptă să fie trezită şi pusă în legătură cu melodia din afară. (Ca de obicei, ideea nu-mi aparţine decât prin înţelegerea ei.) Eşti ca un radio care ai, acolo în sine, toate frecvenţele posibile şi aşteaptă doar potrivirea lor cu muzica exterioară, din difuzoare. 

sâmbătă, 28 mai 2011

Singurătatea lui Descartes

Scria la un moment dat părintele raţionalismului:
Mă aflam atunci în Germania, cu ocazia războaielor care nu sunt nici astăzi terminate, şi cum mă întorceam la armată de la încoronarea împăratului, începutul iernii m-a oprit într-un cantonament în care, negăsind nicio conversaţie care să mă intereseze şi neavând, de altfel, din fericire, nicio grijă sau pasiune care să mă tulbure, stăteam toată ziua închis într-o cameră caldă, unde aveam tot timpul să mă întreţin cu gândurile mele.
Aşa, acest om a ajuns să se îndoiască de toate în afară de îndoiala însăşi. Iar de aici a dedus existenţa lui Dumnezeu.

marți, 17 mai 2011

Înţelepciune

Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;
plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;
aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;
ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;
iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.
(Eclesiastul 3:1-3:8

Era o vreme când îmi scosesem din vocabular cuvinte cum ar fi: „acceptare”, „resemnare”, „împăcare”, „înfrângere” şi altele asemenea lor. Cum spunea un personaj, eşecul nu era o opţiune. Trece vremea însă şi pasiunea încetează şi ajungi să „înţelegi”. Sau chiar să înţelegi. Înţelegi că unele lucruri sunt exact aşa cum ar trebui să fie, că altele nu stau în puterea ta, că priorităţile se pot schimba, că sacrificiul de sine e inutil şi dacă ai ajuns până la a gândi în termeni de „sacrificiu” atunci ceva este în neregulă. Accepţi, aşa că niciodată să nu spui „niciodată”. E bine să tragi uneori aer în piept, mai ales când nu ai mintea limpede. Abia odată cu limpezirea vei vedea mai clar că „toate îşi au vremea lor”, că până şi smulgerea celor sădite ori că dărâmarea îşi are vremea ei. Ca să poţi sădi, construi, pe mai departe...

joi, 12 mai 2011

În acea zi

În ziua în care m-am iubit cu adevărat


În ziua în care m-am iubit cu adevărat am înţeles că, în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Şi atunci, am putut să mă liniştesc.
Astăzi ştiu că aceasta se numeste … stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi ştiu că aceasta se numeşte … autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi ştiu că aceasta se numeşte … maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc ştiind foarte bine că nici acea persoană nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …
Astăzi ştiu că aceasta se numeste … respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi ştiu că aceasta se numeste … amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi ştiu că aceasta se numeşte … simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.
Astăzi am descoperit … modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Şi aceasta se numeste … plenitudine.
 
În ziua în care m-am iubit cu adevărat am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele ea devine un aliat foarte preţios.
Şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.
Charlie Chaplin

Luată de aici.
E peste tot pe net poezia asta dar abia acum am dat peste ea. Poate până acum nu am înţeles ce spune şi de asta nu am văzut-o.
De fapt mi se pare că acum o înţeleg şi încă o mai citesc.

Doar cu un lucru nu sunt de acord. Cu concluzia. Nu există un a trăi „cu adevărat” pentru toată lumea. Fiecare îşi găseşte „cu adevăratul” său care poate fi foarte diferit de iubirea de sine.

sâmbătă, 7 mai 2011

O carte surprinzătoare (1)

Prima dată am întâlnit termenul de „consilier filosofic” aici dar am crezut că este o licenţă, o metaforă a autorului şi am luat-o, amuzat, ca atare. Era acolo vorba de o persoană care se vindecase de o obsesie practicând filosofia lui Schopenhauer. După ce a constatat succesul demersului său şi eşecul psihologilor şi terapeuţilor care au încercat să îl ajute, decide să devină „consilier filosofic”. Recunoşteam acolo, recunosc mereu rolul curativ al înţelepciunii, cred, pe urmele lui Epictet că „o viaţă are atâta valoare câtă filosofie ai pus în ea iar o filosofie are atâta valoare câtă viaţă ai pus în ea” însă nu mi-am închipuit că această înclinaţie poate deveni cu adevărat o profesie. Nu mi-am imaginat la modul serios că există consilieri care-şi ajută clienţii cu citate din Nietzsche, Schopenhauer, Kant, Confucius, Sartre, Sf. Augustin. Care în loc de canapea au o bibliotecă de filosofie. 
Ca unul care am trecut printr-o şcoală care are tangenţă cu acest domeniu, am trasat clar o graniţă între filosofie şi celelalte. „Înţelepciunea” este subsolul în care ar intra rădăcinile unui, mai multor arbori şi la suprafaţă se află Ştiinţele (serioase): psihologia, psihiatria, sociologia, psihanaliza etc. Mi-a căzut (ce expresie!) în mână o carte - Înghite Platon, nu Prozac, Lou Marinoff - care răstoarnă această percepţie, scoate rădăcinile la suprafaţă. Filosofia însăşi este vindecătoare. Nu o crede doar autorul; el este reprezentantul unei profesii care pare foarte onorabilă, cea de consilier filosofic (de această dată fără ghilimele) care se pare că ajută oamenii să devină ei înşişi.
Încă nu am citit-o dar entuziasmul născut la răsfoirea ei m-a făcut să scriu aceste rânduri. A fost cu adevărat o surpriză întâlnirea cu „Înghite Platon...”. Aproape la fel de revelatoare ca întâlnirea cu un om. Nu cu un om dar cu un prieten vechi m-am întâlnit aici, autor din care am găsit citate cuvintele:
„Omul nu poate avea voinţa a nimic până când n-a înţeles că trebuie să nu se bazeze pe nimeni în afară de el însuşi; că este singur, abandonat pe pământ, în mijlocul infinitelor sale responsabilităţi, lipsit de ajutor, fără altă ţintă în afara celei pe care şi-o fixează singur, fără alt destin în afara celui pe care şi-l făureşte singur pe pământul acesta.”
(J.P. Sartre)

vineri, 6 mai 2011

Reîntoarcere

Nu ne vom opri din explorare
Iar finele tuturor căutărilor noastre
Va fi sosirea la locul din care am pornit
Şi cunoaşterea lui pentru întâia oară.
(T.S. Eliot)

miercuri, 4 mai 2011

Calea resemnării

Kobo Abe - Femeia nisipurilor. 
Un profesor modest, entomolog amator, porneşte în căutarea unor specimene de insecte care să îi confirme o teorie ştiinţifică. Fascinat în paralel şi de strania lume a nisipului se opreşte într-o zonă ciudată, cvasideşertică unde îşi caută insectele cu răbdare. Timpul trece şi atunci când vine noaptea cere găzduire în cel mai apropiat sat; este dus la casa unei femei singure a cărei casă, ca mai toate din zonă, se afla pe fundul unei văgăuni unde se putea ajunge doar coborând o scară de frânghie. Va fi cea dintâi noapte a unei detenţii pe viaţă. Oamenii din zonă luau drumeţi prizonieri pentru a-i ajuta pe cei singuri - ca şi femeia care l-a găzduit pe profesor - să cureţe permanent nisipul care le acoperă şi tinde să le îngroape casele. Nisipul, ca şi timpul, ca şi moartea, ca şi deznădejdea ori ca şi orice altceva implacabil îşi poate imagina cineva, acoperă tot, distruge, macină, îngroapă tinde să aneantizeze orice existenţă şi împotriva lui trebuie luptat zi de zi, an de an, viaţă de viaţă. Ca urmare, singurul rost al oamenilor locului este de a lupta permanent cu nisipul pentru a nu fi îngropaţi de pulbere; pentru atingerea acestui scop orice preţ merită plătit, inclusiv cel al vieţii unor oameni nevinovaţi.
Cartea descrie gândurile de fiecare clipă ale omului ajuns fără voia sa în această postură dominat, cum este şi firesc, de revoltă. Se opune din toate puterile planului de a deveni o unealtă însă va trebui să se supună atunci când i se taie raţia de apă. La un moment reuşeşte să evadeze însă sătenii îl hăituiesc până într-o zonă cu nisipuri mişcătoare şi, îngropat de viu, este nevoit să implore călăilor salvarea sa. După această experienţă devine mai precaut şi încearcă o camuflare a comportamentului să, moment în care simte pericolul schimbării. Acomodarea cu starea în care se afla avea o limită. Planul fusese ca această acomodare să fie un mijloc, nu un scop.” Cât timp îşi mai pune problema distanţării faţă de adaptarea la situaţia sa încă mai este el însuşi dar totuşi diferit de cel care nu concepea starea de detenţie.
Una din preocupările sale era de a perfecţiona o capcană pentru ciori: spera să prindă una şi, cu un bilet disperat legat de picior, s-o elibereze. Capcana nu va prinde păsări însă se va dovedi un ingenios dispozitiv de captare a apei. Din clipa constatării acestui lucru, prizonierul are un nou sens în viaţă: acela de a-şi obţine autonomia faţă de săteni obţinând apă prin propriile mijloace. „Modificarea stării nisipului corespundea modificării fiinţei lui. Poate că, în paralel cu apa din nisip, găsise un eu nou.” Acest eu nu va mai dori să evadeze: când ţăranii iau femeia bolnavă să o ducă la spital, uită (lasă) scara însă fostul revoltat refuză să plece. „Putea să-şi amâne evadarea pe altă dată, după ce le va vorbi despre capcană”, sunt ultimele sale cuvinte.