Adun cunoaştere din acelaşi motiv pentru care alt gen de oameni adună bani: pentru a pune un obstacol între mine şi absurdul lumii. Pentru a mă apăra de catastrofe. Atunci când deschid o carte - rar, recunosc - o fac cu bănuiala secretă că va pune o cărămidă în zidul de apărare din faţa năvălitorilor barbari. Uneori funcţionează, alteori nu şi atunci dau vina pe mine, că nu am fost destul de vigilent sau că încă nu am ajuns la un nivel suficient de cunoaştere. Eu mă pot învinovăţi la nesfârşit, dar atunci când o civilizaţie întreagă care există pe baza cunoaşterii, a araţionalităţii, este în impas în faţa unei crize, iar acest impas se datorează tocmai valorilor promovate, atunci mă îndoiesc de întreaga realitate. Cunoaşterea nu mai poate sta între mine şi absurd; nu este instrumentul potrivit. Ceea ce cunosc nu este adecvat, nu este despre lumea „reală”.
Totuşi, una dintre valorile lumii în care trăiesc şi pentru care-i sunt recunoscător, este faibilitatea. Mă pot îndoi de orice, în afară de îndoiala mea. Dacă într-o dimineaţă, când voi deschide fereastra, voi avea în faţă o moschee, aceasta va schimba doar peisajul fizic, decorul. Un nou simbol de carton, ca şi toate celelalte.
Atâta timp cât cunoaşterea occidentală (varianta care o respect, a raţionalismului, cea care începe cu îndoiala carteziană) este fascinantă mai curând prin întrebare, căutare, răspunsurile fiind mereu temporare, relative, perisabile, crizele care vin, chiar cu riscul de a ne anihila, ne oferă prilejuri de a găsi soluţii înţelepte la confruntările de care avem parte. Civilizaţia occidentală poate fi anihilată în multe feluri, mai ales prin număr. Însă nu cred că i se poate imputa ceva în acest caz. Geniul uman este puernic, însă nu omnipotent.
(Interesante căutările unor teologi de a găsi răspunsuri la actuala criză a refugiaţilor. Deodată, ca europeni, avem aceleaşi întrebări, aceleaşi îngrijorări. Recunosc rădăcinile comune ale culturii europene.)