A spune că totul e poveste înseamnă, până la urmă, a nu spune nimic. Faptul că o teorie ştiinţifică poate fi exspusă sub forma unei naraţiuni, nu înseamnă că este doar atât. Totul - şi aşa se şi întâmplă - poate fi povestit şi exprimat sub forma unui mit, a unei poveşti, a unei confruntări dintre Bine şi Rău, a unei înşiruiri cronologice a întâmplărilor altfel petrecute fără rost. În primul rând, pentru ca povestea să aibă putere de convingere, ea trebuie să fie verosimilă, adică să prezinte lucrurile ca şi cum s-ar putea întâmpla în realitate. Acesta este primul pas. După convingere, pentru ca povestea să producă efecte concrete, ea trebuie să aibă legătură, să se confrunte într-un fel sau altul cu ceea ce numim realitate, orice ar însemna aceasta. Miturile şi naraţiunile puternice nu sunt astfel pentru că sunt doar „frumoase”, „verosimile” ori „convingătoare” ci pentru că sunt conectate la real, îl explică şi, cumva, sunt susţinute de acesta. Constatarea faptului că totul este poveste - adevărat din condiţia noastră de povestitori - poate conduce la concluzia greşită şi periculoasă că trăim într-o poveste, ceea ce nu este deloc aşa. Trăim într-o „bulă” de cunoaştere în care limbajul e doar o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă; cred că nu, dar e cea mai vizibilă şi cea mai accesibilă.
O distincţie ad-hoc: povestea „trăieşte” exclusiv în mintea celui care o ascultă, naraţiunea se înrădăcinează, creşte, se sprijină pe realitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu