joi, 6 iunie 2013

Raţionalismul cu picioare de lut

Am o consideraţie mai mare pentru gânditorii care se îndoiesc de adevăruri decât pentru cei care le afirmă. Unul din cei din urmă este Karl Popper care, după gustul meu, este un filosof mult prea sigur pe el, pe raţionalismul (critic) care-l conduce în cunoaşte. Îl văd, din acest motiv, ca pe veselul nepot al nu mai puţin mulţumiţilor de sine iluminişti de la care am primit moştenire pozitivismul şi multe din ştiinţele sale. Dar chiar dacă am această distanţă faţă de Popper, nu pot să nu-i apreciez buna-credinţă. Iată de exemplu cum ajunge la limitele raţionalismului atunci când îl cercetează îndeaproape: Un raţionalist este cel care nu acceptă nicio cunoaştere care nu derivă din argument sau din experienţă. Dar tocmai această credinţă este doar o credinţă, ea însăşi neputând fi suţinută de argument sau de experienţă. Acesta este un argument logic. Spre cinstea sa - şi consecvent poziţiei sale conform căreia orice afirmaţie trebuie criticată - filosoful mai aduce un argument, de natură psihologică: „Dar nici argumentul logic şi nici experienţa nu pot pune bazele atitudinii raţionaliste, pentru că numai cei care sunt gata să ia în serios argumentul sau experienţa şi care deci au adoptat deja această atitudine vor fi impresionaţi de ele. Altfel spus, mai întâi trebuie adoptată o atitudine raţionalistă, pentru ca argumentul sau experienţa să fie eficace, iar atitudinea raţionalistă nu se poate de aceea baza pe argument sau experienţă.” Or, dacă raţionalismul însuşi nu se autoconţine şi nici măcar nu-şi poate susţine originea, atunci pe ce se bazează el? „Aceasta înseamnă însă că oricine adoptă atitudinea raţională face acest lucru deoarece adoptă, conştient sau inconştient, un anumit proiect, sau decizie, sau opinie, sau atitudine - şi face asta în mod «iraţional». Această adoptare poate fi descrisă ca o iraţională încredere în raţiune, fie că este făcută ezitant, fie că va conduce la un obicei stabil.” Aşadar temeiurile raţionalismului însuşi stau în încredere, credinţă, convingere iar nu în argument ori experinţă. Are, astfel, dintr-un anumit punct de vedere „rădăcinile uscate”. (PF) 
Pentru acest tip de raţionament, care duce la o concluzie care evident nu-i convine celui care-l face, dus de cei care iubesc adevărul mai mult decât pe Platon, îmi plac mai mult cei care-şi pun la îndoială certitudinile decât cei care şi le afirmă. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu