Între Moldoveanu şi Waters

„Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea”. Acest vers al lui Lucian Blaga se află pe o cruce de pe vârful Moldoveanu din Făgăraş. Cum se faci asta, cum opreşti clipa, cum aduci lumina din vârf la câmpie şi o păstrezi pentru celelalte clipe curgătoare? Waters este supărat („I hate!”) pe cei care, în loc să se bucure de concertul său, stau cu aparatele de fotografiat deasupra capului şi încearcă să prindă ceea ce nu poate fi prins. Dar ei (noi) vor să oprească clipa, să o stocheze, să conserve nu imaginea, ci trăirea, pentru a o coborî la câmpie. Din păcate, cu preţul uciderii trăirii. Cumva, altfel, acest transfer trebuie să poată fi făcut.

*

„Nu ai un bilet în plus? Aştept aici de la ora 8!”, îmi spune femeia tuciurie. Eu aşteptam de 25 de ani, din clipa când cineva a început să-mi spună, cu ochii strălucind de bucuria împărtăşirii „Este vorba despre un copil care şi-a pierdut tatăl în război”. Mai apoi el a pus discul pe pick-up-ul Tesla, iar braţul cu ac de safir s-a îndreptat, luându-mă cu sine, spre o altă lume.

*

Dacă nu eşti în stare, de unul singur, să aduci frumuseţe în viaţă, mă îndoiesc că altcineva poate să o facă pentru tine.

*

Sacru este lucrul pentru care eşti gata să te sacrifici.

*

Multă, tare multă, lume la concert. Nici nu ştiu dacă am văzut vreodată atât de multă lume adunată la un loc. (Cum spune o reclamă „Suntem mulţi!”) A fost o surpriză mare pentru mine, mai ales numărul tinerilor din public. Mă gândeam, înainte, că aceasta nu este chiar o muzică pentru toată lumea dar am văzut că este pentru foarte multă lume. Poate, sper, că muzicii pinkfloydiene i se potriveşte o sentinţă a lui Carl Rogers: „Ceea ce este cel mai personal, este cel mai general”. O şansă operelor de artă de a se adresa tuturor fără a cădea în comercial. Autenticitatea.

*

Două citate au apărut pe zid în timpul melodiei „Run Like Hell” care descriu soarta omului prins în capcană, fie ea suferinţă sau dictatură, confruntarea cu ceea ce-i confiscă esenţa şi-l obligă să fie altceva decât este. Prima frază dintr-un roman şi ultima din altul.

„Cineva trebuie să-l fi calomniat pe Josef K., deoarece, fără ca el să fi făcut ceva rău, a fost arestat într-o dimineaţă”. (Kafka - Procesul)

„Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare!”  (Orwell - O mie nouă sute optzeci şi patru)

Confruntarea cu absurdul şi, după lupta cu acesta, înfrângerea. Traversarea unui deşert, cum ar spune Paler, nu poate să nu lase urme dar dacă, după toate, iubim deşertul, naştem monstrul din noi. Am deveni deşert, iar asta nu se poate.

*

În interviul promoţional difuzat de ProTv cu prilejul concertului, reporterul îl întreabă pe Waters ce planuri de viitor are. Muzicianul răspunde că se gândeşte să scoată un album în care să-ţi exprime gândurile faţă de Dumnezeu, el fiind ateu. Interesant proiect; sună mult a analiză sociologică. 

*

All alone, or in two's,

The ones who really love you

Walk up and down outside the wall

Some hand in hand 

And some gathered together in bands.

The bleeding hearts and artists 

Make their stand.

And when they've given you their all

Some stagger and fall, after all it's not easy

Banging your heart against some mad bugger's wall.

(Outside the wall)

Protest

Nici nu mai ştiu dacă a bătut la uşă atunci când a intrat. Cuvântul bun pentru apariţia ei este „intempestiv”. Îmi vedeam de treabă în linişte, împreună cu un creion şi acompaniat doar de gândurile mele când deodată, parcă, s-a rupt un baraj şi în cameră a intrat un torent de bucurie şi de lumină. Pentru o clipă, totul petrecându-se atât de repede, m-am aflat în două lumi: din una nu plecasem, în alta nu ajunsesem. Cam ca atunci când fulgeră şi vezi pentru scurt timp nevăzutul. Acum contemplam interiorul şi exteriorul în acelaşi moment. Eu-l şi lumea. Acum, în cunoştinţă de cauză, fără atitudini construite, prefabricate, nu mi-a mai plăcut tot ceea ce se revărsa peste mine. Nu că altădată m-aş fi dat în vânt după ce acest „afară” oferea, dar măcar îi ofeream acestei lumi acelaşi nivel de demnitate existenţială ca şi celeilalte: „este şi asta o lume!” spuneam. Ei bine, nu am nevoie de „bucuria şi lumina” primite cadou, de hrana mai mult sau mai puţin spirituală digerată de altul, de înţelesuri care să nu fie mai întâi înţelese de mine.