Ceremonia ceaiului

Fiecare poate să aibă parte de propria fericire. Atunci când şi-o găseşte, este singur în fericirea sa; aceasta poate fi cel mult împărtăşită. Dacă găseşte un răspuns în celălalt, acesta din urmă va fi fericit în felul său. Gândită astfel, fericirea este o problemă individuală, subiectivă, de căutare şi găsire a ceva ce sălăşluieşte în sine.
Nu toţi, însă, suntem budişti pentru ca lucrurile să stea astfel, nu atât simplu cât unilateral. Gândirea occidentală, cam de când e ea gândire, desigur cu unele excepţii notabile (stoicii, misticii), a încercat să acopere falia dintre sine şi lume. Este o distanţă între aceste două realităţi care, uneori, pare că poate fi redusă sau chiar anulată prin înţelegere. Cunoaşterea nu ar fi, în acest sens, decât asimilarea lumii în propria mea minte: am înţeles lumea, o cunosc, atunci când ea nu mai are taine pentru mine, o ştiu ca „pe propriul meu buzunar”, ca pe propriul meu creier în cazul de faţă. Lăsând de o parte faptul că nici mintea personală nu ţi-o cunoşti vreodată în integralitatea sa, lumea cu atât mai puţin. Or, revenind, atunci cum poţi fi fericit în lume, într-o realitate care nici nu ştii cum este? Poate doar într-o stare de ignoranţă, dar asta, din start, nu se pune.
Măcar de fiecare să aibă parte de propria fericire.