Mult timp părerea mea despre cunoaştere a fost ilustrată de povestea elefantului pipăit de orbi: fiecare simte câte o bucată din animal, îl cunoaşte parţial, cum ar fi. În finalul poveştii, „cercetătorii” se iau la bătaie, convins fiecare că părerea lui este cea corectă. De aici s-ar mai putea trage o concluzie, de această optimistă, aceea că o cunoaştere care are ca ideal completitudinea trebuie să ţină seama de cât mai multe puncte de vedere: credinciosul ar trebui să ia în considerare rezultatele cunoaşterii ştiinţifice - şi invers, omul de ştiinţă să ţină seama de intuiţiile artistului, astronomul de biolog etc. Cunoaşterea realităţii este completată de perspectivele parţiale asupra realităţii, ca un puzzle. Generos şi nu imposibil.
Pe de altă parte, povestea originală are un sâmbure realist care nu poate fi ignorat: pentru ce motiv un „orb” ar considera că îi lipseşte ceva? Pentru ce, eu, ca şi credincios, trebuie să mă preocup de ultimele teorii cosmologice? Eu mă simt „acasă” în convingerile mele şi alte perspective nu ar face decât să mă agaseze. Nu mă simt doar confortabil, ci complet în lumea mea, la rândul ei completă. Elefantul meu este într-adevăr o frânghie, nu pot, nu vreau, nu am nevoie, nu m-ar ajuta să ştiu cum arată al tău.
Dar, cum spuneam, conflictul ori cooperarea nu stau în dogmă ori în absenţa ei. Aceasta doar „îmbracă” altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu