Există un timp pentru suferinţă şi un timp
pentru bucurie, un timp pentru semănat şi un timp pentru cules. Cum faci să le păstrezi
separate, fără să uiţi niciunul dintre ele? Să nu uiţi ce ai învăţat când ai
suferit şi acum te bucuri sau să nu uiţi că într-adevăr te-ai bucurat chiar
dacă acum urli de durere. Sa nu te dezici de cel care ai fost, spunând lucruri
urâte despre tine, să nu-l dipreţuieşti pe cel care ai fost chiar dacă ai schimbat o direcţie oarecare de mers? Să fii
senin în suferinţă şi profund în bucurie? Se poate aşa ceva? Cum pui sămânţa
culeasă în pământ pentru a culege altă sămânţă pe care să o pui în pământ la
timpul ei? Iar acestea să fie nu fiinţe separate, ci stadii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu