Fără să mă vadă, cu privirea în pământ, fiică-mea traversează strada. Este foarte preocupată de ceva din mintea ei, este serioasă, aproape încruntată şi una peste alta parcă ar merge la un examen important, deşi nu e cazul. E doar vacanţă. Trece pe lângă mine fără să mă observe şi merge mai departe. O strig, o dată, de două ori, mă vede în cele din urmă, surprinsă se luminează la faţă şi mă îmbrăţişează.
După o oră, într-o intersecţie aglomerată, cobor regulamentar de pe bicicletă şi traversez strada pe zebră. Pe când ajung la mijlocul trecerii, o maşină condusă de o domnişorică trece val-vârtej prin faţa mea, fără nici o intenţie de încetinire, periculos de aproape. Atât de aproape că o văd pe şoferiţă ridicând mâna a salut şi pe faţă cu un zâmbet vinovat-complice atât de expresiv, de parcă ar fi spus: „Tocmai am greşit, dar ţie chiar nu ţi s-a întâmplat niciodată? Acum o clipă ai fost invizibil pentru mine, dar, uite acum, că nu s-a întâmplat nimic, te salut! Totul este posibil în bine, cât timp nu s-a întâmplat ceva ireparabil!” Chiar aşa! Am urcat râzând pe bicicletă, văzându-mi de drum.
Cunoşti câte ceva din stările pe care le trăieşti. Din păcate, o astfel de învăţătură nu cred că poate fi transmisă, inexprimabilă fiind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu