Primarul Nichita

Dino Buzzati - Şi dacă?

„Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi chiar nu mai putea dori nimic altceva. (...) Era palid şi purta ochelari: cu toate astea, nimeni nu-i era superior. Se simţea şi puţin obosit. Dar fericit.
O fericire sălbatică, atât de intensă că-l durea, îl curpindea pornindu-i din adâncul făpturii sale, în vreme ce străbătea pe jos, democratic, străzile oraşului, meditând asupra propriului succes.”

Dictatorul avea tot ce îşi dorea, ştia totul şi putea mai mult ca oricine, până într-o zi când vede o femeie preţ de câteva momente.

„Dar chiar în clipa aceasta îşi dădu seama că îi lipsea ceva. Ceva esenţial, foarte important. Începu să gâfâie. Îşi dădu seama cu spaimă că fericrea de mai înainte, sentimentul acela de satisfacţie şi de victorie încetase să mai existe. Corpul îi era o tristă povară şi o mulţime de necazuri îl aşteptau.
De ce? Ce se întâmplase? Nu era el Stăpânul, Marele Artist, Geniul? De ce nu mai izbutea să fie fericit? (...)
Ce absurditate, ce neghiobie. Fiindcă văzuse o femei. Îndrăgostit? Aşa, dintr-odată? Nu, nu era pentru el aşa ceva. O fată necunoscută, poate chiar o femeie uşoară.
Şi totuşi, acolo unde cu câteva clipe înainte vibra o nestăpânită mulţumire, acum se întindea un deşert arid.”

În loc să înţeleagă, primarul scoate poliţia pe străzi ca şi când ar încerca să lege vântul...