Pur şi simplu

Metafizica de natură kantiană este adesea explicată cu ajutorul metaforei formei de prăjituri [cookie-cutter]. Aluatul (lucrurile-în-sine) este independent de bucătar (noi). Bucătarul impune formele de prăjituri (conceptele) aluatului pentru a crea prăjiturile (aparenţele). (Devitt M. - Limbaj şi realitate)

Până la urmă este atât de evidentă această înţelegere a lumii încât sunt surprins atunci când încă mai este pusă la îndoială. Când sunt susţinute poziţii care iar şi iar descriu cum putem cunoaşte aluatul sau cum putem face prăjiturile din nimic.

Asta este cel puţin părerea mea. A autorului, de fapt sunt doi, este alta. Că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între lucrul-in-sine şi fenomen atâta timp cât cauzalitatea aparţine aparenţelor, adică minţii omeneşti. Şi atunci realitatea nu s-ar afla sub două forme, ci sub una singură: realitate pur şi simplu, cea pe care o cunoaştem pas cu pas. Nu există niciun mister, ci doar adevăruri încă necunoscute. Este acesta un reducţionism, acela al „cunoaşterii aluatului”, al virtuţilor lui.
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.

Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui Ding an sich (Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea nostră. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - Ultimul cuvânt)

Primarul Nichita

Dino Buzzati - Şi dacă?

„Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi chiar nu mai putea dori nimic altceva. (...) Era palid şi purta ochelari: cu toate astea, nimeni nu-i era superior. Se simţea şi puţin obosit. Dar fericit.
O fericire sălbatică, atât de intensă că-l durea, îl curpindea pornindu-i din adâncul făpturii sale, în vreme ce străbătea pe jos, democratic, străzile oraşului, meditând asupra propriului succes.”

Dictatorul avea tot ce îşi dorea, ştia totul şi putea mai mult ca oricine, până într-o zi când vede o femeie preţ de câteva momente.

„Dar chiar în clipa aceasta îşi dădu seama că îi lipsea ceva. Ceva esenţial, foarte important. Începu să gâfâie. Îşi dădu seama cu spaimă că fericrea de mai înainte, sentimentul acela de satisfacţie şi de victorie încetase să mai existe. Corpul îi era o tristă povară şi o mulţime de necazuri îl aşteptau.
De ce? Ce se întâmplase? Nu era el Stăpânul, Marele Artist, Geniul? De ce nu mai izbutea să fie fericit? (...)
Ce absurditate, ce neghiobie. Fiindcă văzuse o femei. Îndrăgostit? Aşa, dintr-odată? Nu, nu era pentru el aşa ceva. O fată necunoscută, poate chiar o femeie uşoară.
Şi totuşi, acolo unde cu câteva clipe înainte vibra o nestăpânită mulţumire, acum se întindea un deşert arid.”

În loc să înţeleagă, primarul scoate poliţia pe străzi ca şi când ar încerca să lege vântul...

Înapoi la poveste!

În cele din urmă, devenim povestea autobiografică pe care o spunem despre viaţa noastră.

(Jerome Bruner - Life as Narrative)

Omul este mereu un povestitor, el trăieşte înconjurat de poveştile sale şi cele ale celorlalţi, el vede ceea ce i se întâmplă în termenii acestor poveşti şi încearcă să-şi trăiască viaţa ca şi cum le-ar repovesti.

(J.P. Sartre)

Ce rămâne după ce o poveste s-a sfârşit?
O altă poveste.
(Elie Wiesel)

Persoana bolnavă care transformă suferinţa într-o poveste,
transformă destinul într-o experienţă.
(Arthur W. Frank - The Wounded Storyteller)

Vizuini

„Era tot în groapă dar i se părea că este afară.”

(Kobo Abe - Femeia nisipurilor)

Run, rabbit run.

Dig that hole, forget the sun,

And when at least the work is done

Don't sit down it's time to dig another one.

(Pink Floyd - Breathe)

Graniţele insurmontabile dintre lumile noastre

Aceste exemple indică un al treilea şi fundamental aspect al imposibilităţii de a compara între ele paradigmele rivale. Într-un sens pe care nu sunt în stare să-l clarific mai mult, adepţii paradigmelor rivale îşi practică meseria în lumi diferite. Una conţine corpuri aflate sub acţiunea unei forţe şi care cad încet, alta pendule care îşi repetă continuu mişcările. (…) Practicând în lumi diferite, cele două grupuri de oameni de ştiinţă văd lucruri diferite când privesc din acelaşi punct în aceeaşi direcţie. Din nou, aceasta nu înseamnă că ele pot vedea orice le place. Ambele grupuri examinează lumea, iar ceea ce examinează nu s-a schimbat. Dar în unele regiuni, ele văd lucruri diferite şi le văd în interacţiuni diferite. Iată de ce o lege care nu poate fi nici măcar demonstrată unui grup de oameni de ştiinţă poate părea intuitiv evidentă celuilalt. De asemenea, acesta este motivul pentru care, înainte de a putea spera să comunice pe deplin, un grup sau celălalt trebuie să trăiască convertirea pe care am numit-o schimbare de paradigmă. Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la o alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică şi de o experienţă neutră. Ca şi transformarea gesalt-ului, ea trebuie să survină dintr-odată (deşi nu neapărat instantaneu) sau deloc. 

(Thomas Kuhn - Structura revoluţiilor ştiinţifice)

10 dolari

„Can «be an objective reality that is what it is only because we think it is what it is», through the «collective atribution of status functions»”.
Realitatea este ceea ce este (realitate) doar pentru că noi (grupul nostru) credem asta şi pentru că noi credem asta i-am atribuit realităţii o serie de funcţii. Sună interesant, dar pentru a mă convinge că asta a vrut să spună autorul mă costă 10 dolari. Ridicol de puţin pentru o asemenea confirmare.

Indiferenţă

„Nu, lumea aceasta, cu tăcerea ei de nepătruns, nu avea nimic ospitalier, îl admitea pe vizitator numai în baza voinţei şi pe garanţia lui, nu-l întâmpina – adică tolera instrusul şi prezenţa lui într-un fel neliniştitor, fără să-şi ia nicio răspundere, iar ceea ce lăsa să se desprindă şi să te învăluie era impresia unei ameninţări liniştite şi elementare, nu chiar a unei duşmănii, ci a unei indiferenţe ucigătoare.” 

„Abia începuse să urce, când, aşa cum prevăzuse, viscolul şi vijelia izbucniră cu toată puterea; era însuşi viscolul care ameninţa de multă vreme, dacă se poate vorbi de „ameninţare” în legătură cu aceste elemente oarbe şi neştiutoare, care nu urmăresc deloc să ne distrugă, ceea ce prin comparaţie ar fi fost destul de mânguitor, ci sunt cutremurător de indiferente în ceea ce priveşte consecinţele acţiunii lor.”

„Cât este de stranie acestă pudoare a făpturii care se retrage în faţa vieţii, ca să crape într-o ascunzătoare - încredinţată pe bună dreptate că nu se poate aştepta din partea naturii exterioare la niciun fel de atenţie, la niciun fel de milă pentru durerea şi moartea ei, după pilda cârdurilor de păsări migratoare care nu numai că nu-şi cinstesc tovarăşele bolnave, ci le gonesc mânioase şi dispreţuitoare, lovindu-le cu ciocul.”

(Thomas Mann - Muntele vrăjit) 

Emic şi etic

„Fonetic şi fonemic s-au convertit în antropologia culturală şi socială, printr-un celebru studiu al antropologului K. Pike, în «etic» şi «emic», marcând pregnant deosebirea dintre descrierea şi explicaţia realităţilor unui grup cultural oferită de cercetătătorul din exterior (etic) şi descrierea şi explicarea propriilor realităţi de către grupul însuşi (emic).” (Petru Iluţ - Abordarea calitativă a socioumanului)

Ai uneori, la propriu, în mână explicaţia dar dacă nu ai ce face cu ea, o ignori. De va fi să fie, va reveni în mâinile tale, pe căile cele mai întortocheate. 

Axa de rotaţie

„Propoziţiile care sunt pentru mine ceva sigur nu le învăţ în mod explicit. Le pot descoperi ulterior, aşa cum descopăr axa de rotaţie a unui corp care se învârte. Această axă nu stă fixată în sensul că este ţinută pe loc, ci mişcarea în jurul ei o determină ca nemişcată.”
„Vorbirea noastră îşi primeşte sensul prin restul acţiunilor noastre.”

(Ludwig Wittgenstein)

În mişcare, în acţiune, se naşte sensul. Acelaşi sens popovăduit, citit, ascultat este un înveliş mort. El nu are viaţă până când nu i se dă viaţă.

Începuturi

„Căci societatea nu se naşte din om, oricât de departe am coborî în istorie, ci omul se naşte într-o societate deja dată. El este constrâns, de la bun început, să-şi insereze în ea acţiunea aşa cum îşi instalează cuvântul şi gândirea în interiorul unui limbaj care s-a format fără el şi care scapă puterii sale. De la bun început: fie că e vorba de naţiunea sa ori de limba sa, omul intră într-un joc în care nu-i revine lui să fixeze regulile, ci doar să le înveţe şi să le respecte.”

Un punct de vedere - al lui Joseph de Maistre adus în discuţie de Alain Finkelkraut în Înfrângerea gândirii - util tocmai prin exclusivismul susţinut: individul prizonier absolut al grupului, limbii, tradiţiilor, ostatic al socialului.

Cum poţi vorbi cu extratereştrii

„Nu va fi greu să propunem o «reţetă» specifică de alternare (de schimbare completă a realităţii subiective în care trăieşte o persoană, cum sunt cazurile de convertire religioasă) spre orice realitate imaginabilă, oricât ar fi aceasta de neverosimilă din punctul de vedere al cuiva din afară. Este posibil să prescriem procedee specifice pentru, să spunem, a-i convinge pe indivizi că pot comunica cu fiinţe din spaţiul extraterestru cu condiţia ca ei să respecte un post permanent numai cu peşte crud. (...) Această «prescripţie» va necesita construirea unei structuri ihtiologice de verosimilitate, bine separată de lumea exterioară şi dotată cu personalul socializator şi terapeutic necesar; elaborarea unui corpus de cunoştinţe ihtiologice, suficient de sofisticat pentru a putea explica de ce legătura, evidentă de la sine, dintre peştele crud şi telepatia galactică nu a fost descoperită până în acel moment; precum şi legitimările şi nihilările necesare pentru a face de înţeles trecerea spre acest mare adevăr. Dacă aceste procedee sunt aplicate cu grijă, de îndată ce individul a fost atras sau răpit şi sechestrat în institutul ihtiologic de spălare a creierului, succesul poate fi cu mare probabilitate garantat.”

(Berger, Lucman - Construirea socială a realităţii)

Aşadar, în anumite condiţii putem fi făcuţi să credem orice bazaconie. La drept vorbind, aceste condiţii au fost îndeplinite în copilărie atunci când am preluat schemele de gândire ale oamenilor importanţi pentru noi. Mai mult, aşa cum cazurile de convertire religioasă o dovedesc, „alternările” de care vorbesc autorii citaţi arată că este posibil de a trece dintr-o lume în alta. Toate asta duc la concluzia că trăim în una din multele lumi subiective posibile şi de acest lucru ne dăm cu toţii seama în momentele de luciditate. 

Dar cum suntem siguri că ceea ce trăim nu este o „bazaconie”? La această întrebare există un răspuns ferm: făcând ceea ce face toate lumea. Doar nu se înşeală toţi din jurul tău, nu-i aşa? 

Nocturn şi diurn

Zonele de înţelesuri care altminteri ar rămâne enclave neinteligibile în realitatea vieţii cotidiene sunt astfel ordonate în funcţie de ierarhia realităţilor, devenind ipso facto inteligibile şi mai puţin înfricoşătoare. Această integrare a realităţilor unei situaţii marginale în realitatea supremă a vieţii cotidiene este foarte importantă, deoarece aceste situaţii constituie cea mai dură ameninţare pentru existenţa luată de-a gata, curentă, din ssocietate. Dacă o considerăm pe cea din urmă ca fiind „partea diurnă” a vieţii umane, atunci situaţiile marginale constituie „partea nocturnă”, care pândeşte ameninţător de la periferia conştiinţei cotidiene. Tocmai datorită faptului că partea nocturnă are propria realitate, deseori cu aparenţă sinistră, ea constituie o ameninţare permenentă pentru realitatea vieţii luate ca atare, prozaică, „sănătoasă” din societate. Încontinuu se infiltrază gândul (gând prin excelenţă „nesănătos”) că, poate, realitatea luminoasă a vieţii cotidiene nu este decât o iluzie, gata să fie înghiţită în orice clipă de coşmarurile înfiorătoare ale celeilalte realităţi, nocturne. Asemenea gânduri delirante şi terorizante sunt înfrânate prin ordonarea tuturor realităţilor imaginate în cadrul aceluiaşi univers simbolic care cuprinde realitatea vieţii cotidiene, adică ordonându-le astfel încât cea din urmă să-şi păstreze calitatea ei supremă, definitivă (să fie „cea mai reală”, dacă vreţi).

(Berger, Luckman - Construirea socială a realităţii)

All that you touch

All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love 

All that you hate 

All you distrust 

All you save. 

All that you give 

All that you deal 

All that you buy, 

beg, borrow or steal. 

All you create 

All you destroy 

All that you do 

All that you say. 

All that you eat 

And everyone you meet 

All that you slight 

And everyone you fight. 

All that is now 

All that is gone 

All that's to come 

and everything under the sun is in tune 

but the sun is eclipsed by the moon. 

(Pink Floyd, Eclipse, Waters)

Eu sunt şi tu

„Ai ajuns acum la un nivel în care profesorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una. Te poţi separa de mine oricând vrei. Chiar dacă mări vor sta între noi, voi fi mereu cu tine când vei practica ceea ce te-am învăţat.”

(Eugen Herrigel - Zen în arta arcului) 

La fel ca unele cântece, cuvintele de mai sus deşi par o declaraţie de dragoste, nu sunt asta deşi, desigur pot fi folosite şi în acest sens. (Cum cântecul respectiv poate fi „dat dedicaţie” la radio de un îndrăgostit ) Sensul lor este ceva mai profund şi anume că, vrem, nu vrem, suntem ceea ce suntem prin influenţa celorlalţi asupra noastră. Cu siguranţă nu am fost niciodată în stare pură, doar noi înşine, fără a fi afectaţi de ceilalţi. Astfel încât a spune că „eu” există este echivalent cu a lucra cu o iluzie. Suntem un produs social, al părinţilor, profesorilor, consorţilor, presei şi tuturor mediilor prin care ne-am învârtit de-a lungul timpului. Mai mult, suntem produsul social până şi al absenţelor celor care ar fi putut să conteze dar se aflau în altă parte.
Atunci cine este „eu”? Cred că eu este cel care adesea i s-a părut că alege, mai rar chiar a ales, să se învârtă în anumite cercuri, să se întâlnească cu anumiţi oameni, să citească anumite cărţi, să fie recunoscătorul depozitar al experienţelor împărtăşite cu ceilalţi.  

Cale

„Omul tânăr vine la şcoală şi spune: Nu pot citi până la capăt Critica Raţiunii Pure. Am început-o de mai multe ori, cu comentarii, interpretări şi exegeze - dar nu pot să o citesc.

De ce s-o facă? N-are decât să arunce pe Kant. Ce să citească? Ce-i place.

Nu citi ce nu-ţi place. Filosofia e liberă de obligaţii. Frumuseţea ei e că se poate începe de oriune. Nu e o ştiinţă şi nu are nici măcar o definiţie. Îţi place Descartes? Începe cu Descartes. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea. Dar să ştii că începi. Ce e filosofia, asta ai s-o înveţi pe drum. Căci pleci acum, pleci spre o lume pe care o poţi găsi de oriunde ai pleca. Nu există cale regală pentru matematici, spune Euclid unui rege; dar tocmai că există, şi pentru matematici şi pentru ştiinţă: e calea regală a raţiunii, calea logicităţii. Nu se poate învăţa matematică decât într-un fel, iar asta înseamnă cale regală. Dar filozofia nu are aşa ceva. Ea se poate învăţa de oriunde, căci n-are calea regală a raţiunii, ci căile neştiute ale inimii.

De aceea nu veni aici fără dragoste. Cartea nu e un pensum, iar fără dragoste nu face nimeni cultură, şi în orice caz filosofie. Evident, sunt atâţia erudiţi vrednici, fraţi ai fiului risipitor, care fac cultură fără dragoste. Dar vehiculează noţiuni, mai degrabă decât fac cultură. 

De aceea nu citi pe Kant. Ştiu totuşi că până la urmă trebuie citit Kant. Şi chiar: că trebuie citit de mai multe ori. Dar astăzi nu-l citi. Fă ce-ţi place. Iar dacă-ţi place filozofia, vei găsi cândva pe Kant. Nu-l vei găsi? Nu ţi-a plăcut filozofia. 

«Le coeur a ses raisons que la raison ne conaît pas.» E simplu: Nu citi pe Kant, dar iubeşte filosofia. Iar dacă iubeşti filosofia, vei citi pe Kant.”

(Constantin Noica - Jurnal filozofic)

Fericire cu orice preţ

– Se pare că v-aţi decis cu orice preţ să fiţi fericit!, nu mai rezistă el în cele din urmă să remarce. 
– Da, domnule, confirmă încet şi naiv Pavel Pavlovici. 

(Dostoievski - Eternul soţ)

Ceva nu sună bine aici. Ce? Nu ştiu.

Non multa, sed multum

„Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unei noi experienţe, ci prin punerea laolaltă a ceea ce este de mult cunoscut. Filosofia este o luptă împotriva vrăjiri intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru.” (Ludwig Wittgenstein)

Dacă suntem de bună credinţă, realizăm cât de ignoranţi suntem. Avem în faţă cărţi de citit şi lucruri de cunoscut. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi murit acum un an, doi, zece? Muream nefericit ca ignorant? Cam cât ar trebui să trăiesc pentru ca acest sentiment să se diminueze? 

La câte sunt de cunoscut, nu aceasta este soluţia, să cunoşti multe lucuri. Îi considerăm înţelepţi pe filosofii greci, deşi ei au trăit într-o antichitate necivilizată şi nu de mult ieşită din primitivism. Este o capcană aici, în cantitate, cum cred că ne spune Wittgenstein. Nu în multitudinea cărţilor, a informaţiilor stă taina, ci în altceva. Poţi fi prost cu biblioteci citite, după cum poţi fi înţelept analfabet fiind. 

Explicaţie şi înţelegere

„O explicaţie este ca o cheie, subliniază Wittgenstein - aceasta deschide uşa într-un anumit fel (prin profilul specific părţii ce se răsuceşte în broască); dar uşa poate fi deschisă prin mai multe feluri, inclusiv cu dinamită, fără ca aceste alte moduri de deschidere să fie «chei». 

Există mai multe căi de a ajunge la înţelegere, iar clarificarea conceptuală (proprie filozofiei) poate şi ea furniza înţelegere, deşi nu are acest caracter de explicaţie (proprie ştiinţei sau cunoaşterii comune).” 

File de poveste

Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru și răcoare.

— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemișcați doi ochi de jăratic, a căror raze roșii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze și de un urlet flămând de lupi.

— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopții. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.

— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca și când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită și văzu o bufniță mare și sură, din care nu străluceau decât ochii roșii, ca două fulgere lănțuite de un nor.

— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată se ridică din pământ un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Făt-Frumos vâjâia prin aer așa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc și trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer și se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.

Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor și baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei.

— Am scăpat, zise fata.

— Am scăpat, zise calul cel cu șapte inimi.

(Mihai Eminescu - Făt Frumos din lacrimă)

Două sensuri ale unui cuvânt

„În timp ce în limba engleză, cuvântul «sacrificiu» aste mereu asociat cu a pierde ceva, a te lipsi de ceva, în limbile latină, greacă, ebraică, slavonă şi în toate celelalte limbi străvechi, termenul «sacrificiu» provine din «sacru» - sensul fiind «a sfinţi» ceva, nicidecum «a pierde» ceva sau «a te lipsi» de ceva. [...] Atunci când vorbim despre sacrificiu, centrul de gravitate (greutate) nu se deplasează spre pierdere sau irosire, ci spre ceea ce se întâmplă când aducem jerfa noastră. [...] Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al sfinţirii, al ofrandei: a dărui şi a primi nu pentru a câştiga ceva în schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

(Mitropolitul Antonie - Dumnezeu şi omul)  

Uitare

- Aţi amorţit, remarcă el, nu numai că aţi renunţat la viaţă, la interesele dumneavostră şi la cele sociale, la datoria de cetăţean şi de om, la prietenii dumneavostră (totuşi, aţi avut prieteni), nu numai că aţi renunţat la alt scop în afara câştigului, dar aţi renunţat chiar şi la amintirile dumneavoastră. Vă ţin minte într-un anumit moment fierbinte şi intens al vieţii dumneavostră; dar sunt convins că aţi uitat impresiile de pe-atunci; visurile dumneavostră, dorinţele dumneavostră de acum, vitale, nu merg mai departe de pair et impair, rouge et noir, douăsprezece de la mijloc şi aşa mai departe, sunt sigur!

(F.M. Dostoievski - Jucătorul)