Până la urmă este atât de evidentă această înţelegere a lumii încât sunt surprins atunci când încă mai este pusă la îndoială. Când sunt susţinute poziţii care iar şi iar descriu cum putem cunoaşte aluatul sau cum putem face prăjiturile din nimic.
Asta este cel puţin părerea mea. A autorului, de fapt sunt doi, este alta. Că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între lucrul-in-sine şi fenomen atâta timp cât cauzalitatea aparţine aparenţelor, adică minţii omeneşti. Şi atunci realitatea nu s-ar afla sub două forme, ci sub una singură: realitate pur şi simplu, cea pe care o cunoaştem pas cu pas. Nu există niciun mister, ci doar adevăruri încă necunoscute. Este acesta un reducţionism, acela al „cunoaşterii aluatului”, al virtuţilor lui.
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.
Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui Ding an sich (Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea nostră. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - Ultimul cuvânt)
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.
Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui Ding an sich (Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea nostră. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - Ultimul cuvânt)