De aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisă aici s-a sfârşit.”
(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)
Sunt oameni - cum este Dostoievski - care ştiu totul. Şi atunci, te poţi întreba, la ce bun să mai cauţi când tot ce trăieşti a mai fost trăit, spus şi scris şi încă în cuvinte de capodoperă aşa cum nu sunt vieţile obişnuite. Sunt acestea adevăruri de neînţeles până nu le-ai trăit aşa că trebuie să descoperi mai întâi capodoperele acestea în tine şi abia mai apoi le (re)găseşti turnate în slove.
De aia cartile mari tebuie recitite, la alta virsta. Pina nu te doare, nu intelegi. Sau pina nu iubesti.
RăspundețiȘtergereCC
La mai multe zile după ce am postat am găsit acelaşi lucru, spus mai frumos şi mai cuprinzător: „Adevărul personajelor de ficţiune ne mişcă deoarece este adevărul nostru. În plus, marile opere de literatură ne învaţă ceva despre noi înşine, deoarece sunt brutal de cinstite, la fel de cinstite ca datele clinice: marele romancier, oricum şi-ar împărţi personalitatea în mai multe personaje, este în ultimă instanţă extrem de relevant pentru oricine. Undeva Thornton Wilder scria: „Dacă Regina Elisabeta, Frederic cel Mare sau Ernest Hemingway şi-ar citi biografiile, ar exclama: «Ha! Secretul meu e încă în siguranţă!» Însă, dacă Nataşa Rostov ar citi Război şi Pace, ar striga, acoperindu-şi faţa cu mâinile:«Cum şi-a dat seama? Cum şi-a dat seama?»” (Irvin D. Yalom - Psihoterapia existenţială)
RăspundețiȘtergere