Nu prea înţeleg cum e treaba asta cu morala. Nu ştiu de unde vine binele şi răul; prin formaţie, presupun acestea decurg din societate. Ea, ei (ceilalţi), dictează regulile şi eu trebuie să le iau de bune pentru că toată lumea le acceptă (măcar afirmă că le acceptă, dar asta e de acum altă parte a aceleiaşi discuţii). Pot constata că actuala ordine a lucrurilor este cea mai bună pentru fiecare dar asta nu mă linişteşte. Constat că sunt îmbrăcat după gustul altora iar casa îmi este mobilată de nişte străini şi atunci mă simt inconfortabil.
Cu totul altfel stau lucrurile cu ceea ce ţine de estetic. Înainte de a judeca, de a cântări dacă ceva e într-un fel sau altul, îl simţi dacă e frumos sau urât. O atracţie ori o respingere. Şi această intuiţie estetică poate fi aplicată şi la relaţia cu ceilalţi. „Le stă bine împreună” se spune despre doi oameni care „se potrivesc” şi care sunt admiraţi pentru asta. Şi de cele mai multe ori această analiză nu dă greş chiar dacă altceva nu se mai ştie despre ei. Cu morala şi dreptatea lucrurile stau cu totul altfel, mult mai complicat şi niciodată definitiv.
Şi atunci mă gândesc la o morală construită în jurul esteticului. Probabil la asta s-au gândit doi mari scriitori ruşi. O vorbă a lui Cehov care ni se potriveşte de multe ori spune: „Urât mai trăiţi, domnilor!”. Urât, nu imoral ori nedrept. Doar atât. Urât. Şi asta nu-i bine.
Iar Dostoievski o spune la modul absolut: „Frumuseţea (frumosul) va salva lumea”. Nici măcar Dumnezeu, nici măcar omul (oricum el nu are nicio şansă).
Aşa că, până una alta, trăiţi frumos, domnilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu