M-am trezit că am uitat nişte idei.
Cu uitarea am o relaţie destul de sinusoidală: am nevoie de uitare pentru a lăsa în urmă ceea ce-i de uitat şi pentru a putea merge mai departe. Probabil am destule de uitat din trecutul meu pentru că şi amintirile sunt puţine. La urma urmei, teoria apreciativă spune că trebuie să privim înainte şi să abandonăm balastul trecutului care nu ne poate trage decât în urmă. Bun aşa, dar chiar totul uit? Mi-a venit în minte vorba care spune că nu trebuie să arunci şi copilul din copaie odată cu apa. Asta fac: arunc totul şi o iau permanent de la început, ca un lobotomizat, cu mai mult sau mai puţin succes. Atunci când are loc o schimbare de paradigmă, trec la curăţenie, arunc totul din camere, inclusiv tencuiala pereţilor pe care o rad până la cărămidă. Şi încep o nouă redecorare care seamănă mai mult a reconstrucţie. În acest fel am trăit mai multe vieţi însă e păcat că nu am reuşit să iau ce-i bun din una pentru a aduce în cealaltă. Doar atât, ce-i bun, ce-i frumos. Sau măcar ce-i adevărat, dacă tot am spus că mi-a părut rău după ideile uitate pe care acum sunt nevoit să mi le reamintesc.
Şi când te gândeşti că blogul ăsta a fost pornit să fie tocmai o piedică în calea uitării, pentru a păstra ce rămâne bun. Măcar ideile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu