Fără de capăt, cu rost

„Ultima ispită a lui Iisus” - despre sensul sacrificiului şi al suferinţei

Printre alte utopii demontate de N. Steinhardt este şi cea a absenţei sau a eliberării de suferinţă. Este o iluzie că pe noi nu ne poate atinge sau că am dat totul, că am atins ultimul stadiu: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă” (Jurnalul Fericirii). Nu întâmplător el citează de mai multe ori în textele sale o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi, invocând, fireşte, tot modelul christic: „Mântuitorul nu a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adâncimea ei”. Ca la Dostoievski, invocat de asemenea, nu de puţine ori în textele sale suferinţa este calea cea mai sigură spre cunoaşterea adevărului, este o admirabilă şcoală a cunoaşterii.

(Dar nu toţi care intră în această şcoală, o şi termină sau le este de folos.)

„Sunt şi indivizi pe care şcoala suferinţei îi depăşeşte ori care trag doar puţin folos de pe urma cursurilor. Unii, incontestabil, nu se aleg cu nimic, asemenea candidaţilor respinşi la proba finală. Altora, greutatea materiilor predate le dăunează şi, neavând materialul aperceptibil necesar, mai rău îi dezaxează. Pe aceştia suferinţa îi face răi, răzbunători, ei se închid în magma unui sine pârjolit de tifos şi uscăciune, îi cufundă într-o soluţie acrită cu mătrăgună şi oţet. Pentru aceştia suferinţa a fost zadarnică şi pătimirea se soldează deficitar”. (N. Steinhardt - Incertitudini literare)

(G. Ardeleanu - Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil)