Ultimele patru zile

Cel care a surprins demnitatea omului singur în faţa morţii s-a sinucis pe 2 iulie 1961

Încet şi oarecum fără entuziasm am recitit, de parcă aş fi citit, „Pentru cine bat clopotele” a lui Ernest Hemingway. Povestea cred că o cunoaşte oricine dar de această dată am fost cu adevărat impresionat de ultimul capitol în care este descris sfârşitul lui Robert Jordan. Un profesor american de limbă spaniolă care a luptat un an în trupele republicane în timpul Războiului Civil din Spania şi care până în ultimele patru zile din viaţă a trăit şi nu a prea trăit, a crezut şi nu a prea crezut (în idealurile republicane, antifasciste), a iubit şi nu a prea iubit. Singurul lucru care-l făcuse cu toată seriozitatea a fost să lupte - era un luptător într-o ţară străină pentru o cauză la care aderase fără a fi însă un fanatic al ei. Un om serios într-o lume pentru care nu merită prea mult să îţi baţi capul pentru că oricum este una relativă şi finită. În tabăra lui Pablo însă cunoaşte oamenii aşa cum sunt ei şi mai ales o cunoaşte pe Maria, alături de care întâlneşte dragostea. În Jordan nu se petrece nicio altă revoluţie - ori Hemingway nu o descrie, ori nu nu am văzut-o eu - cu excepţia iubirii pentru tânăra combatantă care însă este de ajuns pentru a-l umaniza, pentru a aduce la suprafaţă tot ceea ce e mai bun în el. Nu mai este singur ci una cu fata pe care o alungă atunci când este rănit cu îndemnul: „Eşti tot ce va mai fi din mine”. Rămas singur, muribund, Jordan se gândeşte că, una peste alta, a avut o viaţă frumoasă şi plină de noroc. Patru zile au fost de ajuns să-i facă viaţa astfel, să-i aducă acest înţeles ultim: „Lumea e un loc minunat şi merită să lupţi pentru ea, iar mie îmi pare cumplit de rău că o părăsesc. Şi ai avut noroc cu carul, îşi spuse Robert Jordan, că ţi-a fost sortită o viaţă atât de frumoasă. Ai avut o viaţă cum nu se poate mai frumoasă datorită acestor zile din urmă. Nu mai ai de ce să te plângi când ai avut un asemenea noroc. Dar cu toate astea, tare aş fi vrut să existe o cale de a trece şi altora câte am învăţat. Dumnezeule, repede am mai învăţat spre sfârşit.”  Patru zile, nici atât, socoteşte el, au fost de ajuns să îi dea sens vieţii. Şi mai spune Hemingway: „Nu există un singur lucru adevărat. Toate sunt adevărate. La fel cum şi avioanele sunt frumoase, fie că-s ale noastre fie că-s ale lor. Al dracului de frumoase!” Toate lucrurile sunt aşa cum sunt - frumoase, da - numai noi le vedem ale duşmanului, ori ale noastre. 

În cursul agoniei sale, americanul se gândeşte şi la sinucidere. Respinge repede această idee pentru că nu vrea să sfârşească aşa cum a făcut-o tatăl său dar mai şi crede că va putea să facă un bine cu ultimele puteri pe care le are: „Atunci fie să rămân în simţiri până ce au să vină”, e ultima sa hotărâre. 

Niciun cuvânt despre sau spre Dumnezeu în pragul morţii. Omul singur faţă în faţă cu viaţa sa aşa cum a fost, cu suferinţa şi iubirea sa, cu demnitatea şi laşităţile sale, puterea şi slăbiciunile sale. Atunci când Jordan ridică ochii spre cer, el vede doar cerul: „Pe urmă îşi înălţă ochii către cer. Norii mari şi albi atârnau în văzduh. Îşi plimbă palma peste acele cetinilor de alături de el şi mângâie scoarţa bradului în dosul căruia stătea întins.”