În urma unui „accident cerebral” al computerului personal am trecut prin câteva ore de spaimă că aş putea să îmi pierd „documentele mele”. M-am resemnat în privinţa tuturor fişierelor - e acolo ca un sertar vechi în care se adună de-a valma lucruri nefolositoare ţinute nu se ştie pentru ce - cu o singură excepţie. Aveam, ştiu - contraindicată depozitarea tocmai acolo - un director care cuprinde citate din tote cărţile pe care le-am citit în ultimii doi ani - începută lista cu „1984” şi „Deşertul tătarilor”. Ordonând cronologic lista, ea descrie o hartă a unui drum, marchează traseul ieşirii de la un fel de întuneric la un fel de lumină. Cu un dublu click pe fiecare fişier intram în punctul de pe hartă şi admiram peisajul locului, peisajul sufletului meu care admirase locul respectiv. Şi mi-ar fi părut tare rău după această hartă fantastică, după această scară care urcă spre nu ştiu unde dar ştiu prea bine pe ce îşi sprijină capătul de jos.
Mi-am recuperat în cele din urmă datele - de fapt nici nu le pierdusem - şi de aici am tras două învăţăminte: 1. Să nu mai salvez nimic preţios în My Documents. 2. Că oricât ai pierde, orice ai pierde - cu câteva excepţii notabile dar totuşi rare excepţii - este complet recuperabil. Orice ai fi avut odată, nu există niciun motiv să nu mai ai încă o dată. În plus, uneori e şi bine să îţi pierzi fişierele, de orice natură ar fi ele, pentru că astfel se mai primeneşte hardul şi poţi începe salvări „pe curat”, cum ar spune fiică-mea. De această dată de unul singur, nu prin cârjele date de gândurile altora, de trăirile unor străini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu