Sunt clipe - de disperare, de graţie - când nu găseşti nici un înţeles la ceea ce ţi se întâmplă. Când stăvilarele s-au rupt şi reperele au dispărut. Dacă îţi permiţi luxul - uneori chiar nu ai încotro - să priveşti de jur-împrejur, atent dar nu foarte concentrat, la un moment dat ceva începe să se închege, să se desluşească. Ca atunci când priveşti cerul (nu foarte visător dar nici doar raţional-ştiinţific) ori mai în glumă mai în serios o ceaşcă de cafea pe care s-a întins zaţul. Apar la un timp siluete, forme foarte clare pentru privirea ta de dinăuntru: un dragon ori o catedrală, un chip de om sau un animal simpatic. Acela este înţelesul pe care-l dai tu lucrurilor: nu se află pe cer şi nici în ceaşcă, doar în mintea ta şi de aceea nimeni nu ţi-l poate lua aşa cum nimeni altcineva nu ţi l-a dat. Un astfel de înţeles poate fi construit şi în doi şi atunci e al lor şi e şi mai „puternic” decât cel dintâi - e confirmat, validat într-un fel dar, la fel, e bine să nu se uite că sunt doar nori ori zaţ. Înţelesul e acolo doar pentru că unul sau doi l-au găsit acolo nu pentru că chiar ar exista acolo. Dar, de cele mai multe ori, e de ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu