Priviri dezamăgite, zâmbete fără bucurie, speranţe fără suflu. Mai mulţi oameni, ajunşi la jumătatea vârstei (orice ar însemna asta), caută, îşi pun şi pun întrebări după ce au ajuns la convingerea că s-au pierdut undeva pe drum. Au trăit deja marile experienţe ale vieţii, au aflat ceea ce este important de ştiut, nimeni din afară nu mai are nimic interesant a le spune. Nu ar avea niciun motiv să mai creadă că urmează ceva, altceva, sunt îndreptăţiţi să considere că ziua de mâine este o copie palidă a unei alte zile de ieri, mai vie atunci, ieri, pentru că erau mai capabili se a se amăgi. Cine, ce are a le mai spune acestor persoane? Câţiva pomenesc în treacăt de „căutare de sine” dar cum ajungi să spui ceva convingător cuiva despre „sinele” său când el abia şi-l bănuieşte?
Foarte frumos spus... :)
RăspundețiȘtergere